Am preluat de la Rontziki o leapsa despre prima mea calatorie pe meleaguri straine si profit de ocazia asta pentru a va povesti de o vacanta pe care nu am descris-o nicaieri pe blog, (pentru simplul motiv ca la vremea respectiva nu aveam blog) – calatoria in Tunisia.

Daca imi amintesc bine, in Tunisia am plecat in 2007, cand nu aveam nici un stres, intrasem la master in Elvetia si asteptam sa vina toamna ca sa plec si sa nu ma mai intorc. Prietenii mei – toti ocupati cu joburi, probleme si alte cele – , iubit nu mai exista in peisaj, asa ca m-am gandit sa utilizez intr-un mod placut timpul asteptarii – sa plec undeva in vacanta . Am gasit o oferta foarte tentanta pentru statiunea Hammamet din Tunisia, la un minunat hotel de 5 stele, asa ca am luat atitudine. Cum nimeni nu era disponibil pentru plecare (deh, nu toti erau atat de liberi ca mine), mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa plec singura. Pana la urma de ce sa renunt la excursie, doar pentru ca altii n-au timp/chef/bani? Zis si facut…

Hotelul era un vis: nu stiu cate restaurante cu specific de care iti pofteste inima, baruri, cluburi, piscina afara, piscina inauntru, jacuzzi la piscina, jacuzzi in camera, N’spe mii de cosmeticale in baie, draperii de catifea brodata, perdele din tot felul de matasuri colorate, paturi uriase si pline de pernute cu ciucurasi arabesti, spa gratuit, masaj, fitness, sali de jocuri, magazine, toate la discretie in interiorul hotelului. De mancare nu mai vorbesc… Ca sa va faceti o idee, imaginati-va un bufet suedez cu torturi intinse pe vreo 4 metri de masa. Nici nu stiu daca am reusit, in tot sejurul, sa le gust pe toate. Oricum, m-am indopat porceste . Era pacat sa nu .

Initial am vizitat statiunea intr-un trenulet, am fost la parcul de distractii local si apoi la medina pentru cumparaturi. Desi eram multe kitsch-iosenii pe acolo, recunosc ca sunt unele lucruri care merita cumparate. Cosmeticele locale (in special cele din argila verde) sunt extraordinare! Imi pare rau doar ca nu am cumparat mai multe. Nu stiam, nu ma asteptam, sa fie atat de bune si de naturale. Daca aveti ocazia sa ajungeti pe acolo, mergeti cu incredere cu sacul. Alt suvenir de mentionat, pentru amatori, este narghileaua si tutunul aromat. Nici covoarele nu sunt de lepadat. Am vazut cateva atat de frumoase ca le-as fi luat pe toate acasa. Dar nu am reusit sa gasesc o modalitate de a le cara pana in tara fara sa-mi nenorocesc cardul pe aeroport. Poate voi sunteti mai inventivi. Preturile sunt de nimic, iar covoarele sunt persane originale. Alte lucruri frumoase – argintariile, parfumurile si condimentele. Dar sa nu uitati cel mai important lucru in Tunisia – TOTUL se negociaza. Si chiar poti scoate preturi foarte bune, daca stii sa fii “jidan”.

Dupa cateva zile de “shopping” si lenevit pe sezlong la soare, in timp ce angajatii hotelului ma serveau la botu’ calului cu cocktailuri colorate cu umbrelute, si dupa multa balaceala in mare, am considerat ca nu strica putina aventura. Mi-am cumparat imediat un bilet de excursie la Cartagina, cu tur prin Sidi Bou Said, El Gem si o lunga excursie prin Sahara. Pai nu? Sa merg pana acolo sa stau doar cu fundu’n selzolg?

Cartagina mi-a placut foarte mult, era ca o gradina botanica plina cu ruine ale vechii cetati, pe malul Mediteranei. Iar Sidi Bou Said a fost, de asemenea, interesant. E un oras cocotat sus pe un deal, ale carui case sunt toate vopsite doar in alb si albastru si unde poti admira panorama marii de la inaltime. E o priveliste superba. Pacat ca era cam innorat atunci, cand am fost eu. Pentru cine nu stie, la El Gem exista un Colosseum asemanator celul italian, care s-a pastrat destul de bine, iar in apropiere se afla un muzeu unde pot fi admirate mozaicuri imense, pereti intregi, cu tavan si arcade cu tot, datand din antichitate. Sunt cu adevarat impresionante. De acolo mi-am cumparat un kit de mozaic, ce continea bucati de mozaic local, lipici si tot ce-ti trebuia pentru a-ti construi propriul mozaic acasa. L-am pus cap la cap ca un “mare mester” zidar ce sunt, iar in prezent, mozaicul cu pricina si-a gasit locul in baia “pisicii” (de fapt, baia de serviciu) . Exista si cateva sculpturi interesante, foarte frumos lucrate, la fel de vechi.

Despre Sahara pot sa va spun ca a fost  experienta aparte, pentru ca locul cu pricina este atat de diferit de ceea ce avem noi in Romania… si nu pot (oricat m-as chinui) sa-i inteleg pe cei care spun despre calatoria in Sahara ca nu merita efortul sau banii. Eu cred ca e o blasfemie sa nu o vizitezi, daca ai ocazia. Sunt portiuni pietroase, portiuni cu nisip fin, altele cu stanci si putina vegetatie, iar oazele sunt minunate. In unele poti intalni si cascade, iar eu am avut marea bafta sa vizitez desertul intr-unul din acei ani atat de rari (cam 1 la 100) in care exista balti in Sahara, pentru ca a plouat.

Apusul in desert e extraordinar, iar rasaritul chiar mai spectaculos. Am petrecut o seara minunata intr-o oaza, departe de orice urma de agitatie, inconjurata de flori si palmieri, iar dimineata am luat-o de la capat, dar imbracata ca de mers la munte, pentru ca noaptea si dimineata in desert sunt cumplit de “racoroase”. Am oprit langa un lac sarat, la o medina de unde am cumparat, chipurile, cele mai bune curmale din lume. La vremea respectiva am fost foarte sceptica in privinta acestei aprecieri, dar dupa ce am gustat mai multe, de proveniente diferite, in Romania, am constatat ca nu e departe de adevar.

Apoi m-am plimbat (desi plimbat e impropriu spus, pentru ca a fost mai degraba o goana nebuna cu un sofer ca scapat de la sanatoriu) pe dune cu un jeep condus de un nene tunisian. Nu recomand experienta celor cu probleme cardiace sau care nu au reflexele foarte bine dezvoltate. Un coleg de “excursie” a iesit din jeep cu capul spart, iar altul cu nasul spart. Deci… tineti-va bine si cascati ochii la ce se intampla, pentru ca veti zbura, literalmente, cu masina. La capatul cursei am dat de platourile de filmare de la Star Wars. Atunci nu eram mare fana a filmului, asa ca nu m-au impresionat cine stie ce… dar acum sunt teribil de incantata ca nu le-am ocolit.

Desigur, nu puteam sa plec din desert fara sa calaresc o camila. Mi-am ales o camiluta tare simpatica, deloc gretoasa (sau macar nu in ora aia in care s-a aflat in compania mea), cu care am explorat Sahara pana aproape de granita cu Algeria. Ba chiar am si facut-o sa alerge. Amuzanta e costumatia pe care localnicii te pun s-o imbraci inainte de a te urca pe camila. M-am simtit ca o talibana in toata regula. Si aratam ca una. Dar a fost distractiv.

La intoarcerea spre statiune am vizitat o locuinta berbera, sapata in dune ca o galerie subterana cu camere ca niste grote. Cat se poate de primitive, dar oamenii au fost foarte ospitalieri. Ne-au primit cu bratele deschise (din fericire, doar la figurat), ne-au aratat cum traiesc, unde dorm si ce animale poseda. Aveau o multime de papagali mici si colorati (perusi) draguti foc, magari si… cam atat. Camilie nu aveau decat una, dar am aflat ulterior ca amaratii de rand n-au asa ceva, decat foarte rar. O camila costa cam 10.000 de euro si, spre surprinderea mea, chiar se fac cumparari de femei pe camile. Am aflat personal aceasta informatie, cand un tip, deloc urat, a intrebat-o pe amica mea de excursie cate camile vrea pe… mine . Eu am luat-o initial ca pe o gluma, dar tipul era cat se poate de serios. Deci fetelor, daca va ofera cineva camile, sa nu credeti ca e o gluma, ca va treziti cu valul pe cap in secunda doi.

Am mai petrecut inca o zi tolanita la mare la soare, cuprinsa de o lene incredibila… (cred ca-n ultima zi cel mai departe m-am deplasat pana la piscina exterioara) si m-am intors. Dar am ramas cu amintirea. Si cand te gandesti ca am plecat singura… Totusi, trebuie sa remarc ca exista unele mari avantaje cand pleci singur undeva. Pe langa independenta si libertatea absoluta, care sunt evidente… Nu depinzi de nimeni, de cheful nimanui; poti pleca oricand oriunde, fara sa duci munca de convingere cu nimeni. Vrei sa fii cu noaptea in cap pe plaja, nu tragi de nimeni sa se trezeasca odata cu tine. Vrei sa strabati toata tara in lung si-n lat, nu ti se urca nimeni in cap ca-l obosesti. Vrei sa cumperi pana faci cardul praf, nu te mustra nimeni ca esti iresponsabil Deci, da. A fost o excursie foarte foarte frumoasa. Spontana, neconventionala, dar una din cele mai frumoase pe care le-am avut vreodata.

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/feed/ 10 http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/ http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/#comments Mon, 05 Sep 2011 19:54:53 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4053

Daca ma intreaba cineva daca mi-a placut Parisul, ma voi simti pusa intr-o mare dificultate, pentru ca efectiv nu stiu ce sa raspund. Ar fi nevoie de mai mult de 10 fraze, care m-ar transforma dintr-o data intr-o “matusica” nevorbita cuprinsa de logoree la prima intrebare simpla si “de bun simt” pe care cineva i-o adreseaza, mai mult sau mai putin din politete. Dar iata ca, in cazul Parisului, as prefera sa-mi sustin din nou lucrarea de disertatie decat sa fiu nevoita sa formulez un raspuns complet si coerent la intrebarea cu Parisul. Asa ca nu am sa o fac, nici macar aici pe propriul blog, pentru ca numai cand incerc sa ofer macar o farama de raspuns, simt cum mi se incalcesc neuronii, refuzand cu stoicism orice intentie de participare la actul de gandire. Am sa va povestesc, in schimb, impresiile cu care m-am intors din aceasta vacanta si felul in care mi-a modelat/ daramat conceptiile despre tara, despre Occident si chiar despre oameni, in general.

La primul contact cu pamantul parizian, Parisul mi-a parut un oras frumos, boem, liber. Trenurile intrau si ieseau de sub pamant cand te asteptai mai putin, in muzica acordeoanelor manevrate cam stangaci, e drept, de cersetorii locali. Mi-a placut maxim, deja imi imaginam cum ar fi sa imi traiesc viata acolo. Imi placea ideea. Apoi, odata coborata din tren, am fost cuprinsa de cele mai puternice emotii pe care le-am avut vreodata intr-un oras/ tara nou (a). Cu riscul de a suna telenovelistic, mi-au dat lacrimile de fericire cand am tracut prin fata turnului Eiffel. Aproape ca uitasem ca taram un troller de 12 kg jumate si o geanta cu aparat foto (greu) dupa mine. Hotelul a fost o minunatie. Lux de lux, chiar in buricul targului, cu l’Occitane la discretie in baie, aprovizionate zilnic, un pat urias si pufooos, sa tot dormi in el cu saptamanile, si un salon de mic dejun ca-n filme. Ba nu, mai bine! Raiul pe pamant. Daaa, cu asta as fi putut sa ma obisnuiesc.

Am iesit sa explorez pentru prima oara orasul. Evident, mi-am uitat aparatul foto la hotel. Prima oprire… oare unde sa fie? La Turn, bineinteles. Dar pana sa ajung la marele si impozantul Turn, a trebuit sa trec de vreo 10 negrisori “simpatici” care vindeau turnuri kitschioase de toare culorile si sclipiciurile posibile si imposibile, pe care scria cu jvarowski PARIS. Si cativa boschetari veseli. Dupa care a trebuit sa razbatem prin cozile interminabile de la intrarile in Turn. OMG, oare cate ore trebuie sa astepti ca sa urci in el???!!! Clar, urcatul se amana pentru o zi mai curajoasa.

Am inaintat apoi spre chei, unde am mancat niste scoici delicioase pe o terasa cu vedere la Turn. Apoi m-am plimbat cu iubitul pe stradute, am intrat in toate boutiqurile care ne-au iesit in care si ne-am uitat la toate suvenirurile posibile si imposibile. Seara am petrecut-o pe o terasa foarte chic din apropierea hotelului, unde am ascultat jazz, am mancat quiche lorraine si am baut cafe gourmand (care pentru cine nu stie, este o cafeluta la care iti aduc 4 prajituri diferite). Dupa ce m-am umflat din toate bunatatile si m-am dezumflat de la cafeaua absolut ingrozitoare/ infecta/ cu gust de canal a francezilor, am observat stilul de-a manca al frantuzoaicelor. O farfurie uriasa de salata nu le descurajeaza deloc. Pot sta si doua ore cu ea in fata mancand cate un bob de porumb la 2 minute. Si chiar o fac. Cata rabdare, cata meticulozitate, nu ca nehalita de mine. A fost probabil singura seara romantica in Paris.

Ziua numarul 2 a inceput cu micul dejun. cateva branze, cateva sunci, ceva carnati (wtf, carnati la micul dejun? whatever…), o omleta nefacuta (minim dubios), oua de fiert (n-aveam chef), multe gemuri, mieri, clatite, croissante sa-ti pui si-n cap si faimoasele baguettes. Mi-am umplut farfuria, m-am infruptat… Buuun. Apoi la Louvre. Dupa o coada cam lunga, ne-am dotat cu abonamente cu acces la toate muzeele. Pentru a scuti alte cozi si prea multi bani, logic. Planul initial prevedea sa terminam cu Louvre-ul pana seara, ca sa ne plimbam apoi pe Champs Elysees. Siiigur ca da . Cine a fost pe acolo sigur stie de ce rad. Pai cum sa vezi Louvre-ul intr-o zi? Poate doar intr-o lume imaginara unde minutul dureaza de fapt de 3 ori pe-atat . Dupa cateva ore de cascat gura la statui absolut superbe/ geniale/ cuvintele nu ma mai ajuta, fabuloasele apartamente ale lui Napoleon si o ciondaneala cu iubitul, care zabovea prea mult in fata exponatelor si ne facea sa nu mai respectam “planul” , ne-am dat batuti. Nu mai mergeam nicaieri in acea zi. Ramaneam la Louvre. La fel ca si in ziua urmatoare . Am mancat in restaurantul lor (foarte bine plasat, pentru ca daca nu ar fi acolo toti turistii ar lesina de foame in fata vitrinelor) si ne-am continuat plimbarea printre marile capodopere ale artei renascentiste, antice, medievale. Nu povestesc mai mult, pentru ca as jigni Louvre-ul prin cuvintele mele inexpresive. Pe scurt, daca aveti un minim interes fata de arta si nu vedeti acest muzeu niciodata, puteti considera ca ati trait degeaba. Nu stiti nimic, nu ati vazut nimic. O fotografie de pe internet sau o ilustratie dupa o asemenea lucrare este doar o imitatie jalnica.

Ziua patru. Dupa o explorare macabra pe internet, in stilul meu caracteristic (prietenii stiu de ce), am aflat ca sub Paris zac milioane de schelete umane, depozitate in niste catacombe tinute departe de ghidurile turistice care prezinta atractiile locale. Si fiindca eu nu pot rezista curiozitatii pisicesti care ma caracterizeaza, am vrut sa merg intr-acolo chiar atunci, pe loc. Zis si facut. Nu ne-a luat prea mult sa le gasim, doar ca pentru a le vedea trebuia sa stam la o coada statica. Adica una care nu inainta, iar asta pentru ca in catacombe nu aveau voie decat maximum 10 persoane o data, pentru a se evita supraaglomerarea. Dupa 2 ore de asteptare (pe bune, francezii astia au un fetis cu cozile, e mai ceva ca pe vremea lu’ Ceasca), am citit si marele afis de la intrare. Interzis cardiacilor si celor cu probleme respiratorii. Atentie, este socant de macabru pe acolo. Eh, oricum eram fana horror-uri cand eram mica, acum aveam ocazia sa vad unul pe viu. Ce sa zic, minim interesant. Galerii lungi cu pereti din cranii si oase umane de sus pana jos. pe jos, pamant ud pe ici pe colo, cu pietricele si supa de oase. Relativ sinistru, dar eram mult prea fascinata/ ingrozita de ceea ce vedeam ca sa-mi fie frica.

De la un punct insa, nu am putut sa nu ma gandesc cu tristete ca pasesc printre ziduri de cadavre, oameni ca mine, fiecare cu familii, copii, povesti de viata si… suflet, zaceau striviti unii peste altii, de parca viata lor n-ar fi insemnat absolut nimic. Si nu am putut sa nu ma gandesc, pana la urma, si la propria mea viata. Ce se va alege de noi, de mine dupa ce vom da coltul? Lucurile noastre vor disparea, aruncate prin tomberoane sau saci uzati de vechituri, corpurile noastre se vor uza si ele, vor disparea la randul lor, copiii nostri vor ajunge si ei niste oase inerte. Atat si nimic mai mult. Dupa care mi-am amintit de Louvre. Magnificul Louvre ramane, asta e tot ce lasam in urma. Degeaba manaca unii rahat (scuzati expresia) ca nu traim decat prin copiii nostri, un motiv in plus sa ne multiplicam. De parca ei n-or fi tot muritori ca noi? Oasele lor nu vor zace asemenea mormanelor din catacombele franceze? Noi valoram zero, dar ceea ce cream… ramane viu pentru totdeauna. La sute de ani dupa ce autorii lor au fost una cu pamanul, milioane de oameni de toate natiile se calca in picioare sa o pozele pe Mona Lisa, pe Nike, pe Venus etc…

Deja din ziua a doua in muzeu imi venea sa innebunesc de oboseala. Picioarele ma dureau cumplit, rabdare nu mai aveam, irascibila devenisem si ma enerva teribil schimbarea de temperaturi dintre salile Louvre-ului. Treceam de la piele de gaina la bufeuri de caldura mai ceva ca o femeie la menopauza. Nu mai vroiam sa aud de muzee. Mi se luase complet. Imi placea la nebunie ceea ce vedeam, dar nu ma mai tinea scheletul sa umblu. Abia asteptam sa scap de chin si sa ma trantesc in patul pufos de la hotel. Pacat ca in camera s-a auzit toata noaptea un fosnit (nu am depistat sursa zgomotului) care mi-a facut praf somnul, privandu-ma de bucurila si privilegiul de a ma lafai in pufosenia aia imensa. Grrr…. Spre dimineata masinile se auzeau nepermis de mult, astfel ca n-am pus geana pe geana decat vreo maxim 3 ore in total. Cu indulgenta. Am inceput sa vad si cealalta fata a Parisului. Un centru frumos, dar fara termopane, lucru ca-l facea destul de greu de suportat noaptea. Dupa euforia primelor plimbari cu metroul, am sesizat ca tanti care canta atat de frumos la vioara era exact in acelasi loc in fiecare zi, cantand exact aceeasi melodie. La fel si ceilalti muzicanti “boemi” care facusera atmosfera pariziana atat de placuta initial. In mirosul de beci cu sobolani si pipi, metroul imi parea acum mai degraba asemanator unei hrube vechi cu multe tuneluri, decat a unei metropole civilizate. Podeaua lipsita de orice urma de gresia, marmura sau granit parea o musama uzata. Mi se facea dor de proaspata statie de la Parc Bazilescu. Si de geamurile izolate si linistea de acasa.

Dupa doua mic-dejunuri frantuzesti tanjeam dupa unul ca acasa, sau macar ca-n Bucuresti. Baguettele lor imi raneau gingiile din cauza cojii groase, branzele, foetajele si gemurile lor imi faceau varza digestia, dar macar m-am bucurat de o multime de mure si zmeura. Francezii mi se pareau niste infumurati aroganti. Franceza lor era foarte prescurtata, ceea ce ingreuna comunicarea. Magazinele lor erau pline de braduri mari cu produse la preturi foarte mari. Multe complet inaccesibile cuiva ca mine. Asa ca m-am limitat la mai putine hainute, ca sa nu dizolv complet cardul. Impresia care incepea sa mi se contureze despre francezi – mult bun gust si rafinament, dar si mai mult snobism si fitze pana la cer. Nu neg calitatea exceptionala a ceea ce gasesti in Paris, dar nu fac pretul. Valoarea nu atinge fitza. Frumoasa muzica din localuri, numai ca francezii asculta de fapt muzica soft-comerciala. Afisele din oras reflectau mai fidel gusturile lor muzicale si artistice. Ei merg cu trend-ul, sunt in realitate departe de jazzul din localuri. Iar educatia lor e departe de ceea ce-si imagineaza romanii ca vor gasi in vest. Mai pe sleau, sunt cel putin la fel de tarani si de nesimtiti ca ai nostri. Nici o diferenta.

Ziua 5: Am plecat la Versailles. Nu pot spune ca am fost deosebit de impresionata de palat in sine, dupa ce vazusem deja alte cateva prin Paris. Dar gradinile merita toti banii. Ba nu, merita mult mai multi bani decat contravaloarea unui bilet. Cel mai mult mi-au placut fantanile cu statui mitologice, fantana cu show-ul muzical pe simfonii clasice, aleile stil labirint cu pereti gigantici creati din coroanele copacilor aliniati cu ramurile intrepatrunse, orangeria si straturile de flori. Gradina este imensa si absolut superba.

In zilele ce au urmat am iesit la plimbare pe strazi, in incercarea de a vizita si restul muzeelor si de a vedea cat mai mult din ceea ce are Parisul de oferit. Concluzia trista e ca 8 zile nu-s de ajuns. E nevoie de nimin doua saptamani pentru a parcurge macar Parisul, pentru ca are mult, enorm de mult de oferit. Muzee interesante (dintre care ar fi de mentionat in special Orsay – mai ales pentru iubitorii de impresionism, colectiile de Renoir-uri, Monet-uri, Degas-uri, Van Gogh-uri, etc sunt foarte ,misto; muzeul armelor si Conciergerie), catedrale spectaculoase (Sacre Coeur si cele gothice, nu numai Notre Dame, Parisul are foarte multe in stil gothic), piatete cu monumente frumoase, Opera (care mie mi-a placut extrem de mult), dar mai putin parcurile. Nu pot spune ca am plecat din Paris impresionata de vreunul, nici macar de Tuilleries.

Cartierul Montmartre, cu celebrul local Moulin Rouge, bordelurile care te anunta ce fetite noi au mai adus, sediul Magnum (pentru fotografi), tarabele cu suveniruri si haine penal de ieftine si jerpelite, sunt total la polul opus fata de Montparnasse, culmea fitzelor, si frumuselul Champs Elisees. Merita vazut macar pentru cultura generala.

Mi-ar fi placut sa vad Bastilia, dar nu mai exista. Tot ce a ramas e pavajul si un monument care sa aminteasca de ceea ce-a fost candva. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa vad ghilotina, dar nu mai exista nici ea, iar Concorde nu mi-a prea placut, in ciuda monumentelor atent lucrate. Degeaba, in viziuea mea, auriul pe statui, porti, monumente, cladiri, e kitschios.

Frumos Parisul, poate cel mai frumos oras din lume. Mergand intr-o plimbare pe strazi, nici nu stii incotro sa-ti indrepti privirea. Arhitectura este extraordinara. Dar oamenii care il populeaza il fac sa para un oras rece, in care localnicii ii dispretuiesc pe straini, iar turistii il aglomereaza in exces, dand o impresie generala de nepasare si superficialitate. Din centrul George Pompidou, snobismul este cel mai bine reflectat. Arta moderna fara nici un concept, mazgaleli fara sens sub pretextul genialitatii neintelese. Niste mizerii care sunt o jignire la adresa cuvantului arta si care nu-s cu nimic mai artistice decat un rahat in mijlocul strazii.

Imi pare rau ca nu am pozat o cafenea frantuzeasca. Mesele lor inghesuite si scaunele unul langa altul nu-ti lasa pic de intimitate. Pentru ei pare ceva agreabil, dar mie mi-a displacut profund. Mi s-a facut dor de cafenelele din Bucuresti, unde puteam duce o conversatie fara sa auda tot localul ce vorbesc. Speram ca sentimentul de lipsa de intimitate si inghesuiala sa-mi dispara pe terasa de la Deux Magots, unde obisnuiau sa mearga Sartre si Simone de Beauvoire, dar nici vorba. M-am simtit la fel de stinghera intr-un oras pe care in mod clar nu-l inteleg.

In ultma zi ne-am incumetat sa urcam, in sfarsit, in Turnul Eiffel si pot spune ca a meritat efortul si rabdarea pusa la incercare de niste spanioli cu odraslele lor, care ma tot impingeau agasant sau ma loveau involuntar. Privelistea e incantatoare.

la plecare incercam sa inteleg de ce un oras atat de frumos nu ma mai entuziasmeaza, dupa abia o saptamana petrecuta in el. Un copilas mi-a oferit raspunsul pe tava. Cuvintele sunt de prisos.

Cu toate astea, francezii au facut ceva ce ai nosti n-au reusit. Le-au dat celor fara adapost o ocupatie, in afara momentelor de cersit sau ciordeala: le-au organizat asta:

Nu pot spune ca nu mi-a parut rau ca plec inapoi in tara, dar in acelasi timp gandul ca ma voi intoarce acasa ma inveselea ca niciodata. Pentru prima oara ma intorceam in Romania cu bucurie si sentimentul nu palea odata ajunsa acolo. Imi era dor de oamenii grabiti care te lasa si pe tine sa urci in metrou, de conductorii care nu inchid usile peste tine in timp ce urci, de oameni care stiu sa zambeasca sincer si sa poarte o conversatie banala relaxata, fara a parea ca strang un bat adanc infipt in fund, de o paine care nu-mi face rani in gura si mancare normala, fara fitze. Cred, totusi, ca Parisul, oricat de frumos si stilat ar fi, este prea fitzos pentru mine, prea arogant si prea fals.Frumusetea e numai exterioara, dar e o frumusete rece si goala pe dinauntru. Un loc frumos de vacanta, dar obositor, deloc romantic sau boem dar ceva ce trebuie vazut.

Am ajuns acasa plina de suveniruri, cosmetice, haine si niste amintiri memorabile. In concluzie, nu am nici un regret, a fost o experienta putin spus interesanta. Dar a fost, ca Parisul in sine, un paradox. Am iubit Parisul si nu l-am putut suferi, in acelasi timp. Dar nu pot afirma ca nu am trait intens aceasta vacanta . Sa fii acolo a fost un vis devenit realitate, dar nu a fost deloc asa cum ma asteptam.

P.S. Parisul nu e oras sa-ti faci luna de miere in el. Alegeti altceva . Ceva mai… romantic… si mai putin obositor.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/feed/ 14 http://camiachim.com/blog/2011/08/din-nou-acasa/ http://camiachim.com/blog/2011/08/din-nou-acasa/#comments Fri, 26 Aug 2011 15:09:37 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4039 M-am intors acasa, dupa o serie de calatorii prin tara si prin strainatati, incarcata cu poze, suveniruri, bagaje si… un proaspat nou membru al familiei. Am adus pisicuta acasa, dar, ca si calatoria, traiul cu animalutul s-a dovedit a fi total diferit de cum ma asteptam eu sa fie. Animalutul s-a obisnuit greu cu noua casa, nu isi recunostea litiera, nu stia unde e mancarea si cireasa de pe tort: a intrat in calduri dupa nici o zi de coabitare. Asa ca m-am simtit ca o mamica de bebelus nou-nascut, care nu pridideste sa curete, sa alerge, sa trebaluiasca dupa micuta fiinta pe care cu mari eforturi reuseste sa o inteleaga.

Intr-un final, dupa mari eforturi, un drum prin canicula la veterinar pentru sterilizare, in timp ce tot cartierul stia ce animal mi-am luat si tot orasul era “incantat” de mieunaturile “dulci” ale pisicutei, dupa mult calm si perseverenta, am inceput sa inteleg cat de cat ce-i trebuie, a inceput si ea sa se mai potoleasca din mieunat si mai ales, si-a gasit litiera. Ba mai mult, a mai si mancat. Inca putin si voi putea afirma ca putem convietui in armonie.

Revenind la calatorie, primul drum l-am facut la Sighisoara, unde nu mai calcasem de prea mult timp. Desi trezirea pentru mers la gara a fost incredibil de brutala (4:30 a.m.), cetatea cea linistita a fost exact ceea ce-mi lipsea dupa toata oboseala acumulata: relaxare. Intr-adevar, este un loc excelent pentru cine vrea sa se odihneasca.

Biserica din deal (de fapt, mai mult cimitirul de langa) sunt chiar frumoase, cetatea are un look unitar, spre deosebire de orasele romanesti care, in general, ca aspect, sunt o mare varza, iar la cafeneaua “House on the Rock” se mananca o mancare foarte foarte buna (nu inteleg de ce nu apare recomandata mai nicaieri). Totul e “home-made”, iar prajiturile in mod special sunt dementiale.

Totul bine si frumos, pana cand mi-am amintit ca am plecat de acasa fara biletele la festivalul Armania. Se pare ca, in haosul si graba efectuarii bagajului, am omis acel “mic” detaliu. Noroc cu persoana “insarcinata” cu udatul florilor pe perioada concediului, care a facut un gest caritabil si a trimis biletele direct la Sibiu, pentru a salva doi roackeri aiuriti. De mentionat: plecasem la Sighisoara cu intentia de a ajunge apoi la Sibiu, fara oprire in Bucuresti.

La Sibiu am fost convinsa ca-mi voi continua seria de zile relaxante inceputa la Sighisoara. Gresit! Dupa ce dragul meu prieten s-a laudat la pension cu cat de matinali suntem noi la micul dejun, m-am trezit zilnic cu o dispozitie “de zile mari”. Evident, rockereala se termina dupa miezul noptii, asa ca dimineata eram plina de “voie buna” si cu mult chef de distractie. NOT. Motiv pentru care dupa-amiaza trageam la siesta si ajungeam in Piata Mare mahmura de somn si dupa inceperea concertelor.

Sunt sigura ca asta se reflecta si-n pozele pe care le-am prestat in acel minunat oras.

Deci da, imi plac la nebunie animalele, iar cand sunt cu fundul in sus agreez mai degraba necuvantatoarele . Cu toate astea, am vizitat o droaie de muzee in Sibiu, datorita facilitatii oferite de abonamentul Artmania. Am fost inclusiv la muzeul satului, unde n-am avut nici un chef de pozat, pentru ca m-au enervat taranii de la “carciuma din batrani”.

Cu ocazia acestei vizite in fosta capitala europeana, mi-am si schimbat destul de mult parerea despre acest oras. Asa ca rectific, Sibiul nu mi se mai pare un oras super civilizat pentru Romania, cu oameni mai occidentali. Centrul Sibiului este asa, datorita faptului ca a fost si este ingrijit de un primar pus pe treaba, dar poate si pentru ca este in mare parte populat de strainii care se cazeaza in hotelurile si pensiunile de acolo. Localnicii m-au uimit de aceasta data cu apucaturile si manierele lor specifice mediului rural. Nu lipsea decat o oaie in autobuz ca sa ma simt ca-n India.

Dar si parerea despre occidentali urma sa mi-o schimb radical in urmatorul capitol al concediului – la Paris. Despre asta, insa, intr-o postare viitoare, pentru ca n-am apucat sa descarc inca pozele . Va las cu Tarja si vocea ei extraordinara. (clip de la Artmania 2011)

Prima oprire va fi la Sighisoara, dupa care voi sta cateva zile in Sibiu si poate, cu putin noroc, ajung si la Balea. Concediul se va incheia in Franta, la Paris si prin Normandia.

Revin mai fresh si cu multe poze. Si o iau si pe Missy acasa.

Stiu ca mi-am cam facut o reputatie de pantofareasa in ultimii ani, pentru ca urcam mai mult cu telegondola sau alte dracii decat cu piciorusele din dotare. Totusi, nu am fost intotdeauna asa. A trecut mult timp de cand am facut ultimul traseu, astfel ca as fi fost tentata sa spun ca eu n-am fost si eu n-am vazut si n-am facut ce triiiist, vreau si eu!!! Daaar, daca stau sa ma gandesc bine, as minti cu nerusinare. Am facut destul de multe trasee, am vazut multe locuri superbe, desi sunt mult mai multe pe care nu le-am vazut si pe care mi-as dori foarte mult sa reusesc sa le vad (cascade, Muntii Retezat, lacuri glaciare, etc) si pe altele sa le revad (Parangul). Ah, sunt nostalgica!

Si daca tot m-a apucat iubirea nemarginita pentru munte, am sa lansez cu aceasta ocazie si o leapsa (pentru ca nu am gasit nicaieri una asemanatoare pe care sa o pot prelua). Descrieti locurile pe unde ati fost la munte, dar nu cu telecabina sau alt mijloc de transport pentru pantofari, ci unde chiar ati urcat voi cu piciorusele voastre. :p

Iata pe unde am fost eu:

- Sinaia – cota 1400 – Valea cu Brazi – Vf. cu Dor;

- Predeal – Cabana Trei Brazi – Poiana Secuilor;

- Predeal – Clabucet – Cabana Susai;

- Busteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham – Saua Baiului – Cabana Diham;

- Cabana Diham – Saua Baiului – Valea Iadului – Valea Leucii – Predeal;

- Complex Turistic Parang – Vf. Parangul Mic – Vf. Carja – Vf. Stoinita – Vf. Gemanarea – Vf. Parangul Mare;

- Complex Turistic Parang – Lacul Mija;

- Cabana Ranca – Muntele Papusa – Vf. Mohorul – Piatra Taiata – Lacul Calcescu.

E posibil sa mai fi fost si altele, dar nu mi le mai amintesc.

Pana acum mi-a fost greu sa-mi imaginez ca ma voi afla vreodata in ipostaza de a nu avea timp pentu tot ceea ce vreau sa fac, dar uite ca am reusit-o si pe asta. De mai bine de o saptamana tot vreau sa va povestesc despre vacanta de vis din care m-am intors si uite ca n-am apucat sa stau locului nici 10 minute cat sa insir cateva randuri. Dar in sfarsit m-am rupt putin de treburi, asa ca am revenit pe blog.

Daca in anii trecuti abia am reusit sa plec pe undeva prin tara cate un weekend, 3, maxim 4 zile, anul acesta gata! Dupa vacanta din Delta am plecat si-n Croatia. Da, stiu, este criza, cu totii o resimtim intr-un fel sau altul, dar nu mi-a pasat! Am sacrificat destui ani la acest capitol din varii motive – ba nu aveam eu concediu, ba nu avea prietenul meu concediu, ba se nimerea nu stiu ce eveniment care sa strice planurile. Nici nu vreau sa stiu cat am cheltuit pentru ca m-ar lua cu dureri de cap. Tot ce pot sa spun, insa, este ca a meritat fiecare kuna sau euro pe care le-am scos din portofel.

Dar sa incepem cu inceputul. Dubrovnik-ul s-a dovedit, inca de la prima vedere, un oras cu multi ani in fata oricarui oras din Romania. De la autobuzele cu total alt sistem de taxare mult mai civilizat si organizat decat imbulzelile ca intre vite de pe la noi, pana la punctele de informare instalate peste tot unde ai putea avea nevoie de indicatii, se vedea ca ma aflu intr-o alta lume care nu are nici o tangenta cu taraneala de unde am plecat. A fost peste asteptari, sincer sa zic, deoarece Croatia nu este membra a Uniunii Europene si, prin urmare, nu ma asteptam sa gasesc ceva la nivelul tarilor dezvoltate din vest. Dar uite ca m-am inselat.

Cetatea veche este foarte curata si restaurata, nici o piatra din strada pavata acum cateva secole nu se miscata din loc. Desi fusese semi-devastata dupa razboaie si un mare cutremur, a fost restaurata astfel ca ti-e aproape imposibil sa sesizezi ca acel oras a fost macar tinta unor atacuri cu bombe. Amprenta timpului este, totusi, vizibila cand pivesti arithectura (majortar in stil baroc) a orasului vechi. Manastiri, fortarete, fantane si palate contruite de-a lungul tarmului stancos ofera o priveliste superba de care eu inca nu m-am saturat. In cetate se poate intra dinspre centrul orasului (poarta Pile), deasupra careia troneaza o statuie a unui fost imparat al Republicii Ragusa.

Cine are rabdare sa urce cateva sute bune de trepte poate admira intreg orasul, portul, muntii si insulele din apropiere, chiar din turnul unei fortarete. De acolo puteti traversa pe sus intreaga cetate si nu va ia mai mult de o ora. De-a lungul ei veti trece pe langa cafenele deschise prin turnuri, magazine de suveniruri si pisici. De altfel, intreg orasul este plin de pisici salbatice, independente si nu foarte dragastoase.

Mijloacele de transport in comun circula foarte des si pana noaptea tarziu (2 a.m.) si te duc peste tot unde ai avea nevoie sa ajungi, iar statia principala este chiar in fata intrarii in cetate. Strada principala (Placa) traverseaza orasul vechi de la intrare pana la port si cealalta iesire, de unde cei interesati poti cumpara bilete la vapor si pleca in excursii pana la insulele din apropiere. Eu am fost pe Lokrum, la doar 15 minute de Dubrovnik. Acea insula este ca rupta din paradis: apa verzuie a Adriaticii la intersectia cu Marea Mediterana, cu pestisori si broscute testoase inotand in voie prin ea, tarm stancos cu bolovani la intrare, care desi deloc placuti la intrarea in apa (dar cu niste jelly shoes in picioare nu mai deranjeaza deloc), arata ca-n imaginile acelea minunate de desktop care te fac sa oftezi ca nu te afli acolo prajindu-te la soare pe un sezlong cu cocktail-uri servite la botu’ calului.

Insula este plina de verdeata si foarte bine ingrijita. Odata de treci de mal si inaintezi in insula ajungi sa te simti ca pe un traseu montan. Mare si munte in acelasi loc. Ce ti-ai mai putea dori? Desi padurea si vegetatia in general este lasata sa creasca in voie, fara sa poarte amprenta omului ca la noi, unde se defriseaza si se construieste pe unde se apuca un petec de pamant, Lokrum este frumos amenajata, exact atat cat este nevoie: alei frumos pietruite, toalete inrijite, o cafenea si un restaurant. Mai exista si un stand unde se vand jelly shoes si alte cateva obiecte necesare pentru plaja, dar atat. Nimic mai mult. Nu tu tiganie, tarabe, balci. Doar natura, civilizatie si liniste.

Pe insula mai puteti vedea o gradina botanica micuta dar foarte interesanta prin flora foarte diversificata – de la conifere si foioase specifice climei temperate, pana la cactusi sau palmieri originari din Australia sau Statele Unite si tot felul de plante mediteraneene. O incantare. Pentru cine are rabdare, chef si conditie fizica sa inainteze mai adanc in insula, exista si o veche fortareata care ofera o panorama minunata asupra orasului Dubrovnik. De asemenea, exista (destul de aproape) si o laguna cu apa sarata care suna mai bine decat este in realitate. La prima vedere numai cand aud laguna am chef sa ma arunc in ea si sa ma balacesc ore in sir. In practica, insa, balaceala mea in laguna s-a rezumat la o scurta intrare pana la brau in apa plina de pene de pasari si frunze de copasi plus diverse alte mizeriute mici adunate de-a lungul timpului, ca sa nu mai mentionez matasea broastei in straturi putin spus gretoase depuse pe pietrele de pe fund. Nu am mai fost atat de dezgustata de cand am intrat acum doi ani in apa de la Costinesti plina de alge si jeg.

Cel mai interesant lucru de vazut pe Lokrum sunt paunii. Multi, frumosi si deloc speriosi. Umblau linistiti cu puisorii lor cu tot prin toata insula, printre oameni, pe alei, pe plaja. Mai ca trebuia sa fii atent sa nu calci din greseala pe unu. Pacat ca nu si-au deschis coada, am tot asteptat…

Revenind la Dubrovnik, trebuie mentionat faptul ca au o bucatarie putin spus gustoasa. Mai mult decat atat, este foarte greu sa gasesti un loc unde nu se gateste extraordinar. Eu una nu am intalnit asa ceva, desi am incercat multe localuri. Pot spune ca am mancat cel mai bun pui, cele mai bune supe, cele mai bune paste si cea mai buna pizza din viata mea. De fructele de mare nu mai vorbesc, croatii sunt maestri la caracatite, scoici sau homar! Totul pregatit cu atentie si respect fata de client. Recomand cu caldura restaurantul/terasa Dubravka (chiar in dreapta inainte de intrarea Pile in cetate) pentru cei care vor vizita Dubrovnikul. Daca mergeti seara, cu putin noroc, veti avea parte de muzica live cantata de o formatie cu o solista care are o voce de va dau lacrimile. De altfel, muzica live se cam practica in Dubrovnik din ce am observat. Am avut intr-o seara placerea sa ascult o mini-orchestra imbracata in costume medievale traditionale Ragusa cantand Mozart si alte cantecele din repertoriul unor mari compozitori de muzica clasica. Aproape ca nu mai vroiam sa plec de acolo, dar la un moment dat am fost nevoita sa o iau din loc, intrucat au terminat ei cantarea.

Magazine cu suveniruri sunt peste tot in cetate si nu numai. Multe articole se repeta prin mai multe magazine, dar sunt si unele diferite si mai speciale care merita atentia celor pasionati de cumparaturi , cum ar fi un magazin de bijuterii cu sidef si pietre pretioase pe strada Od Puca, un magazin care imprima tricouri cu o gramada de modele (imprimeul este de foarte buna calitate) pe aceeasi strada, un magazin de carti unde puteti casi niste carnetele atat de frumos copertate ca nu veti rezista sa nu va cumparati unu (eu cel putin am fost cucerita pe loc) la capatul strazii Placa, spre port, sau o taraba (chiar la intrarea Pile) cu obiecte din sticla pictata (vaze, scrumiere, suporturi pentru lumanari, etc., foarte frumoase si de bun gust. Apartinand tot de restaurantul Dubravka este si un magazin de suveniruri pe colt, inainte de intrarea Pile, unde iarasi puteti gasi obiecte de foarte buna calitate, de la esarfe de matase, bijuterii cu pietre pretioase sau perle, portofele si genti din piele foarte frumoase, sticlute si flaconase cu tot felul de chestii in ele, carti ilustrate despre Croatia si diverse maruntisuri, dar de bun gust. In cetate gasiti, insa, cam orice ati vrea: cani, stagulete, magazine cu articole de inot sau pescuit, scuba diving, etc., sticlute cu bauturi traditionale croate, uleiuri de masline, tot felul de combinatii de paste de masline si alte dracii, condimente sau gustari specifice locului, creme, lotiuni, statuete din piatra reprezentand diferite obiective turistice din cetate, cum ar fi turnuri de fortarete, fantani, corabii de pirati sau manastiri. Sunt atat de multe magazine pline de atractii, incat va vafi greu sa va decideti ce sa cumparati. Sau veti face ca mine si veti cumpara din toate .

Trebuie totusi sa stiti (daca nu ati aflat deja) ca Dubrovnik-ul este foarte scump. Totul costa cam dublu decat la noi, daca nu mai mult… muuult mai mult. Am dat niste sume uriase pe lucruri pentru care in tara nu as fi platit in vecii vecilor. Noroc ca erau toate in kuna si imi era lene sa tot fac conversia in minte. Totusi raportul calitate-pret se poate spune ca se pastreaza, daca luam in considerare serviciile mult superioare si produsele de calitate incontestabil mai buna decat gasesti la noi in statiunile turistice si chiar prin orasele mari. Iubitorii de munte pot lua telecabina spre muntele la poalele caruia este construit orasul. Eu nu am mai facut-o si pe asta, dar sunt convinsa ca experienta in sine si panorama merita deplasarea. Amatorii de sporturi nautice ar fi in elementul lor acolo, intrucat se poate practica orice le pofteste inima. Se organizeaza si excursii cu foste corabii vechi de pirati sau partide de calarie. Biciclistii ar fi si ei fericiti, pentru ca ar avea pe unde sa se plimbe, inclusiv sa inchirieze biciclete (se organizau si curse pe cateva insule pentru cei pasionati si mai competitivi din fire ).

Alte mici atractii locale ar fi: o femeie imbracata in costum de pirat inconjurata de papagali mari colorati pe care turistii ii puteau lua pe mana si mangaia (pe gratis, desi exista o cutie in care cine dorea putea lasa niste maruntis), si niste militari imbracati in costumele traditionale Ragusa care defilau pe Placa de la un capat la altul in fiecare seara la aceeasi ora (7 parca).

Litoralul croat este pietros, majoritatea plajelor sunt de fapt stanci sparte, de unde incepe marea, iar intrarea in mare este un labirint draut amenajat de scari care te duc pana la apa. Problema apare la cei care nu stiu sa inoate, intrucat apa este foarte adanca inca de la “mal”. Exista si o portiune foarte mica de plaja “traditionala” , la iesirea Ploce, unde au si cei care nu stiu sa inoate sansa sa se balaceasca in Adriatica. Interesant la plajele lor este faptul ca nu au scoici si nisip. Doar pietre, dar ce pietre! Sunt colorate foarte viu – albastru, verde, galben, rosu, iar unele au si modele – buline, dungi, pete… de obicei albe sau negre. In magazine se gaseau de vanzare si scoici, dar probabil sunt aduse de undeva din larg. La mal nu vedeai fir. Si daca vroiai sa stai sa lenevesti in adevaratul sens al cuvantului la plaja, puteai folosi un pat. Da, ati auzit bine, pat pe plaja. Cu perne cu tot .

Una peste alta, merita. E un oras minunat cu imprejurmi superbe. Daca punem la socoteala si restort-ul hotelului de 5 stele (care e un paradis pe pamant) la care am stat, as putea spune ca a fost o vacanta de vis, asa cum va doresc si voua sa aveti sau sa fi avut. Si fiindca e sfarsit de vara, imi fac un bilant. Desi am pierdut festivalul Artmania de la Sibiu (si mi-e tare dor de Sibiu) si concertul Iron Maiden (pe care i-am mai vazut, ce-i drept) de la Cluj (si mi-e tare dor si de Cluj), am vazut ceea ce-mi doream de ani de zile: Metallica, Slayer, Megadeth si Alice in Chains la festivalul Sonisphere, Delta Dunarii si Croatia, alaturi de iubitul si prietenul meu cel mai bun. Sunt cu adevarat fericita! Sau cel putin eram inainte sa pun din nou piciorul pe pamant romanesc. Socul este de proportii, totul pare gri sters si lasat in paragina, iar oamenii se poarta ca niste animale in staul. Culmea, ma simteam mult mai “acasa” printre straini. Dar din pacate casa mea e printre melteni. Macar mi-a ramas amintirea, pozele si mormanul de suveniruri care stau drept marturie a vizitei mele in paradisul acele verde si linistit, unde nimeni nu vorbea romaneste…

M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

Plimbandu-ma pe faleza de la Cazino, am fost uimita de puterea cu care valurile se izbeau de stabilopozi, stopii se spuma tasnind la peste doi metri inaltime. A fost de-a dreptul spectaculos. Dar asta nu e tot ce ma fascineaza la mare. Privind in departare fara a-i putea cuprinde cu privirea decat orizontul, gandul ma poarta la orasele straine de pe malurile opuse si vietile celor pe care nu-i pot vedea decat prin puterea imeginatiei, la misterele pe care le ascunde de atatea secole, ingropate adanc in strafundurile sale, la povestile tesute pe tarmurile sale si vasele plecate in larg, povesti de dragoste, dispute, naufragii, despartiri, bucurii, suferinte, destinde unite, frante sau inecate pentru totdeauna. Martor tacut, marea le acopera pe toate cu valurile sale inspumate, stergand neincetat orice urma de pe nisipurile sale. Tot ce ramane e praf de scoici, pietricele colorate roase de apa si marea, aceeasi ca intotdeauna, neschimbata, de parca timpul ar sta in loc numai pentru ea, in timp ce noi imbatranim si ne succedem existentele ca niste furnici neinsemnate.

Nu concepeam sa merg la mare in alt anotimp decat vara, pentru ca mi se parea inutil sa ajung acolo fara posibilitatea de a ma balaci in voie si de a ma coace ca o leguma la soare. Dar imi pare bine ca am rupt acest obicei, pentru ca am aflat cat de minunata poate fi marea oricand, indiferent de vreme sau temperatura. Constanta mi-a lasat o impresie buna, in ciuda parerii conform careia e un oras urat si plin de tigani. E adevarat, are stradute centrale care imi amintesc de zona Selari din centrul Bucurestiului, ca un ghetou dezolant in buricul targului. Cu toate astea, are prea multe parti bune incat sa nu-i pot trece cu vedere acel neajuns. Acea briza sarata care-ti inunda plamanii de aer curat de mare, pescarusii zburand si tipand  prin tot orasul, pe la ferestre, pe acoperisurile cladirilor, pe strazi si pe tarm, portul cu vasele ancorate, pescari in actiune si santierul cu barci ruginite si parasite, cladirile vechi amintind de Tomisul din vremurile sale bune, statuile mitologice, moscheia cu turnurile sale inalte, cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata,  Cazino-ul pustiu cu zidurile din preajma acoperite de verdeata, unde te poti intinde ascultand si privind marea… si sa nu mai zic ca e plin de pisici la fiecare colt de strada . Imi aminteste de Bucuresti, dar are ca bonus marea. In plus, istoria s-a pastrat destul de bine acolo, de la antichitate pana la comunism si contemporaneitate, toate se imbina, in mod straniu. As zice constrast si armonie in acelasi timp.

Stiu ca va suna ciudat, dar eu nu vizitasem niciodata Brasovul, desi trecusem prin el in zeci de calatorii spre alte destinatii. E drept ca mai sunt si alte orase din Romania pe unde n-am fost niciodata si habar n-am cum arata, decat din poze (sau nici macar). Asa ca am considerat ca e cazul sa remediez aceasta problema urgent. De data asta am inlocuit muntele cu depresiunea si am ales sa-mi petrec weekend-ul in Brasov. Auzisem destule “cronici” pozitive cu privire la oras, asa ca recunosc ca ma asteptam la o impresie pozitiva. Nu plecasem cu cine stie ce asteptari, mai ales ca nu aveam idee la ce sa ma astept. Totusi, am fost profund dezamagita.

Unu la mana, centrul e uratel, obiective frumoase ar fi ele pe ici pe colo, dar sunt inghesuite printre cladiri banale si care n-au mai fost renovate de cine stie de cand… Biseria Neagra e absolut superba, dar e atat de bagata intre cladiri, incat nici nu poti sa-i faci o poza in care sa o cuprinzi pe toata, nici macar cu un obiectiv ultra-wide. Singura solutie ar fi fost sa ma urc pe Tampa . E absurd, nici nu te poti uita la ea in sus fara sa-ti sucesti gatul. Oricum, o biserica foarte frumoasa, desi sinistra de mi-a facut pielea de gaina cand m-am uitat la ea. Se pare ca incendiul care a innegrit-o si i-a dat numele actual si-a pus serios amprenta asupra energiei pe care o degaja. Mi s-a strans inima cat un purice cand m-am apropiat de ea. Pentru cine nu stie, biserica a purtat initial numele de Sfanta Maria. Dupa ce a ars in 1689, ea a fost refacuta, dar daca priviti cu atentie, veti observa ca boltile au fost reconstruite in stil baroc, nu gotic, asa cum fusese construit restul bisericii. Mie mi-au atras imediat atentia prin diferenta vizibila de stil.

Ce m-a enervat in Brasov: nu sunt lazi de gunoi si exista destule zone, chiar centrale, in care gasesti mornane de gunoaie aruncate pe jos langa care zaresti inconfundabilele dare galbene de urina alaturi de putoarea aferenta. Iti intorc matele pe dos, nu alta. La prima vedere as fi fost tentata sa dau vina pe romanu’ nesimtit fara cei sapte ani de acasa, dar s-a intamplat sa merg 20 de minute pe jos prin centru si sa nu gasesc nici macar un cos de gunoi! Oare cat sa rezisti cu gunoiul in mana?

In Brasov nu prea sunt nici parcuri. Sau poate nu le-am vazut eu … sunt doar niste peticele mici cu ceva copacei pe ele si niste bancute, sa le zicem mini-parcuri. Aranajate dragut, nu contest, dar n-ai pe unde sa te plimbi, in afara promenadei cu magazine si piatra pavata. Probabil veti spune “la ce mai vrei parcuri cand esti inconjurata de brazi?”  Da, e adevarat, sunt brazi de jur imprejur. Pacat ca aglomeratia de cladiri uratele sau cel mult modeste nu te lasa sa indrepti aparatul spre peisaj pentru ca peisajul cu pricina e automat stricat de cladiri. Si orice fotograf cu un minim de experienta stie ca nu poti forma o compozitie reusita cu un singur element (de exemplu un deal), pentru ca nu ai cu ce sa dai porfunzime cadrului. Deci singura solutie e tot Tampa (unde n-am putut sa urc, poate cu alta ocazie). Toata dorinta mea de a face poze (ba mai mult, pe film, pentru ca in elanul meu m-am gandit ca ar fi mai artistice asa) s-a dus pe apa sambetei. De unde sa scoti cadre artistice cand n-ai subiecte? Ma uitam spre Catalin si el spre mine si ne spuneam contrariati ca efectiv nu avem ce sa pozam. M-am intors la Bucuresti cu aproximativ 10 cadre din Brasov, dintre care vreo 3 sunt cu Catalin . In lipsa de alte subiecte, l-am pozat pe el . Deci voi posta putinele poze din Brasov dupa ce voi developa filmul, asta abia dupa ce termin filmul (cel mai probabil la primavara).

Un alt minus l-as pune hartilor din statiile de transport in comun. Care sunt 99% inutile, mai bine scuteau cerneala si lasau copacii in viata. Pentru un brasovean sigur nu constituie o problema, pentru ca locuind acolo probabil cunosc deja traseele si nu mai au nevoie de harti. Dar pentru un turist sunt absolut cretine: sunt desenate numai dungile de traseu colorate fara a se specifica strazile sau macar zonele prin care trec, plus ca nu e bifat un nici un fel locul in care te afli. Oare era atat de greu sa puna o bulina rosie “you are here, you idiot!” Deci cauta acul in carul cu fan. Ca sa nu mai zic ca nu-s trecute toate statiile si numerele autobuzelor. Si daca asta nu era destul, aflati ca mijloacele de transport din Brasov circula la intervale de 30 de minute! Nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa pierd autobuzul .

Ce mi-a placut in Brasov au fost unele magazine si un bistro (Hirscher se numeste), unde mancarea a fost excelenta, servirea impecabila, ba mai mult, am fost serviti cu un sushi tare bun din partea casei. M-ar fi tentat si Taverna Sarbului pe care o stiam deja din Sinaia, dar n-a mai ramas timp. M-am consolat cu un clasic colac secuiesc de care nu gasesc niciodata in Bucuresti. Nu mi-a placut cofetaria Vatra Ardealului, desi auzisem recomandari bune despre ea, pentru ca era ca o cofetarie de cartier de prin Bucuresti, dar cu o ambianta ceva mai primitoare (erau floricele frumoase pe mese). As prefera Tip-Topul oricand, totusi. Depaaaaaarte de deserturile de la Chocolat. Mai ca plangeam dupa o prajitura “Apoteoza” dupa care salivez abundent numai cand incep sa mi-o imaginez.

Per total, muuulte puncte negative si putine pozitive. Mie nu prea mi-a placut Brasovul si nu ard deloc de nerabdare sa-l revad. Poate doar in tracere spre o alta destinatie, asa cum m-am limitat sa o fac pana acum. Nu se compara cu Sibiul sau Clujul, din punctul meu de vedere.