Dar nu in Austria, ci in Romania .

Nu a fost pentru prima oara cand vizitam Sibiul, dar a fost prima oara cand l-am vizitat iarna de sarbatori, iar surpriza a fost uriasa. Poate a fost aglomeratia din perioada festivalului Artmania sau poate a fost entuziasmul meu de vara care m-a impiedicat sa observ detaliile cu atentie… poate pur si simplu s-a produs o schimbare intre timp. Cert este ca Sibiul are un look unitar si stilat, ca un oras din Europa Occidentala, este curat si civilizat, oamenii sunt atat de amabili si simpatici de nu-mi venea sa cred, se plimba linistiti si senini, nu se imbrancesc ca niste vite uracioase si nervoase. E un fel de enclava austriaca in mijlocul Romaniei. Priviti si voi cat de frumos este luminat. Si nu e doar promenada centrala, ci tot orasul!

Iubesc Bucurestiul, dar trebuie sa recunosc ca Sibiul e minunat. Poate si-ar pierde din farmec daca as trai in el zi de zi, dar in mod sigur vreau sa-l revad. De la cladirile cu “ochisori”, zidurile cetatii vechi, arhitectura tipic nemteasca, Biserica Evanghelica din a carei turn poti vedea panorama orasului, pana la sutele de porumbei din Piata Mare, cafenelele in care poti savura cele mai delicioase deserturi si bauturi vieneze pe fundal de Beethoven cantat live la pian, mic dejunurile pe muzica de Bach, librariile cu usi largi deschise, magazinele de suveniruri sau kurtos kallacs-ii cu nuca, Sibiul are un aer aparte, strain de meleagurile noastre.

Nu este nici un element care aminteste de Romania, cu exceptia tigancilor care vand  buchetele de vasc la capatul promenadei, tarabele de kitsch-uri de langa patinuar si limba romana. Sau cel putin asa am crezut, pana cand am dat peste privelistea de mai jos si pana cand clubul de langa hotelul unde eram cazati si-a inceput activitatea nocturna si hiper-zgomotoasa. Cata il asemana cu nuntile tiganesti… deci va puteti imagina .

De revelion am petrecut la Cafe Wien cu piano bar si bunatati. Atat de multe bunatati incat am deveni unu din “acei” oameni care se inoapa prea mult si apoi se simt rau. Si asta nu ar fi fost atat de rau, daca nu venea si cu o serie de bauturi combinate . Am vazut si artificiile de la miezul noptii, dar printre stropi de ploaie care-mi curgeau direct in paharul cu sampanie, motiv pentru care am scurtat “vizita” si am alergat inapoi inauntru imediat ce s-au oprit. Nu le-am pozat pentru ca eram prea ocupata incercand sa-mi deznod uriasul fular cu ciucuri infasurat de 3 ori in jurul gatului, pentru a putea sa-mi pun gluga de la geaca si sa-mi ascund undeva de ploaie aparatul. Nu am reusit decat sa vars sampania . Dar hey, oricum cel mai probabil le-ati vazut cu totii la TV.

Mai demult obisnuiam sa fac multe poze in vacante, atat de multe incat imi venea rau cand trebuia sa le descarc si sa ma si uit la ele. Asa ca noua mea  deviza e mai putine poze, mai putin turism “japonez” si mai multa arta. Pe principiul “less is more”. Nu stiu cat am reusit partea cu “arta”, dar macar nu am murit de plictiseala descarcand la ele. Am ajuns la concluzia ca cel mai bine e nu sa cauti subiecte de fotografiat, ci sa apesi pe buton atunci cand simti asta, spontan, irational, intuitiv. Poate data viitoare vor fi mai colorate, dar cel putin deocamdata eu prefer alb-negru.

Cand eram trista, in plina criza existentiala cauzata de schimbarea prefixului de varsta sau cand nu stiam sa apreciez o ploaie zdravana care tinea cateva zile, ba chiar saptamani, si rece de-ti intra in oase, toamna mi se parea deprimanta si nu o puteam suferi. Intotdeauna o asociam cu tristetea si-mi doream sa treaca mai repede, numai sa revina totul la viata. Dar odata cu trecerea timpului si a crizelor existentiale, am inceput sa iubesc toamna si sa o apreciez pentru ceea ce este: anotimpul schimbarilor. Bune sau rele, schimbarile sunt intotdeauna benefice pentru cine stie sa creasca din ele.

Am dat o fuga la munte toamna asta (prima mea toamna la munte, pentru ca pana acum nu-mi prea suradea ideea) si am incercat sa surprind cateva momente reprezentative pentru peisajul montan autohton in aceasta perioada a anului.

M-am intors de la marea noastra autohtona unde am petrecut, poate pentru ultima data (sau cel putin asa intentionez) un concediu zic eu reusit. Dar asta mai mult datorita entuziasmului meu care a depasit pe rand mizeria eterna specifica plaiurilor ‘mioritice’, tigania si kitsch-osenia prezenta ostentativ la fiecare… centimentru , aglomeratia care-mi amintea la tot pasul de orele de varf din statia de metrou Piata Unirii, nesimtirea si lipsa celor 7 ani de acasa a 99% din persoanele din preajma, etc. Am vrut sa ma simt bine si am incercat sa abordez ‘problema’ cu cinism. (Nu cred ca alta metoda iti poate mentine moralul intact)

Drumul spre mare a adus cu sine o revelatie in viata mea: acum stiu care e ‘buba’ la tot! Cum de n-am realizat pana acum? Ei bine, nu mai conteaza, important este ca am aflat acum. Privind intrigata comportamentul celorlalti soferi, al pietonilor si in general a oricarei suflari de om de pe drum…. m-a lovit: suntem o tara de PROSTI! Da, o spun chiar asa direct si fara alte comentarii adiacente care nu-si au rostul. Prostia – asta e singura explicatie. Iar, conform legilor dragului meu prieten Murphy, cu prostii nu te pui pentru ca ai putea fi confundat cu unul din ei. Gata, m-am calmat instant, un zambet s-a intiparit confortabil pe fata mea si acolo a ramas.

Ajunsa in Costinesti, am concluzionat ca litoralul nostru este doar o solutie de criza, care trebuie depasita cu prima ocazie, adica musai vara viitoare. In statiunea asta nu exista mai deloc cosuri de gunoi. Mai “environmentalista” din fire, ma plimbam cu ambalajele, pungile, sticlele in mana si mai bine de jumate de statiune ca sa dau de un nenorocit de cos, si ala plin pana la refuz de-i zburau in toate directiile bucatile indesate mult peste capacitate. Plajele sunt pline ochi, prosop langa prosop, pana la ultima palma de nisip de unde incepe aleea plina de gablonzuri, colace, scoici si mancaruri. De asemenea, scoicile de pe plaja au fost cu succes incoluite de chistoace de tigari si capace de plastic. Da, am cautat si expres, nu am gasit decat vreo trei stridii si niste pietricele in zona unde valurile mai spala tarmul. In rest, nici fir de scoica. Si cand te gandesti ca acum cativa ani gaseai si murecsi in care puteai auzi marea daca-i lipeai de ureche… trist… Apa marii e jegoasa in ultimul hal si atat de plina de turisti… ca nu ai loc nici doi metri sa te deplasezi. Destul de enervant pentru cei care intentioneaza sa si inoate.

Dar hai sa privim si partea plina a paharului (sau mai bine zis ce am reusit eu sa storc din aceasta experienta si sa interpretez pozitiv):

1. Pentru o persoana infometata de trei saptamani cu regim si urticarie, litoralul a fost o excursie in paradis. M-am indopat cu toate bunatatile pe care le-am intalnit in cale si partea cea mai frumoasa: orice pofta imi putea fi satisfacuta in cel mult 5 minute, cat imi lua sa ajung la terasa/bomba cu pricina. Plus ca in Costinesti exista si locuri unde chiar gasesti mancare foarte buna. (Terasa Stefan de exemplu ) Sunt o gurmanda, asa ca mancarea e importanta.

2. Daca vrei sa te joci diverse jocuri si nu ai cine stie ce pretentii de localuri finute, te poti distra pe cinste. Biliard, ping pong, parcuri de distractie… chef sa ai. Eu am avut

3. Lenevitul la plaja este minunat pentru o persoana extenuata ca mine cea nemancata . Ce poate fi mai frumos decat sa zaci ca o vaca la soare cu o revista non-intelectuala, in timp ce briza marii si mainile pline de crema ale iubitului iti mangaie spatele? Desigur, poti fi mangaiata si de o rafala de nisip venind de la vecinii care tocmai fac slalom printre prosoape, dar hai sa ramanem la partile pozitive .

4. Am lasat ce e mai bun la urma. Cum ce? Marea! Acel gigant de apa atat de putin apreciata… Nu pot sa nu admit ca eu sunt fermecata de mare. De orice mare, sau ocean. Atat de calme si linistite, dar totusi ascunzand atata forta, atatea mistere, atatea vieti cu povestile lor.

Nu se putea fara poze, desi anul acesta nu m-am mai trezit cu noaptea in cap pentru rasarit; m-am multumit cu apusul. Dar in asteptarea apusul mi-a cam inghetat fundul. Briza asta poate fi rece rau uneori. Iar pe faleza e vant puternic de-a dreptul. Totusi m-am incapatanat sa pozez o micuta papadie care nu statea locului nici doua secunde. (Nu se poate pune, insa, cu incapatanarea mea). Si din fericire, nu i-a zburat tot puful pana am reusit s-o imortalizez .

Am pozat rapid apusul, nici n-am avut rabdare sa se coloreze de tot cerul, si am fugit sa ma imbrac pentru ca nu mai puteam de frig! Si in plus, trebuia sa fiu pe plaja in 10 minute ca sa nu-mi ratez “ideea” . (Cred ca daca prietenul meu n-ar fi si el pasionat de fotografie as manca bataie intr-o zi

Si iata carea era “ideea”. Da, e chiar Marea Neagra…

(Multumesc lui Cata pentru ‘wide’ si trepied )

Mi-ar fi placut sa vad si epava Evanghelia mai de aproape, dar, dupa ce am montat 90 mm pe aparat ca sa o vad “mai de aproape”, m-a pufnit rasul. Fac eu poza, o privesc apoi pe display si observ ca pe epava scria ceva. Deja ma gandeam la ceva inscriere veche… dau cu zoom de zor sa vad mai clar… Pe epava scria de fapt Deea + Edy = Love Tipic!

Venit, vazut, balacit, pozat, distrat, indopat, plecat. Cu tot regretul pentru Marea noastra… cred ca tocmai i-am dat papucii. Dar raman pozele, scoicile, pietrele si mai ales amintirile frumoase. Cred ca am si ceva nisip intr-o sticluta pe undeva

P.S. M-am vindecat si momentan ma umplu de vitamine

Fiindca tot suntem in plin sezon al concediilor/vacantelor, iar eu visez la mare si m-am umplut deja de euforie, ma gandeam la un lucru. Foarte multi oameni, si ma pot include in randul lor de cateva ori pentru ca am comis-o si nu a fost deloc bine, pleaca in vacanta cu o multime de planuri si asteptari despre cum va fi. Apoi, ajunsi la fata locului, ori ceva din planificare nu este conform asteptarilor sau nu exista sau e stricat, ori ploua, ori apare ceva neprevazut care da peste cap complet o asteptare sau mai multe a celui/celor in cauza. Mai mult decat atat, de foarte multe ori, din dorinta de a face tot ce ti-ai propus, te epuizezi complet si ajungi acasa mai obosit decat ai plecat.

Teoretic, concediul ar trebui sa fie in primul rand un mijloc de odihna, de relaxare, de reincarcare a bateriilor, ca sa te intorci la munca sau acasa proaspat si apt pentru prestarea activitatilor. Dar cum sa mergi in vacanta si sa-ti petreci timpul dormind?  Mai ales cand ai platit uneori bani grei ca sa ajungi acolo… Cand cerul e asa senin, marea/muntele/ce-o fi te invita atat de ademenitor sa gusti din toate tentatiile si atractiile de pe acolo… Cum sa te intoci tu acasa din vacanta spunandu-ti… “pai, ia sa vedem ce-am facut eu in concediu: am dormit “? De neconceput! Asa ca te suprasoliciti cu de toate pana cazi lat.

Eu recunosc ca oriunde as merge, dorm mult. Dorm noaptea, uneori dorm de dupa amiaza vreo ora-doua, si ma simt odihnita si la intoarcere. (Desigur, cu exceptia situatiilor cand sunt suficient de neinspirata sa iau trenul, iar CFR-ul se decide sa-si bata joc de calatori sau cand mi se pune pata sa pozez rasarituri si ma trezesc inaintea cocosilor – dar asta nu se intampla prea des). Cu toate astea, o voce din mintea mea imi tot spunea “tre sa faci si aia, si cealalta… of uite ca acu ai dormit si nu ai apucat sa faci aia!” Acum daca mai apar astfel de voci le ignor pana dispar, pentru ca nu mai am nici un chef ca o voce din mintea mea sa-mi strice vacanta. Fac ce apuc si cu asta basta. Traiesc momentul.

Am ajuns la concluzia ca nu e bine sa pleci de acasa nici cu asteptari, nici cu planuri. Decat minimul necesar cand e vorba de facut trasee sau mai stiu eu ce necesita planificare. Pentru ca e suficient timp la fata locului sa dezbati ce ti-ar placea sa faci, unde ai fi tentata sa mergi, etc. Minimul necesar este sa-ti faci rezervare ca sa-ti asiguri cazare, sa rezolvi problema transportului, sa te interesezi cum va fi vremea, iar daca mergi intr-o tara straina, sa afli care sunt obiceiurile locului pentru a nu face vreo gafa monumentala sau sa te otravesti din greseala + alte asemenea. Cele mai reusite vacante din viata mea au fost cele in care am plecat complet deschisa, fara scenarii mentale si am facut exact ce am avut chef pe moment. Evident, m-am intors acasa si relaxata si multumita, cu amintiri placute si zero dezamagiri. Deci cred ca nu are sens sa ne impovaram cu stres si-n vacanta ca sa ne intoarcem posomarati sau obositi. Echilibrul pare sa fie solutia optima cam in orice domeniu.

P.S. Poza e din Sahara.

Va avertizez: este un post urias

M-am intors, dar am avut nevoie de doua zile pentru a descarca tonele de poze (pentru ca odata cu un card de memorie dublu vine si un numar dublu de poze, iar cineva n-are ce lucra si face aproape 400 de poze la concert

Dar sa incepem cu inceputul… O minunata dimineata de vara, ora 5 dimineata…. incerc sa ma trezesc dar nu prea imi iese. Umblu ca un zombie prin casa, nimeresc in bucatarie in loc de baie si sa ma intreb ce caut acolo si de ce n-am oglinda. Asa ca ma apuc si fac gimnastica. Trebuie sa ma trezesc macar atat cat sa ajung in gara si sa ma urc in tren. Si reusesc. Bag si o carte de Kafka in ruxac, ca sa nu ma plictisesc pe tren. (nu s-a dovedit o alegere foarte inspirata) A plecat si trenul, eu tot incercam sa-mi gasesc o pozitie sa dorm, dar acel minunat tren nu avea nimic de sprijin pentru cap asa ca nu am reusit decat sa ma enervez un pic pentru ca mureaaam de somn si nu intelegeam nimic din ce citeam. Si atunci ce sa fac? M-am apucat sa pozez nori pufosi pe geam, dar nu cu Nikonul, ci cu telefonul. Au iesit o multime de poze hidoase, 90% miscate si 10% cu stalpi sau frunze uriase in prin plan. Asta e singura ok. (am testat polarizantul pe Nikon)

Se anunta ca trenul are deja o ora intarziere. Minunat! Nu era de ajuns ca faceam 9 ore pana la Cluj, acum faceam 10. Mi-a placut insa de nenea de pe scaunul din fata mea: “Apoi ce mai conteaza? Candva tot om ajunge. Daca nu azi, atunci maine… unde-i graba?” Am si ajuns.. cu o ora jumate intarziere… transpirata, moarta de somn si infometata. Am alergat dupa un taxi ca sa ajung la hotel. Dar pare-se ca nenea taximetristu nu prea le are cu Clujul pentru ca m-a lasat la mama dracu’ pe la teatru si mi-a marturisit ca nu stie unde e hotelul. La naiba, i-am zis B-dul Ferdinand si m-a lasat la teatru. In fine… am luat-o pe jos… Dar nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca acolo unde credeam eu ca mi-e hotelul era de fapt altul. Imi sun prietena S. sa-mi zica daca stie cumva unde e… habar n-are… Imi sun prietenul sa-mi caute pe net locatia… dar intre timp o iau pe jos sa mi-o caut singura. Era cam la 100 de metri mai jos. Ma suna si prietenul cu informatia, dar deja eram la receptie.

Trebuia sa fiu la usa la S. pe la ora 18. Ma uit la ceas, ora 18. Numai ca nu eram la usa la S., ci tocmai ieseam de la dus in camera de hotel. Oh well… Clar a fost saptamana intarzierilor. Am intarziat zilnic peste tot! Mi-era o rusine de-mi doream sa ma inghita pamantul pana la sfarsitul saptamanii. Dar sa continui… Ajung la S. Bucurie mare, imbratisari… Intrerup bucuria mare si cer un pahar de apa ca sa-mi iau pastila antialergica. S. este posesoare de motan (eu – foaaarte alergica). Si, din moment ce am promis sa fac pe fotografu’, i-am facut o gramada de poze domnului C, spre multumirea lui S.

Domul C.

Ziua 2. Am vizitat mormantul bunicilor mei si le-am adus flori. Dar am stat si m-am gandit eu un pic… alea oricum mor, mai bine le cumpar un ghiveci si-l plantez acolo. Mult mai bine. Acum o sa tot aiba flori… zic eu, sper. Nu-s foarte priceputa la gradinarit, dar m-am straduit.

Mie una imi plac cimiterele, cu riscul de a suna morbid. Sunt atat de linistite, pline de copacei si flori… E o atmosfera placuta de calm si pace. Nu stiu cat aveam voie sa fac poze pe acolo, dar am dat peste o statuie asa frumoasa cu porumbei, incat nu m-am putut abtine.

Putin mai tarziu m-am intalnit cu o prietena din Satu Mare cu care vorbeam de ani de zile pe mess, dar nu avusesem ocazia sa ne intalnim niciodata. Si daca tot eram pe acolo mi-am cumparat “Masca mortii rosii” de Edgar Allan Poe (o serie de povestiri din care s-a inspirat Alfred Hitchcock in filmele sale). M-am delectat cu ea pe tren la intoarcere. Si da, l-am terminat si pe Kafka de data asta.

Un loc foarte frumos de vizitat in cluj este Gradina Botanica. Pe acolo m-am plimbat cu S., dupa un popas de prajitura la Quo Vadis (delicioase prajiturile acolo!).

Gradina Botanica a fost fondata in 1920 de Alexandru Borza si cuprinde:

- un sector ornamental cu flori (la intrare);

(am refuzat sa pozez trandafirii pentru ca sunt satula de trandafiri)

- o gradina japoneza aranjata in stil traditional gyo-no-niwa;

- plante specifice regiunii mediteraneene sau Australiei, Japoniei, Insulelor Canare plus, evident, plante specifice tarii noastre. (nu am intrat in sere pentru ca le-am vazut mai demult);

- un sector sistematic, cu plante/flori aranjate pe familii;

- un turn de apa inalt din care se poate privi panorama orasului.

Cam astea ar fi principalele atractii. Daca am omis ceva, asta e. Aveti grija pe acolo, insa, daca mergeti. Noi am dat peste un maniac in gradina japoneza, care ne-a urmarit pana la iesire si, din ce am observat, si dupa. :-s

Am ajuns inapoi la Bucuresti cu doua ore intarziere. Macar am pozat un apus din tren. Credeam ca una juma e mult. Pe naiba, imi venea sa innebunesc ca nu mai aveam timp nici sa ma spal pe cap, nici sa-mi fac bagajul pentru Sibiu, nici nimic. Noroc cu dragul de el Catalin care m-a asteptat doua ore pe acolo si a stat si cu mine la telefon mai bine de o juma de ora ca sa nu ma plictisesc. Cu toate astea, m-am spalat si pe cap, mi-am facut si bagajul pentru Sibiu si m-am si culcat pe la 11 si ceva.

Ca tot vorbeam mai sus de “saptamana intarzierilor”, din cauza ca nu stiu ce pod de pe langa Sibiu s-a miscat (n-am inteles prea bine ce-a patit), trenurile nu mai circulau direct pe ruta Bucuresti-Sibiu. Drept pentru care am fost nevoiti sa luam un tren de la 6 dimineata spre Medias, dupa care un personal jegos spre Sibiu. Asa ca trezirea a fost de data asta la 4 dimineata, nu la 5. Ce gimnastica? Abia ma miscam… Am ajuns cu greu si-n gara si ne-am urcat in trenul international de Praga plin de suporteri maghiari suparati dupa infrangerea in fata Stelei din seara precedenta. Ma asteptam la ceva galagie, dar a fost chiar liniste. Am prins un un rasarit din tren de data asta. (total nereusit, mai ales ca aveam 90 mm montat pe aparat si mi-era mult prea lene la ora aia sa stau sa schimb obiective).

La Medias trenul a oprit cu vagonul nostru la mama dracu’ in camp. Si cum imi tarsaiam picioarele mele finute in sandale prin toate buruienile crescute intre liniile de tren, mi-am taiat gambele in 3 locuri. Exact ce-mi lipsea. Noroc cu plasturii lui Catalin, apa plata si gelul meu antibacterian. Calatoria cu personalul nu o pot descrie in cuvinte: podea lipicioasa (nu vreau sa stiu de la ce), scaune de musama pline de jeg si lada de gunoi… hmm aa da, nu exista lada de gunoi (mi s-a sugerat sa arunc ce am de aruncat pe geam ) si niste neni si tanti inchizand in mod repetat geamul pe caldura de 35 de grade, obsedati fiind ca le va cadea geamul de sus in cap (desi calculand traiectoria in cazul in care ar fi alunecat in jos, nici macar nu le atingea capul).

In fine, in sfarsit Sibiu! Nu vreau sa stiu cat am facut pana acolo, asa ca nu ma voi obosi sa calculez. Ne-am cazat la Casa Elixia pe care o recomand cu cea mai mare caldura. De departe cel mai frumos loc unde m-am cazat vreodata in Romania. Nu degeaba are 4 stele. Iar la 180 de ron pe noapte… chiar mi se pare un raport calitate-pret excelent. Pentru informatii despre Casa Elixia, click aici.

Prima seara la festivalul Artmania 2009. Prima trupa – Tristania. (Noi am ajuns cam pe la jumatea cantarii pentru ca am stat sa mancam. Eu am hranit un catel de-al “casei” cu jumatate din friptura mea. Parea foarte loial fripturii mele. Pana cand l-a ademenit Catalin cu snitelul lui. Halal loialitate.) Oricum mie una nu-mi plac Tristania si mi s-a parut ca s-au auzit foarte prost. Asa ca mare paguba… Trupa 2: My Dying Bride. Prestatie excelenta, sunet de nota 10. Mi-au placut foarte mult. I-am vazut si acum doi ani, tot la Artmania, dar atunci m-au cam dezamagit. Ultima trupa a serii: Opeth (motivul pentru care am fost la festival de fapt). Ce sa zic, sunet perfect, prestatie perfecta… eram in extaz. Chiar peste esteptari. O trupa care suna live exact ca pe disc. Ba chiar mai bine! *bows* Imi pare rau ca n-am apucat sa fac nici o poza cu Mikael Akerfeldt, dar c’est la vie.

A doua zi n-am mai ajuns la festival deoarece nu ma incantau trupele. Iar pretul mi se parea exagerat pentru numele de pe scena. Am fost in schimb la Muzeul Satului. Foarte frumos si pitoresc. M-am simtit fix ca la tara si, in ciuda faptului ca am alergat dupa fluturi si bondari degeaba fara sa reusesc sa pozez vreunu, m-am simtit tare bine.

Dupa amiaza m-am intalnit cu o alta prietena de-a mea din alt colt al tarii, Simone.

La sugestia ei, am vizitat turnul acestei catedrale:

Ce e asa special la acel turn? Se poate vedea intreg orasul de sus. Dar pana sa ajungi acolo ai de urcat 192 de trepte.

Eu un zic ca totusi merita efortul. Voi ce parere aveti?

Doua lucrui care imi plac in mod special la Sibiu sunt: casutele cu “ochisori” in acoperisuri care parca te privesc din toata Piata Mare si Podul Minciunilor.

Construit pe locul unui turn de poarta al celei de a doua incinte de fortificatii, Podul Minciunilor care leaga cele doua sectoare ale Pietei Mici, permitand legatura dintre Orasul de Jos si Orasul de Sus este, fara indoiala locul cel mai incarcat de legenda din Sibiu. El este considerat un loc romantic, unde isi dadeau intalnire indragostitii. Cea mai aproape de adevar dintre legende pare a avea la origine o similitudine lingvistica. Din cauza faptului ca podul respectiv a fost primul ridicat fara piloni de sprijin, i s-a mai spus si “podul culcat”. Ori, in dialectul sasesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvantului “minciuna”. Asa aveau sa se teasa ulterior tot felul de “povesti” pe seama podului. Batranii locului ii atribuiau chiar si “calitati” umane. Ei spuneau ca podul “simte” fiecare neadevar rostit de cei care il strabat, incepe sa geama intr-un mod tipic, care da fiori, incheieturile scartaie amenintator, iar balustrada da impresia ca va ceda in orice moment, mincinosul urmand sa se prabuseasca in gol. O legenda “picanta” vorbeste despre cadetii de la Academia Militara care, dupa ce furau inimile junelor naive, le promiteau intalniri sub clar de luna, pe podul respectiv, la care insa, invariabil, ”uitau” sa se mai prezinte. O alta legenda la fel de “picanta” spune ca aici se faceau juraminte de iubire, se punea la cale viitorul indragostitilor, se faceau planuri de casatorie, dupa ce, in prealabil tinerele susţineau ca sunt neprihanite. Cand lucrurile se intamplau sa nu stea intocmai, se spune ca imediat dupa noaptea nuntii, miresele erau tarate de par pana pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite in acest fel pentru juramintele lor mincinoase. O alta legenda vorbeste despre faptul ca Piata Mica, fiind piata negustorilor, era pe cale de consecinta si cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, asa cum se intampla in orice troc, existau si clienti pacaliti. Acestia se intorceau cu marfa cumparata si, in hohotele de ras ale multimii, ii aruncau de pe pod pe negustorii prinsi cu ocaua mica. In acest fel, acestia nu doar ca nu ii mai inselau niciodata pe sibieni, ci serveau drept pilda pentru toti precupetii necinstiti.

Desi imi iesise urticarie de la niste pufuleti si aratam ca o fata de perna cu buline, m-am incumetat sa mananc o inghetata. Imi era prea pofta. Am uitat cum se numea localul, dar e undeva la intrarea in Piata Mica si ofera o inghetata uriasa, plina de fructe si buuuunaaaa. Mi-am cumparat si un suvenir cam inedit pentru mine: un set de cercei, colier si inel din ceva pietricele (cred ca e chihlimbar) si ceva lut sau naiba stie. Oricum, foarte finut lucrate si frumoase. Portocalii

In caz ca va intereseaza, localuri unde am mancat bunatati in Sibiu au fost: La Piazzetta si Bufnita. Prima e specializata in macare italiana si are o gramada de paste bune, iar a doua are in meniu tot ce-ti pofteste inima. Si e si foarte gustos.

Iar o dilema personala este: de ce ploua asa mult in zona cimitirului din Sibiu, cand in restul orasului era senin? I just didn’t get that.

Dupa ce am parasit Sibiul cu personalul jegos de Medias, am asteptat vreo doua ore dupa trenul de Bucuresti. Eu ma intreb oare cat de nesimtit sa fii sa nu duci trenurile alea la timp niciodata? Hai daca mai intarzie 5-10 minute nu e o tragedie… dar doua ore? In mod repetat? Am ajuns acasa pe la 2 jumate noaptea.