Vine cate un moment in viata fiecarei femei cand simte nevoia unei schimbari de look. Asa ca, la fel ca si-n cazul barbatilor, se reped la par. Nu cred ca am sa inteleg vreodata de ce cand avem nevoie de o schimbare in viata noastra ne luam de par. Sa fie parul cel mai accesibil schimbarii? Sau cel mai vizibil si ieftin per total? E clar ca schimbarea unei intregi garderobe ar depasi cu mult costurile unei vizite la frizer. N-as putea sa spun… cert este ca spre el ne indreptam cu foarfeca sau/si vopseaua. Nu intotdeauna, insa, rezultatul este unul pozitiv. Uneori nevoia de schimbare vine dintr-o nevoie de a lasa in urma un capitol dureros din viata noastra, ca o despartire de exemplu, alteori dintr-o frustrare proprie de tipul “vreau sa fiu mai bagata in seama, acum ma simt invizibila” sau pur si simplu din dorinta de a rupe monotonia, spre exemplu in cazul unei persoane ca nu si-a vopsit niciodata parul sau a purtat aceeasi frizuta 20 de ani. Oricare ar fi catalizatorul, inseamna in fapt un singur lucru – vrei ceva nou. Dar nu orice, te vrei pe tine ca noua. Un nou “eu”, simbolizand o noua viata.

Ieri mi-a luat inima in dinti si m-am dus pentru prima oara la un stilist. Recunosc ca aveam o usoara retinere care se datora multiplelor experiente neplacute de care am avut parte de-a lungul timpului. De fiecare de data, dar absolut de fiecare data, mi se intampla ceva care imi decapita tot elanul in clipa in care oglinda imi infatisa necrutatoare rezultatul. Ba plecam de acolo tunsa altfel decat imi doream, in ciuda zecilor de explicatii ultra-detaliate pe care le ofeream despre viitorul “produs-finit”, ba plecam de acolo cu jumatate de par in minus, ba plecam cu el prea ondulat, ba in alta culoare. Practic nu am fost niciodata, dar NICIODATA 100% multumita. Deja in ultimii ani ma multumeam sa plec de acolo cu el mai lung de umeri . Trist dar adevarat. Ultima experienta neplacuta a avut loc aproximativ acum 3 ani cand am decis sa merg pe mana unei prietene la un coafor unde chipurile era o tipa care tundea excelent! Nu la fel de excelent m-am simtit eu cand am plecat acolo cu parul pana la umeri desi ii spusesem tipei cu pricina sa-mi ia doar varfurile. Ale naibii varfuri, sa fi avut vreo 40 de cm asa, te pomeni . Am plecat in lacrimi privind cu jind pletele mele lungi si dese zacand ciuntite si imprastiate pe podea. Doar gandul ca as putea sa-mi mai parasesc vreodata podoaba capilara de o asa maniera imi strangea inima cat un purice. A fost nevoie sa astept 3 ani pentru ca parul mau in sfarsit sa capete lungimea dorita si sa pot alerga la un salon pentru a-i da o forma, fara sa ma trezesc iar fara jumatate din el in posesie la plecare. Si totusi, pentru prima oara in viata mea am plecat de la stilistul cu pricina cu parul lung si frumos aranjat, fara nici o obiectie, fara nici o neregula, desi nu a primit nici o indicatie din partea mea in afara de “vreau sa plec de aici cu parul lung”. Nu pot exprima in cuvinte fericirea pe care am trait-o cand mi-am privit pleata la spate! Desi schimbarea de look este una majora, merita sa te lasi din cand in cand pe mana unui artist al domeniului.

Poate ca nu toata lumea isi permite, insa, luxul de a apela la un stilist cand isi doreste schimbarea mult-visata. Totusi, oriunde te-ai decide sa mergi, trebuie avut in vedere faptul ca tunsul este un mijloc de a te reinventa. O poate face in bine sau o poate face in rau. Dar nu uita ca o zi in care “te simti urata” va avea consecinte atat asupra modului in care actionezi, cat si asupra modului in care te percep ceilalti din exterior. Pana la urma nu e o tunsoare urata cea care face un om sa fie urat, la fel cum nu e o tunsoare urata cea care ii determina pe ceilalti sa te vada urat, ci faptul ca tu te simti urat cu acea tunsoare. Aici e cheia! Partea buna e ca parul creste, mai greu, dar o face. Asa ca o tragedie capilara de moment nu este vesnica si ireparabila. Partea proasta e ca are consecint majore asupra psihicului feminim (inca nu am sesizat schimbari majore la barbati), si asta pentru ca modifica substantial increderea in propria persoana. Cum sa te simti bine in pielea ta cand te simti urata, cand iti vine sa arunci cu oua in imaginea care-ti zambeste parca batjocoritor din oglinda? Automat nu mai ai siguranta de sine, nu mai ai incredere in fortele proprii. Poate pare o stupiditate sau doar superficialitate, dar e incredibil cum armonia (sau lipsa ei) dintre felul in care te percepi ca persoana si masura in care esti multumita de ambalajul in care defilezi iti poate influenta starea de spirit.

de Catalin Mustata

*Este primul si, cel mai probabil, nu ultimul “guest post” pe care il public la mine pe blog. Sper sa va placa cel putin la fel de mult cum mi-a placut mie.

Fotografie de Catalin Mustata. Toare drepturile rezervate.

Frumusetea, in termen larg, e un lucru foarte relativ pentru un fotograf, ce se invarte intre doua extreme ale realitatii.

S-a vorbit mult in trecut despre estetica uratului si imi pare ca nimeni nu o indrageste mai tare decat un fotograful. Anume folosesc masculinul, pentru ca el, fotograful, nu se aseamana foarte tare cu omologul sau feminin. El este fascinat, aproape bantuit, de conditia umana… mai mult intunecata si urata, cum este ea.

Cu cat ma gandesc mai tare, imi dau seama ca frumosul e un sinonim pentru interesant, in mintea celui cu aparatul atarnat la gat. O fotografie frumoasa e o fotografie interesanta, ce iti paralizeaza privirea asupra ei, pana cand i-ai descoperit toate secretele. Interesantul reprezinta orice iesire din banal, acel banal care il sperie pe fotograf mai mult decat propria moartea. Reprezinta firul de ata care iese din tricou, rebel, ca un revolutionar ce scoate capul din multimea obedienta. Suntem fascinati de lucrurile care nu stau la locul lor si urla la noi pentru a fi imortalizate.

Si atunci, imi pun intrebarea fireasca… fotografului ce fel de femei ii plac? Cum vede el frumusetea feminina, in lumina fascinatiei sale pentru lucrurile iesite din comun. Ii plac deci femeile cu parul verde? Cu nasul lung? Cu urechile incovoiate? Cu siguranta da, pentru ca ar fi niste subiecte foarte interesante pentru fotografiile sale…

Spuneam totusi ca aceasta specie stranie, omul cu aparat foto, este un om al extremelor. Pe cat de mult iubeste “interesantul”, pe atat de mult este indragostit de armonie. Poate cel mai bun exemplu in sensul asta ar fi Cartier-Bresson, faimos pentru fotografiile lui candide, prin care surprindea neobisnuitul din viata de zi cu zi. “Interesantul” nu lipseste din nici o fotografie de-a sa, dar in egala masura armonia compozitiei este un element definitoriu. Un fel de ying si yang…

Ce inseamna deci o femeie frumoasa prin ochii unui fotograf? Armonie. Sunt satul de formule matematice. Frumusetea unei femei nu e data de suma partilor ci de armonia cu care se imbina ele. Eleganta cu care arunca umbre si reflecta lumini ii da ei frumusetea…
De asta si machiajul e o arma cu doua taisuri. La fel cum poate ajuta la imbinarea mai fructoasa a elementelor, cand este folosit cu grija si atentie, tot asa le poate desparti in totalitate atunci cand nu are limite.

Din pacate, imi aduc aminte de o vorba amuzanta prin neconcordanta elementelor, si trista prin realitatea sa: “multi stie, putini cunoaste”. Fotografia iti confera un alt punct de vedere, care in acelasi timp simplifica si complica lucrurile. Incepi sa vezi imaginea de ansamblu, intr-un mod pe care nu ti-l imaginai vreodata… si dintr-o data, totul e mai simplu, prioritatile se aliniaza. Apoi iti deschide ochii la detaliile pe care nu le observai grabit spre serviciu… si se complica.

Este in acelasi timp interesant… si frumos.

Cand suntem tineri avem toata viata in fata, iar batranetea nici macar nu face parte din proiectiile vietii noastre viitoare, pentru ca este mult prea indepartata. In liceu abia de-ti poti imagina viitoarea viata ca adult “la casa ta”, ce sa mai vorbim de pensionar caruia-i bate moartea la usa? Cu perspectiva mortii atat de indepartate, cui ii arde sa ia in considerare si faptul ca nici el, precum nici ceilalti din jurul lui, nu e nemuritor? Totusi, vine si vremea aceea cand fiecare incepe sa se confrunte cu aceasta problema pana atunci complet inexistenta. Fie iti moare o ruda in varsta, fie vezi un film impresionant sau niste batranei plimbandu-se de mana pe strada, si ti se aprinde beculetul, nu sunt nemuritor, nimeni nu e! Si atunci, nu poti sa nu te gandesti… oare cum vei gestiona tu acea perioada a vietii?

E adevarat, unii au nesansa sa nu ajunga sa o cunoasca niciodata, totusi din randul celor care ajung pana acolo, exemplele pe care le observ eu cel putin, sunt extrem de diferite (diametral opuse chiar), dar nu variate. Nu am sa fac chiar o clasificare, dar practic eu am observat numai doua tipuri de oameni in varsta:

1. cei care s-au lasat doborati de hopuri si se vaieta incontinuu despre nedreptatea vietii care e atat de urata incat de la o varsta nici nu mai merita traita, alungand pe toti cei din jur care incearca sa ii ajute, inchizandu-se in carapacea lor plina de ura, stand si vorbind de rau pe toata lumea cat e ziua de lunga si agatandu-se cu disperare de oricine are ocazia, manipuland, santajand, incercand sa covinga prin cele mai urate metode pe cel de care sa agata ca ii este dator cu sacrificiul de sine pentru viata lui. Cat egoism, cata marsavie… totusi in spatele lor nu e decat un singur lucru: teama de moarte si durerea cauzata de diferite probleme pe care au fost incapabili sa o depaseasca de-a lungul vietii. As adauga si mentalitatea, faptul ca dupa o varsta nu mai considera ca este nevoie sa faca ceva pentru ei, deoarece au terminat de procreat si s-au asezat la casa lor, intrand intr-o vesnica rutina ce cuprinde: trezit, mancat, spalat, facut curat, gatit, mancat, dormit, uitat la tv, mancat, dormit. Ma ingrozesc toata numai cand ma gandesc la asa o viata…

2. cei care se bucura de viata ca-n tinerete, pe chipul carora citesti seninatate, impacare, implinire, cu care ti-e drag sa stai de vorba si daca sunt zeci de ani care va despart, cei care au in preajma prieteni si persoane dragi, pe care stiu sa-i pastreze alaturi, care isi doresc sa le fie alaturi pentru placerea companiei lor, cei care calatoresc si intreprind activitati de recreere (si altele decat uitatul la TV toata ziua), cei care in ciuda varstei si greutatilor pastreaza o anume doza de energie.  Oare  de ce ei pot? De ce indiferent cat i-ar lovi soarta ei privesc inainte cu un zambet? Am gasit tarziu raspunsul, dar sunt destul de sigura ca e asta: lor nu le frica, nici de perspectiva sumbra care ii asteapta, fiind impacati cu modul firesc in care viata isi urmeaza ciclul. Si mai mult decat atat, sunt puternici, se iubesc pe sine necautand confiramri exterioare si traiesc in prezent, fiind constienti ca fiecare varsta are farmecul ei. Si o femeie cu riduri poate fi frumoasa daca mai stie sa zambeasca fara sa vada in oglinda doar ceea ce a pierdut.

Sunt convinsa ca batranetea nu e usoara, cat de usor poate fi sa ai de-a face cu riduri, varice, boli de inima, boli de cam orice organ exista in corp, albirea parului, vedere tot mai slaba, auz slab, etc. Nu numai ca nu mai arati la fel, dar nu te mai simti la fel, nu mai te deplasezi la fel de usor, organismul are alte nevoi, sa nu mai vorbim de multiplele schimbari prin care a trecut. Pana la urma cred ca e vorba de cat suntem in stare sa facem fata schimbarilor si sa evoluam odata cu ele. Mai mult decat atat, conteaza enorm viziunea pe care o are fiecare despre viata si moarte. Cei care inteleg si realizeaza ca acesta e cursul firesc al lucrurilor si nu il neaga pana in ultima secunda sperand ca nu li se intampla si lor, ei reusesc sa-si tina capul sus. Cert e ca eu vreau sa fiu unul din acei batranei simpatici cu hobby-uri care calatoresc prin toata lumea. Ma sperie ceilalti, ma sperie perspectiva ca as putea ajunge vreodata ca ei, ca as putea sa-mi urasc viata si totodata s-o irosesc.

Probabil ca dupa acest post, Simina ma va iubi mai mult, iar cativa dintre cititorii mei (sper eu, nu toti) se vor orienta spre alte bloguri, poposind pe al meu mai rar sau niciodata Dar e ok, atata timp cat nu fuge Simina, ca sa raman complet fara cititori .

Aveam o colega in facultate care era foarte pudica si nu prea suporta sa se discute despre sex in prezenta ei, sa se mentioneze macar cuvantul, iar daca se intampla ca cineva sa scape vreo fraza referitoare la acel subiect tabu, coleguta noastra se inrosea toata. Nu ne-am dat seama ca o stingheream intr-un asemenea hal pana cand nu i-am observat intr-o frumoasa dupa amiaza de vara expresia oripilata privindu-ne complet socata pe mine si o alta colega in timp ca ne povesteam cu lux de detalii picante cele mai recente aventuri. Biata fata se uita stupefiata si nu stia cum sa dispara mai repede de langa noi pana nu se transforma intr-o rosie cu picioare.

E trist sa constat ca pana si in ziua de azi, in secolul 21, mai sunt persoane (tinere, nu din generatiile trecute) care considera sexul ceva jegos, demn de dispret, rusinos si mai presus de toate, neplacut. Cumva incercam sa vad cazul fostei mele colege de facultate ca pe un fel de exceptie. Dar se pare ca nu, nici pe departe nu este vorba de o exceptie. Conform mentalitatii lor, daca esti intr-o relatie stabila cu cineva, nu prea mai e nevoie sa faci sex, pentru ca daca o faci, este ca si cum te-ai injosi pentru el. Adica ce, “eu sunt jucaria lui de care sa se foloseasca”? wow, am ramas perplexa. Inca sunt femei care, atunci cand fac sex, se gandesc la propria persoana ca la un obiect de folosinta al barbatului, pe care dupa ce acesta l-a uzat pentru satisfacerea placerilor sale meschine de porc nesimtit, o arunca la gunoi ca pe-o zdreanta si trece la urmatoarea.

Oare de unde sa incep?  Sunt atat de socata incat am o avalansa de ganduri care se imping unul pe celalalt grabite sa iasa la suprafata, dandus-i coate si picioare, care sa iasa primul dar, in graba lor, mi se blocheaza toate in gat. Ok, respir adanc, gandesc “zen” si acum sa o luam pe bucati:

In primul rand, a face sex, fie ca place sau nu omenirii sa admita, este o nevoie fiziologica, la fel ca nevoia de a manca, de a bea apa, de a dormi si de a merge la toaleta. Problema este ca fara mancare nu prea poti trai prea mult timp, la un moment dat, vrei nu vrei, daca te infometezi, mori. Valabil si pentru celelalte nevoi biologice, mai putin pentru sex. Nu moare nimeni din abstinenta, nu-i asa? Probabil de aceea unii o pun la coada listelor lor de prioritati pentru ca… se poate si fara. De fapt, nu stiu de ce ma mai mir, din moment ce sunt atatia oameni care nu mananca pentru ca n-au timp sau chiar uita sa manance pana seara cand nu se mai pot tine pe picioare. Deci daca nu se acorda importanta cuvenita nici macar nevoilor vitale pentru supravietuirea omului, de ce m-ar mira ca se neglijeaza o nevoie care nu duce, in caz de neglijenta, decat cel mult la disfunctii sexuale si stare de iritabilitate sau diverse alte disconforturi “minore”?

(Ca o paranteza, ca tot veni vorba, oare chiar se poate fara? Daca da, atunci de ce virginii/ele se mastrubeaza uitandu-se la filme porno, de ce calugarii se … in partea dorsala, de ce calugaritele sunt de fapt niste perverse si de ce barbatii “loiali si familisti” cu neveste care nu se mai uita de muuult la ei au amante sau viziteaza frecvent “domnisoarele” de pe centura? Nu cumva pentru ca nu se poate fara?)

Sunt constienta ca aceasta mentalitate s-a nascut dintr-o educatie invechita. Parintii crescuti in perioada comunista traiau cu ideea ca e rusine sa vorbesti despre asta, cu atat mai mult in public, ca e rusine sa faci sex necasatorit fiind, ca e rusine mare sa nu ai un comportament moral si acceptat (mai ales acceptat!) de societate (ca nu cumva sa te vorbeasca “lumea” de rau). Orice forma de exprimare deschisa in domeniu era automat catalogata drept “esti o rusine, o curva, o stricata, o fata cumsecade nu face niciodata asa ceva!”. In plus, copii erau de mici invatati ca a face sex cu un baiat = s-a folosit de tine ca de o lada de gunoi, sperma fiind evident acel jeg dezgustator (nu purtatoare de spermatozoid care contribuie incontestabil la perpetuarea speciei). In plus, e dureros si neplacut si ingrozitor, deci nu-ti doresti sub nici o forma asa ceva! Mai mult, dupa ce te va folosi, te va parasi pentru ca toti barbatii sunt niste porci ordinari. Si preferata mea, te lasa gravida!

Nu comentez nimic referitor la cele de mai sus, sunt oameni care au crescut intr-un anume regim care i-a afectat extraordinar de mult pe toate planurile, asa ca nu cred ca e cazul sa judecam. Totusi, in lipsa unei educatii adecvate acasa, evident, toti adolescentii cautau informatii in alte parti internet, reviste, carti, intrebau cunostinte, colegi, prieteni, se uitau la Playboy in pauze la scoala etc. Curiozitatea trebuia satisfacuta, de aceea, pana la urma, majoritatea isi dadeau seama ca “predicile” parintilor sunt in mare masura false si invechite. Cu atat mai mult cu cat volumul mare de informatii care au invadat tara dupa revolutie iti bagau sub nas, ca vroiai asta sau nu, o multime de imagini cu conotatii sexuale care te puneau un pic pe ganduri: “Ma oare cat de rau poate sa fie, daca o fac toti cu atata placere?” Plus ca instinctele exista in fiecare din noi. Degeaba afirma unii (mai ales din generatia mai sus mentionata) ca ei nu se gandesc la asa ceva, ca lor nu le place, ca ei n-au facut si nu ar face niciodata asa ceva. Hai sa fim seriosi! Oare noi cum ne-am nascut? In eprubeta? Bineinteles ca se gandeau si bineinteles ca le placea si faceau, probabil nu cu sotia, dar mai toti aveau amante si salivau dupa curve ca niste copii dupa inghetata. Casniciile durau insa, pentru ca nevestele erau supuse, pentru ca societatea si Biserica nu priveau cu ochi buni divorturile, pentru ca pentru ei asta insemna normalitate: sa taci si sa inghiti, altfel societatea te judeca si vai si-amar de capul tau daca te judeca! Ajungi de rasul lumii!

In ziua de azi, insa, lucrurile nu mai stau chiar asa.  Femeile s-au emancipat si si-au cerut drepturile, emit pretentii si nu tolereaza orice comportament. Sunt relatii care se destrama din motive care ar parea putin spus minore pentru cineva din generatia trecuta. Acum totul e la suprafata, se joaca mereu cu cartile pe fata si se negociaza la sange. Intr-un astfel de joc, cum poate cineva sa spuna ca sexul nu e important? Poate ca nu era important candva (desi de fapt era si atunci, era si va fi intotdeauna) pentru ca regulile si jocurile sociale mentineau relatia de dragul aparentelor si dupa ce ea inceta sa mai existe. Nu numai ca e important, dar e un element de baza fara de care relatia nu poate functiona, pe acelasi nivel cu increderea si comunicarea! Am sa argumentez.

Cred ca sunteti cu totii de acord ca o relatie cu o persoana in care nu ai incredere sau care nu are incredere in tine nu va tine mult timp. Reprosurile, gelozia si o intreaga serie de manifestari care nu-si au rostul si degradeaza relatia, isi vor face imediat aparitia si o vor distruge pana se alege praful de ea. La fel, o relatie intre persoane care nu comunica nu va mai merge din simplul motiv ca nimeni nu mai aduce nimic in ea, iar partenerii se distanteaza in lumile lor pana constata ca traiesc vieti paralale si nu le ramane nimic de facut decat sa-si urmeze fiecare drumul separat. Pe de alta parte, cand comunicarea exista dar e defectuoasa, apar certuri peste certuri, conflictele iau amploare pana cand explodeaza cu totul. Nu suna a final fericit nici varianta asta.

Ce se intampla fara sex, insa? Ei bine, cred ca asta e cea mai nefericita varianta dintre toate. Pentru ca in multe relatii exista iubire (chiar reciproca), insa cei doi au impresia ca iubirea este de ajuns pentru a-i tine impreuna pana la adanci batraneti. Gresit, fundamental gresit! Iubirea e ca o planta in ghiveci (scuzati, va rog, cliseul). Daca nu o vizitezi din cand in cand, nu o uzi, nu ai grija de ea sa-i scoti buruienile care-i acapareaza spatiul vital si sa-i oferi grija si afectunea ta, se usuca. Nu poti sa o lasi 3 luni in balcon si apoi sa-ti amintesti ca “hey, eu parca aveam o planta, ia sa vad ce mai face”. Ce sa faca, biata de ea? E complet uscata de se descompune la o simpla atingere, asa ca nu-ti mai ramane decat sa o arunci, cu toata parerea de rau. La fel se intampla si cu relatiile. Nu ai grija de ele, mor, iubirea nici nu mai e relevanta cand nu exista o grija permanenta. Iar grija aceea permanenta presupune apropiere fata de celalalt, pe 3 niveluri: emotional, intelectual si fizic. Ceea ce diferentiaza o relatie de o simpla prietenie este acel nivel fizic, adica sexul! Degeaba ai conversatii filosofice si despre vreme cu iubitul/iubita si va declarati iubirea eterna zilnic. Daca el dispare totul se transforma intr-o simpla prietenie platonica. Si asta nici nu e partea cea mai rea. Intr-o prietenie nu se pune problema de sex si pasiune, asa ca nevoia asta din start nu exista. Dar in cazul unui cuplu, problema apare cand intr-o buna zi te trezesti si te intrebi “unde a disparut pasiunea”? Apare frustrarea majora, “oare il mai iubesc?” “Ce se intampla?” “Poate asa e iubirea, dureaza doar cateva luni la inceput, dupa care gata, e doar prietenie”. Gresit, ea poate sa dureze toata viata, iar dovada o vedem uneori pe strada la batranei care se plimba tinandu-se de mana si orb sa fii sa nu observi afectiunea reala si grija pe care inca si-o poarta dupa zeci de ani impreuna!

Pasiunea se intretine, altfel dispare. Iar pentru a o intretine trebuie sa nu pui acea nevoie la capatul listei de prioritati si nu te privesti ca pe un obiect de folosinta. Denota sila fata de chiar propria ta persoana. In calitate de femeie pot sa confirm ca exista unii barbati care sunt niste porci absoluti. Insa nu putem generaliza deoarece nu toti sunt asa, ba mai mult, exista o multime de barbati care isi respecta intotdeauna partenerele si sunt niste oameni de nota 10. Desigur, daca tii mortis sa te arunci de gatul cocalarilor cu poze penibile pe hi5 s-ar putea sa nu ai parte de cel mai civilizat tratament, iar in acest caz teoria enuntata de “batranii incuiati” s-ar putea chiar sa se confirme. Pana la urma, respectul pe care il primesti e direct proportional cu cel pe care il ai fata de tine. Deci mi se pare cel putin deplasat si jignitor sa afirmi ca acea relatie care te apropie la cel mai intim nivel de cel pe care pretinzi ca-l iubesti, e rusinoasa si demna de dispret, acuzand partenerul ca se foloseste de tine, cand de fapt el vrea doar sa-si exprime sentimentele frumoase pe care le are fata de tine. Practic, contrazice in insasi esenta ei ideea de dragoste. Nu exista iubire fara intimitate.

Poate esti obosit, poate n-ai chef, poate te doare capul, poate te-ai obisnuit cu persoana de langa tine si o iei de-a gata, poate cauti deja pretexte pentru a te distanta, fiindca ca s-au adunat o serie intreaga de nemultumiri, fara sa mai fii recunoscator pentru ceea ce ai. Dar timpul nu iarta pe nimeni, cu atat mai mult cu cat toti suntem intr-o continua evolutie si schimbare. Daca nu tii constant pasul, te pierzi pe drum, ceea ce aveai se pierde pe drum, si asta pentru ca relatiile nu functioneaza pe pilot automat. Ceea ce candva mergea minunat nu va merge la fel de minunat si maine in mod automat, deci a te agata cu gandul de o amintire trecuta e o iluzie. De la rutina la neglijenta e doar un pas, pentru ca rutina aduce nemultumire si plictiseala, iar plictiseala iti scade interesul si te determina sa neglijezi intimitatea. Practic, fiecare zi iti cere o noua alegere. Poti sa alegi sa-ti pese de nevoile si relatia ta si sa faci ceva in privinta asta sau poti sa-ti bagi direct picioarele in ea.

De ce unii pot si altii nu? Pentru ca unii fac sex si nu din obisnuinta sau ca sa-i faca pe plac celuilalt, ci din placere si ca o exprimare a ceea ce simt, pentru ca impartasesc ceea ce li se intampla, pentru ca au decis sa fie deschisi si sa-si lase atat hainele, cat si inibitiile de-o parte, pentru ca incerc sa-i asculte celuilalt nevoile si chiar incearca sa-l inteleaga, penru ca nu judeca ci sprijina, si nu in ultimul rand, pentru ca nu pun nevoile lor personale si nevoile lor de cuplu pe ultimul loc.

UPDATE:  La sugestia lui Dan, am sa aduc o scurta completare deoarece am omis un aspect al chestiunii in cauza.

Ce se intampla in ziua de azi? Femeile emancipate pun cariera pe primul loc si lasa in urma conceptia invechita conform careia trebuie sa te mariti tanara, sa stai la cratita si ai grija de barbat, copii si menaj. Casatoria pierde teren in fata relatiilor – fie ele scurte, lungi sau cum or fi. Costrangerile sociale s-au daramat, asa fiecare e liber sa faca sex cu cine vrea si cand vrea fara sa fie pus la zid asa cum se intampla inainte de ‘89, nu mai e nevoie de verigheta pentru a-ti pierde virginitatea, nu-i asa? Oamenii se despart mult mai usor, sunt mai putin toleranti, mai egoisti, drept pentru care evita sa faca “pasul” pentru ca responsabilitatea ii sperie. Prefera libertatea de a gresi fara consecinte dezastruoase pentru vietile lor. Sau pur si simplu o considera ceva invechit de care nu au nevoie. De ce sa te legi de un singur om si sa-ti negi privilegiul de a putea avea oricate relatii doresti cu oricine doresti? Sunt destul de multi care prefera sa faca sex “casual”, fara a se confrunta cu implicatiile casatoriei sau a unei relatii stabile, sau pur si simplu pentru ca nu intalnesc nici o persoana care sa se ridice la nivelul asteptarilor lor. Sau nu au timp pentru implicatiile deja mentionate, deoarece au un job solicitant care le ocupa tot timpul. Exista totusi si dezavantaje (sau poate sunt eu mai de moda veche) – cand schimbi des partenerii ai destule sanse sa nu nimeresti mereu oameni cu care te potrivesti in asternuturi, altfel stau lucrurile cand stii ca ai langa tine un partener cu care stii deja ca te potrivesti minunat.

Desigur, sunt si cei care nu se feresc de responsabilitatea unei casniciei, stiind ca exista institutia divortului, iar orice “greseala” se poate indrepta printr-o simpla semnatura pe o coala de hartie, invocand “diferente ireconciliabile”. Astfel, am cunoscut persoane care au si trei casnicii la activ. Candva m-am repezit sa judec, spunand ca “Oare oamenii aia nu gandesc? Cum pot sa se arunce asa in atatea casnicii? De ce vrei sa te casatoresti atat de repede, cum simti niste fluturasi in stomac si dorinta fara de o alta fiinta?” Apoi am cunoscut o astfel de persoana si mi-am dat seama ca la mijloc nu e decat o dorinta de a avea pe cineva alaturi, care sa ii inteleaga si sa ii iubeasca. Poate in iuresul in care ne traim vietile exista (la unii, la multi poate) nevoia de a gasi un element de stabilitate, astfel ca, de indata ce simt ca se pot atasa de cineva, ca se simt bine cu cineva, isi doresc sa-l tina pe acel cineva in viata lor pentru totdeauna. Numai ca, din pacate, fluturasii in stomac si dorinta nu sunt de ajuns. Pana la urma numai sex de calitate nu garanteaza ca o relatie va functiona, el e doar unul din acele elemente de baza de carea vorbeam inainte. Si din pacate, in primele luni de relatie nu prea cunosti cu adevarat omul de langa tine, nu exista consolidare, nu exista decat fluturasi si dorinta, poate un inceput sa prietenie cladita pe afinitati comune, in cazurile fericite.

Problema mai poate fi privita si din alt unghi, cel al tinerilor care din varii motive (educatie, religie) nu admit a face sex inainte de casatorie. Ori din punctul meu de vedere, asta e sinucidere curata. Cu atat mai mult cu cat, de obicei, oameni cu astfel de convingeri, nu privesc nici divortul cu ochi buni. Ce faci atunci cand v-ati pus verighetele pe deget, v-ati jurat sa va iubiti si sa va fiti fideli pana la adanci batraneti, dar constatati ca nu sunteti compatibili in pat? Considerati ca asa e sexul, nasol? Va prefaceti ca va place si disimulati? Ramaneti impreuna si dupa un timp constatati ca ati fi curiosi sa vedeti cum e si cu altcineva? In fond e firesc, nu aveti idee cum e cu altcineva si nu aveti idee cum ar trebui sa fie o relatie intima  satisfacatoare, deoarece nu exista nici un termen de comparatie. Si iata terenul propice adulterului sau a nefericirii perpetue.

De cate ori vi s-a intamplat sa va ganditi “ce frumos ar fi daca as putea sa fac… ” ceva, nu conteaza ce… sa simtiti un imens flux de energie care va inunda pe dinauntru si efectiv va da aripi sa puneti osu’ ca sa obtineti acel ceva, chiar atunci pe loc! Cateva secunde ati putea zbura, pentru ca in secunda doi ratiunea, experientele anterioare, perceptia voastra despre sine sa-i dea in cap si intregul vostru elan sa se prabuseasca in gol lasand in urma ei o groapa perfect conturata, asa ca-n desene animate.

Vedem pe altii ca reusesc sa faca lucrurile pe care le dorim, dar le gasim tot felul de scuze, ba ca a avut noroc, ba ca a avut pile, ba ca era mai talentat, mai destept, mai iscusit, mai… etc. Si asta pentru ca de fapt vrem sa ne gasim noua scuze ca sa nu fim nevoiti sa ne straduim mai tare. Unde e problema? Ma mir ca sunt atat de putini cei care o vad. Multi au impresia ca de fapt e lipsa vointei, dar asta e numai o jumatate din problema. Cealalta jumatate este ceacare face diferenta intre doi oameni, ambii cu vointa, dintre care doar unul dintre ei reuseste sa obtina ceea ce-si doreste, pe cand celalalt nu.

Asa ca sa vedem unde e buba. De cand incepem sa ne formam personalitatea, ne construim niste pareri despre noi, prin simpla constatare a unor fapte petrecute de-a lungul timpului si a parerilor exprimate de cei apropiati. Spre exemplu, cineva are dificultati in perioada copilariei cu lectiile de pian. Parintii l-au dat ca sa invete, dar profesoara il tot atentioneaza ca nu canta bine, ca greseste notele, etc. Desigur, poate nu orice copil ar reactiona la fel, dar unii ar ramane cu impresia ca nu se pricep la muzica si gata. S-ar lasa de cantat, le-ar spune parintilor ca nu mai vrea nici in ruptul capului sa puna vreodata mana pe o clapa, fie ea alba sau neagra, si cu asta basta. Drept pentru care, de atunci, de fiecare data cand va auzi pe cineva cantand superb la pian si se va gandi “ce frumos ar fi daca as putea si eu sa invat sa cant”, i-ar revni in minte acea veche conceptie formata inca din copilarie: “dar tu nu te pricepi la muzica, nu-ti amintesti?” Si te dezumfli instant cu vis cu tot, ca un balon intepat. Si cari conceptia aia veche in spinare ca Sisif pe munte. Pana cand?

Ce-ar fi sa lasam trecutul sa fie trecut? Vorbeam candva despre acel “suntem ceea ce gandim”. Tot ceea ce suntem acum este rezultatul gandurilor noastre trecute, al energiilor noastre trecute, al felului in care am stiut sa cream acest prezent. Drept pentru care prezentul este ceea ce vom cunoaste ca viitor si asa mai departe. Atata timp cat acum, in prezent, ne legam cu lanturi de gandurile noastre trecute, ramanem prizonierii inchisorii trecutului, condamnati sa traim nimic altceva decat ceea ce am fost. Daca vrem cu adevarat un viitor cu ceva nou in el, ceva ce ne dorim, ceva ce pana acum nu luasem in considerare si nu credeam realizabil, e cazul sa ne eliberam si sa avem curajul sa dezlegam lanturile cu care ne-am inhamat. Sa intelegem faptul ca noi nu suntem aceia de atunci, aia am fost, acum suntem altceva si putem sa fim altceva. Daca acel copil ar lasa in urma bagajul “dar nu te pricepi, nu-ti amintesti?” ar incerca din nou si in mod sigur ar canta la pian. Poate nu genial (nu ne nastem cu totii Mozart), dar macar decent.

Nu sunt un om ar retetelor dar asta functioneaza garantat, de fiecare data:
1. Defineste ce-ti doresti si blocheaza “mesajele binevoitoare” ce tin de trecut care iti apar ca un automatism in minte. Daca tu nu crezi cu tarie ca poti obtine acel ceva, nici nu-l vei obtine, poti sa uiti!
2. Considera ca deja l-ai obtinut si fii recunoscator pentru asta. Aici intervine partea cea mai dificila unde o vointa de otel si o fire optimista sunt absolut indispensabile. Scepticismul trebuie sa lase loc increderii. La inceput vi se va parea o minciuna gogonata si poate nu veti reusi, dar perseverati. Dupa ce va ies cateva incercari si va veti convinge ca functioneaza, va merge mai usor.
3. Eu nu sunt credincioasa, nu ma rog nimic, dar cred in energie si in faptul ca tot ce se intampla pe lumea asta si in univers in general se supune legii atractiei. Energia noastra e cea care atrage ceea ce ni se intampla, ceea ce primim. Daca ne dorim ceva si starea noastra de spirit e pozitiva, linistita, atunci il obtinem garantat. In schimb, daca mentinem o stare negativa, agitata, ceea ce ne dorim se risipeste fara urma. Asa ca aveti grija la starea de spirit. Incercati sa fiti suficient de puternici incat sa puteti fi fericiti, recunoscatori si multumiti, ca si cand acel ceva pe care vi-l doriti se afla deja in mainile voastre, desi nu se afla inca nimic acolo, iar Providenta vi le va plasa direct in palma atunci cand va asteptati mai putin.