V-ati intrebat vreodata daca defectele pe care le vedeti la altii sunt cu adevarat defecte? Sau daca ce considerati drept calitate este de fapt un defect? Ei bine nici eu nu mi-am pus problema astfel pana azi cand o prietena mi-a povestit despre un defect al cuiva care in realitate era o mare calitate, dar privita prin anumite filtre poate aparea la fel de bine ca defect.

Unii apreciaza calitati pe care altii le vad ca defecte… Altii blameaza trasaturi de caracter care sunt in esenta pozitive. De aici apar atat de multe neintelegeri, certuri, relatii distruse, prietenii aruncate la cos, etc etc. Si fiecare isi sustine partea lui, evident, fiind convins ca are dreptate. Dar cat de relativa e si dreptatea asta… cu atat mai mult cand vorbim de oameni, care sunt in esenta imperfecti si subiectivi.

Problema este ca fiecare dintre noi privim realitatea din jur dintr-o perspectiva care tine de proiectia noastra in exterior, astfel ne e imposibil sa intelegem ceva ce iese din sfera experientelor sau personalitatii noastre. Asa ca tot ce noi consideram normal proiectam in exterior ca normal, la fel cum privim imaginea noastra reflectata in oglinda, rezultand ca orice nu se incadreaza/e deformat e anormal. Dar nu, nu e anormal, ci diferit. Uneori proiectia e gresita sau nici macar. De cele mai mulre ori existenta proiectiei in sine este greseala.

De unde atribuim pana la urma stampila de defect unui ceva diferit? De ce trebuie sa fie neaparat gresit daca este altfel? La fel cum de ce trebuie sa fie corect pentru ca suntem de acord cu ea? Dispretuim ceea ce nu intelegem si ridicam in slavi doar ceea ce intelegem. Atat si nimic mai mult. A mentine o minte deschisa este absolut esential daca vrem sa recunoastem in mod real valoarea. Dar chiar si cu o minte deschisa, e al naibii de greu, pentru ca noi suntem tot noi si ne privim in aceeasi oglinda greu de ignorat.

Muzica da culoare vietii. Nu stiu cati ar putea trai fara muzica si sa fie si fericiti. Eu personal sunt aproape melomana. Iau muzica peste tot unde merg si stiu ca viata n-ar mai fi nici pe departe asa frumoasa fara un fundal sonor placut in care sa se armonizeze toate elementele cadrului. Placut este, insa, un termen extrem de relativ. De gustibus non est disputandum, pana la urma. Totusi nu stiu cati realizeaza valentele terapeutice ale muzicii si importanta sa in autocunoastere. Ei bine da, muzica este poate cel mai la indemana instrument de autocunoastere si poate fi foarte bine folosita pentu a ne echilibra mental. In functie de starile noastre mentale, cautam muzica ce poate rezona cu ceea ce simtim in acel moment. Astfel reusim sa echilibram orice stare negativa, la fel cum putem accentua o stare pozitiva daca reusim sa gasim melodia potrivita. E lesne de inteles ca muzica pe care o ascultam e cea care ne reprezinta interiorul. Ca ne place sau nu sa recunoastem, suntem ceea ce ascultam.

Si atunci nu pot sa nu ma intreb, de ce unii tin atat de mult sa para ceea ce nu sunt, refuzand sa se accepte pe sine? Cand este mai mult decat evident ca, cel putin in materie de muzica, nu ai cum sa te minti. Nu poate sa-ti placa ceva ce nu te defineste. Sunt tot mai multi “wannabes” in Bucuresti care incearca in permanenta sa para altceva, pentru ca li se pare interesant. Azi li se pare interesant sa fie rockeri, maine sa fie mari iubitori de jazz, iar cine stie… saptamana viitoare poate vor vrea sa fie hippioti. De ce o fi atat de greu sa accepte ca nu le place jazzul si nu il inteleg, ca nu le place metalul pentru ca e prea agresiv, jegos, satanist sau mai stiu eu cum, si ca nu vor fi niciodata hippioti pentru ca stilul si filosofia lor de viata e undeva la polul opus.

Cu toate astea, merg la concertele unor artisti a caror muzica nu o cunosc decat din auzite (pentru ca sunt artisti celebri cu renume mondial), ale caror versuri si mesaj nu le cunosc, stau “lemn” tot timpul concertului, incapabili de a fredona macar ceva, pentru ca nu se pot bucura de ceva necunoscut lor si a caror atmosfera le este straina, dar rezista pana la final pentru ca vor sa fie cool, deoarece prezenta lor acolo i-ar defini automat drept cool. Nu se simt bine, comentand apoi plini de aroganta pe diverse site-uri ca Joe Stariani e un chitarist obscur, publicul de la Slayer a fost prea violent sau Diana Krall e plictisitoare. Pana la urma cine ii obliga sa asculte un chitarist care nu le place? Cine ii pune sa asiste la un concert la metal agresiv cand nu suporta violenta si genul muzical in sine? Si cine ii tine pironiti de scauni ore in sir sa asculte jazz cand nu inteleg nimic din el? In timpul concertului Metallica, un tip din fata mea mi-a atras atentia ca-l lovesc cu parul pe fata Serios? Dar totusi de ce a venit atunci la un concert Metallica unde se da agresiv din plete, pentru a sta cu fundul la scena si cu fata spre mine? Intreb si eu…

Nenumarate exemple se pot gasi oriunde. Oameni care nu sunt impacati cu faptul ca nu vor fi niciodata asa cum tot incearca sa fie si prefera superficialitatea unor momente efemere care le aduc o apreciere iluzorie pret de cateva ore. Nu aprofundeaza nimic din ceea ce li se pare interesant, totusi se arata interesati in toate directiile care par cool. Vor apartenenta la anumite grupuri, fara a se integra catusi de putin in vreunul din ele. Si totusi… daca ar vrea, ar putea sa aiba curajul sa se orienteze spre sine si sa recunoasca sinceri fata de ei insisi exact cine sunt. Sa lase superficialitatea la o parte si sa aprofundeze ceea ce ii intereseaza in mod real. Sa aiba curajul si increderea sa fie! Sau traiesc cumva cu impresia ca ceea ce le place lor nu e suficient de bun? Implicit… ca cine sunt ei nu e suficient de bun? Asa se intampla cand stima de sine e scazuta, totul pare mai atractiv decat ce se afla in propria ograda. Si cand te gandesti ca ceea ce e cu adevarat interesant e intotdeauna autenticul, cu imperfectiunile sale cu tot, niciodata o copie…

Nu am fost eu mare fana Star Wars pana de curand, dar trebuie sa recunosc ca au crescut foarte mult in ochii mei in ultimul timp. Ba chiar am ajuns fana a lui Yoda . Poate eram eu prea mica atunci cand apareau primele serii pentru a intelege ce si cum. Tot ce vedeam erau niste absurditati de SF-uri. Booooriiiiing. Si totusi, abia acum inteleg profunzimea replicilor, multe dintre ele in buna armonie cu anumite concepte din filosofia budista (desi nu numai).

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)