Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Știu că s-a vorbit mult despre afecțiunea și devotamentul de care este capabil un câine, dar nu des am auzit pe cineva să vorbească despre loialitatea și iubirea unei pisici față de “umanii” ei, motiv pentru care am să încep acest an cu o postare despre feline.

În primul rând, ar fi de menționat că cei care afirmă, de obicei, că pisicile sunt răutăcioase, nerecunoscătoare și nesimțite sunt proprietari de câini/alt animal de companie sau persoane care nu au avut o pisică niciodată. Mi-e tare greu sa cred că cineva care s-a bucurat de compania unei pisici alături poate susține așa ceva.

Ei bine, oamenii ar avea muuulte de învățat de la o pisică… începând cu iubirea necondiționată. Pentru că, odată ce te-a ales, o pisică te iubește necondiționat. Acum că am o asemenea mică ființă în casă și “parte din familie”, pot spune că nu de puține ori am fost uimită de loialitatea de care e în stare. Ok, nu toate pisicile sunt la fel. De acord, dar ceva au în comun. Își iubesc “umanul” indiferent de ce face el. Mai mult, recunosc persoanele apropiate chiar și dacă nu le mai văd cu lunile.

Se zice ca pisica nu te întâmpină cu drag când ajungi acasă, așa cum o face un câine. Total fals! Ați observat probabil că multe pisici nu te întâmpină prea afectuos când calci pe teritoriul lor (dacă nu ești de-al casei), ba unele chiar manifestă o vizibilă ostilitate. Ba unii poate îți și “marchează” încălțările cu un jet de urină. Dar asta se întâmplă pentru ca ești un străin în casa LOR. Să ne înțelegem, pisicile sunt animale teritoriale și posesive. Până la urmă cum să întâmpini un musafir nepoftit în casa ta? Pe care nici măcar nu-l cunoști.

Așa ceva nu se întâmplă, însă, cu proprietarii de pisici. Nu am auzit încă om cu pisică să se plângă că nu-i întâmpinat cu bucurie de felina lui când ajunge acasă. Practic, număr pe degetele de la o mână zilele în care pisica mea nu m-a întâmpinat la ușă când m-am întors acasă, și acele puține cazuri au fost când pisica dormea dusă. Ba chiar și cand doarmea, de obicei se trezea și se apropia agale, mahmură de somn, bălăngănindu-se și împleticindu-se în propriile-i picioare, dar cu coada în sus, făcând valuri valuri de fericire. Apoi își ciocnea și-și freca fălcuțele de mâna mea, începea să toarcă, după care se trântea pe jos la picioarele mele, ochii închiși, lăbuțele întinse și burtica în sus, să o alint un pic și pe ea, că tare i-a fost dor. Ba își mai și frământa lăbuțele ca pe aluat. Cum să nu te topești, când vezi un animal cu colți atât de fioroși în mutrița aia pufoasă și gheare atât de ascuțite ascunse în lăbuțele moi de blană, că are atât de multă încredere în tine de se aruncă la picioarele tale și te lasă să o mângâi pe burtă și să o smotocești după bunul plac? Ce să mai vorbim de momentele în care își lipeste capul de fața ta sau te pupă în “bot”. Dacă asta nu e demonstrație de afecțiune…

De asemenea, pisica e un animal destul de independent, care din exterior poate părea rece, pentru că își vede de treaba ei prin casă, în loc sa sară după tine cu limba scoasă, oriunde te-ai afla. Și totuși… din câte am observat, pisica își urmărește “umanul” prin casă și preferă să stea în aceeași cameră cu el, pentru a-i fi alături. Foarte curioasă din fire cum e, mai e și dornică sa te ajute în tot ce faci, chiar daca felul în care “ajută” mai mult îți dă de lucru. Ok, poate că nu face tumbe și nu flutură pancarte cu “Te iubesc, umanule!”, dar dorește să fie în compania lui toată ziua.

În plus, pisica ține minte cine este cel care are grijă de ea și pentru asta e foarte recunoscătoare. Lucrurile sunt foarte simple cu pisicile. Cine le oferă mancare și lucrurile de care are nevoie, el este cel care îi câștigă loialitatea. Cine o îngrijește, este iubit. El este “umanul” pisicii.

Se mai spune despre pisici că sunt egoiste, pentru că-ți ordonă ție, “umanule”, să o îngrijești! Și oricât aș vrea să comentez la treaba asta, pisica are argumentul suprem. M-ai adoptat, mă îngrijești, pentru că este repsonsabilitatea TA. Ele nu au fost “concepute” pentru a trăi în comunități, motiv pentru care nu e în gena lor să fie altruiste. Noi le-am domesticit, dar nu le-am schimbat constituția genetică. Și totuși, când vezi o mămică pisică îngrijindu-și puiul în timp ce doarme, strangându-l în brațe când tresare în somn pentru că visează urât (sigur știți filmulețul)… Aia ce o fi oare? Sau când te simți rău sau te doare ceva și ți se lipește/ se așează pe locul dureros torcând până îți ia suferința… Aia ce mai e? Pentru că ar putea să-ți întoarcă fundul, răutăciune ce e, și să o doară în partea dorsală de durerile tale.

Ar fi de menționat, totuși, că pisica are un mic “defect de fabricație” – anume, nu prea are simțul umorului și nu e tocmai indicat să glumești cu ea. Dacă o tachinezi prea mult, o iei la mișto sau o calci pe coadă (și la propriu, și la figurat), se va supăra și va acționa în consecință. Ce înseamnă asta, depinde clar de la pisică la pisică. Am auzit de tot felul de reacții, care mai de care mai diferită… de la răzbunare cu atac la picioare, zgâriat pe oriunde apucă, până la o simplă îmbufnare + ignorare a “umanului” o perioadă. Pisica mea, cand e supărată, se urcă pe pervaz, se împachetează cu lăbuțele și se încruntă, până când mă duc la ea, moment în care începe să toarcă și devine instantaneu fericită.

Dar oricât ai supăra-o și orice i-ai face, pisica în continuare te întâmpină cu bucurie și te iubește. Majoritatea oamenilor pe care îi superi vor ține minte cât trăiesc și îți vor reproșa asta chiar și după ani buni dela eveniment, indiferent câte scuze îi oferi. Oamenii nu prea iartă cu adevarat, țin ranchiună, se răzbună. Nu te iartă nici după ce s-au răzbunat! Unii te vor detesta toată viața. În schimb pisica te iartă întotdeauna, indiferent de reacția de moment, și îți rămâne partener pe viață. Dar numai un bun partener, niciodată supus. Pisica nu are stăpâni. Și să nu uităm că orice “uman” de pisică îi e, totodată, și sclav. Nu s-ar putea altfel.

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

Anul acesta am parte de cel mai frumos Craciun din cate imi pot aminti, cu toate ca unul din ingredientele pe care le-am considerat intotdeauna de baza pentru niste sarbatori de iarna reusite a lipsit si inca lipseste: zapada. Nu a nins decat foaaarte amenic acum cateva zile, a dat cu lapovita inca o zi si nu ne-am ales decat cu o mare mocirla si vreme ostila exact in zilele in care am alergat de nebuna prin tot orasul pentru a cumpara cadouri.

Din lipsa de timp, am fost nevoita sa transform procesul cautarii, alegerii si cumpararii cadourilor pentru fiecare persoana in parte, intr-un maraton heirupist de “cumpara totul acum, pentru ca nu mai ai cand”. Dar, in ciuda eforturilor supraomenesti, cred ca m-am descurcat, totusi, decent. Nici pentru decoratul casei in spiritul sarbatorii nu am avut timp ca pe vremuri. Am decorat cate o camera, pe rand, cu cate un obiect, pe masura ce le cumparam sau le scoteam de prin cutiile din anii anteriori. Dar important este ca pana in ajun, totul a fost aranjat asa cum mi-am dorit.

Am cumparat un bradut suedez de la piata din cartier, l-am carat (de fapt Catalin l-a carat, eu doar l-am privit carand), l-am impodobit, am facut prajituri, am ascuns rapid cadourile sub pom si l-am asteptat nerabdatoare pe Mosu’. Si pare-se ca am fost cuminte, pentru ca am primit o multime de cadouri frumoase, pentru care vreau sa le multumesc inca o data prietenilor, colegilor, iubitului si familiei, care au fost draguti si mi-au aratat inca o data ca le pasa.

Intr-o atmosfera calda de armonie si sarbatoare, in luminile beculetelor de pe brad si de pe acoperisurile si ferestrele vecinilor, in casa cu miros de brad, prajituri si spray repulsiv cu lamaie pentru alungat pisica de la pom, pe melodii simpatice de colinde si gust de bunatati culinare si vin rosu, am deschis pentru prima data cu drag usa colindatorilor, fara a-mi face probleme ca-s niste tigani nenorociti si imputiti. Erau doar copiii vecinilor de vila care sunt scoliti in muzica si care ne-au cantat minunat.

De asemenea, pentru prima data, nu mi-am facut probleme ca, daca atarn de usa de la intrare o coronita impodobita, intr-o zi, maxim doua, va fi furata de tigani. Mai mult, bunii nostri vecini au adus un bradut in holul de la intrare, pe care l-au impodobit si sub care au pus cutii colorate de cadouri. Ba si mai mult decat atat, ne-au si decorat viluta cu luminite. Ei bine da, in conditiile astea civilizate si de buna vecinatate, am simtit cu adevarat ca e sarbatoare si armonie. Acum nu pot decat sa perpetuez starea si sa ma bucur de persoanele dragi, acasa.

Pentru cei curiosi, pisica nu a daramat bradul . A manifestat un oarece interes pentru el, cat timp nu era impodobit si reprezenta elementul de noutate din mijlocul livingului. Ulterior impodobirii cu globuri etc. si plasarii cadourilor sub pom, dupa cum se poate observa si din poza de mai sus, a devenit mult mai interesata de cutiile cu cadouri (deh, pisici + cadouri = love). Dar pentru siguranta, am acoperit totul cu spray repulsiv. 25.12.2011 – bradul e inca in picioare, iar pisica il ignora.

Va doresc un Craciun ca de poveste, de care sa va amintiti cu drag peste ani si ani, sa va bucurati de cadouri frumoase, sa iubiti si sa fiti iubiti.

Conceptele de “bine” si “rau” sunt foarte relative. Ne nastem si suntem invatati de parinti valorile bune si cele negative, blamate si de evitat in societate. Pana la un punct, orice copil are nevoie de niste elemente la care sa s raporteze, pentru ca, in lipsa lor, ne-am crapa capetele pe strada, ca adulti. Nu neg necesitatea unor delimitari, cand te afli la un nivel primar de cunoastere si constientizare a realitatii. Nu neg nici necesitatea existentei unor legi care sa reglementeze raporturile sociale. In mod inevitabil, ele contin prin insasi natura lor delimitarea de bine-rau. Ce e rau, e pedepsit de lege. Dar cine stabiliste aceste norme? Raportat la ce? Si ce te faci cu restul problemelor nereglementate?

Nu sunt nici pe departe o infractoare si nici nu intentionez sa comit cine stie ce acte impotriva legii. Dar unori ma lovesc de niste subiecte, ma apuca filosofarea si-mi pun anumite intrebari? Cum stiu daca ceea ce e considerat ilegal este si corect? Si legile se mai schimba, societatea evolueaza si e clar imposibil sa prevezi absolut toate situatiile care ar putea aparea, cu contextele aferente. Cand ai schimbat o lege, abrogand o alta anterioara, nu inseamna oare ca o consideri incompleta sau incorecta? dar la vremea respectiva a fost considerara omnipotenta si universal valabila. Dovada ca nimeni, dar absolut nimeni, nu detine adevarul absolut pentru  a fi in stare sa propuna un set de legi invincibile si atotcuprinzatoare.

Totodata, Nietzsche mai propune, in completare, o alta idee ce merita luata in considerare dupa parerea mea:

“Cele considerate drept rele de către o epocă sunt de obicei răsfrângerea inactuală a celor considerate odinioară bune,  atavismul unui ideal anterior.”

(Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si rau)

La nivel social, exista o multime de prejudecati cu privire la ce e bine si ce e rau. Lasand la o parte judecata din prisma legilor si trecand concret la raporturile dintre oameni, pana la urma cine stabiliste aceste norme? Ca e bine un lucru sau nu… cine are detine un asemenea nivel de cunoastere perfecta incat sa faca astfel de afirmatii. Da, ne putem cu totii da cu parerea… Din punctul meu de vedere, e bine sa procedezi intr-un anume fel. Sau ne putem crea fiecare sisteme si modalitati de actiune care functioneaza pentru noi, considerandu-le astfel bune. Sau putem sa ne-o luam in bot si sa zicem ca asa e rau. Dar tot acest rationament se face pe principii total subiective, prin filtre personale si raportat la sisteme de valori individuale. Dar ele sunt valabile numai pentru individul care le concepe. Si atunci ce ne da noua dreptul sa comentam din prisma rationamentelor noastre niste experiente ce nu ne apartin? Adica ale altora.

Totul a plecat de la o simpla intrebare pe care mi-a adresat-o cineva. De fapt, mint. Au fost doua:

- prima zicea cam asa: Tu ai fi de acord cu X?

- a doua ma invita sa spun daca as considera rau un anume “ceva”.

Si atunci, vizibil depasita de postura, a trebuit sa accept ca nu am autoritatea sa ma exprim. Daca sunt de acord cu ceva? Ok, pot spune daca eu una, personal, as actiona asa sau nu. Dar acel acord mi se pare ca nu mi se adreseaza si e nenecesar. Ca ce chestie sa fiu eu de acord sau nu? E nevoie sa-mi dau acordul pentru ca X sa actioneze in virtutea valorilor proprii? Dar acordul meu nu se bazeaza pe valorile lui, ci pe ale mele. Si atunci ce relevanta au? Dupa parerea mea, nici una. e un fapt divers, o parere cum pot exista miliarde. Daca eu consider ceva rau sau nu? Aceeasi poveste.

De ce conteaza ce cred eu? Doar nu eu sunt cea care actioneaza, traieste cu consecintele si cuantifica rezultatele. Intamplator, eu aveam un sistem de valori opus persoanei care ma intreba daca eu consider rau un anume ceva. Adica eu nu as actiona asa, pentru ca mie personal mi se pare “rau”. Dar persoanei care ma intreba i se parea “bine”. Acum ce era sa faca? Sa actioneze contrar cu ceea ce-si doreste, doar pentru ca eu, o straina, sunt de alta parere? E o absurditate. E si motivul pentru care ma feresc sa dau sfaturi de tipul: fa asa sau altfel. Nene, fa cum crezi, fa cum simti si cum iti doresti. Eu pot, eventual, sa te ajut sa identifici ce ai vrea Tu sa faci.

Pana la urma, ca si alte concepte inventate tot de om, adevar, morala, si in cazul binelui si raului lucrurile sunt relative. Exista o intreaga paleta de nuante de gri intre alb si negru, chiar daca unii refuza sa gandeasca in termeni relativi sau macar sa ii accepte.

Si bine, si raul, dupa parerea mea, sunt doar niste puncte de vedere personale.