“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

Eu cred ca viata ne pune in fata unor situatii similare in repetate randuri, pana cand lectia a fost inteleasa cu adevarat. Atata timp cat continuam sa ne confruntam cu aceleasi probleme in acelasi mod, eu personal sunt de parere ca suntem inca departe de adevar. Doar cel care a inteles are intelepciunea necesara pentru a gestiona corect o situatie data. Odata ce ea e prost abordata, se va repeta sub diferite forme, iar reactiile noastre in fata ei se vor repeta la randul lor. Se poate chiar perpetua… putem muri fara sa aflam unde greseam. Asa ca nu pot sa nu ma intreb. De ce sunt unii oameni atat de sfatosi in chestiuni pe care ei insisi nu au reusit sa le inteleaga? Ce ii face in masura a impartasi o invatatura pe care nu o detin? Eu cred ca lectia a fost complet invatata atunci cand examenul inceteaza a se repeta, atunci cand ceva ce obisnuia sa constituie o drama interioara sau se finaliza in esec, devine perfect controlabil, inceteaza a ne perturba echilibrul interior si se finalizeaza in succes. Pentru ca probleme vom avea cat traim, dar conteaza enorm de mult cum alegem sa le abordam.

In plus, situatiile in care suntem pusi par uneori atat de asemanatoare… Suferinta in mod special ne determina sa empatizam, chiar sa asociem anumite experiente ale altor persoane cu unele lucruri pe care le-am experimentat personal, astfel ca exista tendinta de a sfatui in functie de experienta si trairile proprii, mai degraba decat cea a persoanei care o solicita. Totusi, desi durerea, tristetea si amaraciunea nu sunt straine nimanui, motivele care le declaseaza sunt mult mai personale decat ni se permite a observa, astfel ca este imposibil a intelege cu adevarat ca simplu spectator extern (poate cu exceptia psihologilor) ceea ce se afla in spatele trairilor interioare ale unui alt om. Tot ce puteam face este sa ne abtinem de la a spune celuilalt ce e mai bine pentru el. Noi nu avem cum sa stim ce este mai bine pentru el, ce i se potriveste sau ce isi doreste, nu il putem sfatui nici ce decizii sa ia in dragoste, nici ce cariera sa alegea si nici ce abordare sa aleaga cand afla ceva neplacut (exemple complet aleatorii), oricat de similara ni s-ar parea situatia in care el se afla. Tot ce putem face este sa-l sfatuim sa caute mai atent in interior, pentru el si numai el detine raspunsurile.

Invatatura poate gasi inspiratie si revelatie in exterior, dar ea vine intotdeauna din interiorul nostru. Se intampla de obicei spontan, sunt acele scurte momente, anumite fraze, secvente de film sau pasaje dintr-o carte, poate chiar un discurs inspirational sau practic orice altceva menit sa declanseze in mintea noastra o serie de explicatii care sa se finalizeze in solutia mult-cautata. Ne poate sfatui o lume intreaga sa procedam intr-un anume fel, insa nu vom intelege niciodata lectia datorita sfaturilor lor, ci numai datorita propriilor noastre experiente si revelatii care le acompaniaza. Iar asta nu e de ajuns. A detine solutia si a nu o aplica sau a nu incerca macar sa o aplici, inseamna ca o detii degeaba. E ca si cum ai avea in biblioteca o capodopera a literaturii universale pe care nu o citesti niciodata. Iar a predica despre continutul sau cand nici macar nu ai privit dincolo de coperta e pura absurditate.

Buddha: “Indoieste-te de toate, gaseste-ti propria lumina.”

Trist, dar adevarat – pusi in situatii ce se prefigureaza a se contura diferit/opus de modul in care ne-am fi dorit, negam orice semnal inutitiv. Negam chiar anumite realitati in curs de finalizare, ba, in unele situatii, negam macar pentru o perioada si deznodamantul. Nu cred ca este cineva care nu s-a mintit pe sine macar de cateva ori, refuzand sa accepte inevitabilul ce urma sa se produca. Eu personal pot sa admit ca mi-am negat un intreg eveniment pentru cel putin o zi, dar pana la urma, fortata de imprejurari, am fost nevoita sa accept situatia: uneori lucrurile pur si simplu nu ies asa cum vreau eu.

Totusi, de ce ne mintim pe noi insine refuzand sa privim adevarul in fata? E adevarat, unele lucruri sunt greu de digerat din prima clipa, in special cand ele implica suferinta. Dorinta creeaza asteptari de cele mai multe ori, iar asteptarile daramate aduc inevitabil deziluzii. Teoretic vorbind, insa, traind intr-o continua stare de nepermanenta, ar trebui sa ne fi obisnuit pana acum cu schimbarea si tot ceea ce presupune ea (conform legilor lui Murphy, atat de valabile, de obicei neprevazute si invers proportionale cu ce asteptam). Sau oi fi eu mai pesimista din fire? Nu prea cred… cand te astepti la ceva de obicei primesti altceva, deci nu ceea ce-ti doreai. Desigur, viata ne surprinde si in mod placut, dar nu mai putin neasteptat.

Si atunci de ce tot ne vindem singuri gogosi? Oare spiritul nostru dornic de siguranta are probleme de adaptabilitate si are nevoie de o perioada de tranzitie de la negare spre acceptare? Sau pur si simplu Ego-ul nostru se resemneaza mai greu cu esecul? Eu inclin spre a doua varianta, pentru ca nu parem a avea mari dificultati in adaptarea la imbunatatiri. Din contra, ne adaptam atat de rapid la ele, incat ne vine greu sa ne amintim de unde am plecat. Ceea ce ne depaseste asteptarile e primit cu bratele deschise aproape instantaneu. In schimb esecul, el e cosmarul cel mai cumplit al umanitatii.  El ne obliga orgoliul sa se plece in fata umilintei si sa o ia de la capat cu mai multa ratiune. Cui in place sa constate ca drumul pe care pornise cu atata elan da intr-o fundatura? Mergem orbeste inainte pana dam cu capul de zid.

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.

Astazi este ziua Pamantului. Si ne putem sarbatori iubita noastra planeta stingand pentru o ora lumina si renuntand la utilizarea oriccarei forme de electricitate.

As intreba de ce, dar cred ca imi vor sari in cap militantii pentru protectia mediului. Totusi, sa-mi zica si mie cineva de ce. La ce ajuta faptul ca stingem (bombanind) lumina, ne inchidem (bombanind) calculatorul si televozorul si citim la lumanare sau iesim in oras gandindu-ne ca oricum aprindem lumina cand ajungem acasa.

Mi se pare cea mai mare ipocrizie posibila sa pretindem ca asa ajutam o planeta care e afectata de probleme uriase , cand nici unul dintre noi nu are nici cea mai mica intentie de a renunta la beneficiile evolutiei tehnologice si ale civilizatiei. Nu ne puteam machia pe intuneric, nu putem ajunge la o destinatie mai indepartata fara combustibil si nu vom accepta niciodata obiectele/decoratiunile facute din hartie si materiale reciclabile in locul celor pe care le gasim in comert (s pentru fabricarea carora se arde petrol) pentru simplul motiv ca sunt urate cu spume. O zi pe an strangem din dinti o ora uitandu-ne la ceas sa vedem cand ne putem relua viata. Se vede din avion ca e un gest fals.

Daca tot tinem atata la pleneta asta si am vrea sa facem ceva durabil pentru a o proteja, am putea planta cate un pom in loc sa stingem o ora lumina. Imaginati-va cati pomi noi ar aparea pe Pamant daca fiecare dintre noi are face gestul acesta anual. Dar nuuuu, e mult mai comod sa stigem lumina si televizorul si sa pretindem ca ne pasa. Si nici macar nu ne murdarim.

Vine cate un moment in viata fiecarei femei cand simte nevoia unei schimbari de look. Asa ca, la fel ca si-n cazul barbatilor, se reped la par. Nu cred ca am sa inteleg vreodata de ce cand avem nevoie de o schimbare in viata noastra ne luam de par. Sa fie parul cel mai accesibil schimbarii? Sau cel mai vizibil si ieftin per total? E clar ca schimbarea unei intregi garderobe ar depasi cu mult costurile unei vizite la frizer. N-as putea sa spun… cert este ca spre el ne indreptam cu foarfeca sau/si vopseaua. Nu intotdeauna, insa, rezultatul este unul pozitiv. Uneori nevoia de schimbare vine dintr-o nevoie de a lasa in urma un capitol dureros din viata noastra, ca o despartire de exemplu, alteori dintr-o frustrare proprie de tipul “vreau sa fiu mai bagata in seama, acum ma simt invizibila” sau pur si simplu din dorinta de a rupe monotonia, spre exemplu in cazul unei persoane ca nu si-a vopsit niciodata parul sau a purtat aceeasi frizuta 20 de ani. Oricare ar fi catalizatorul, inseamna in fapt un singur lucru – vrei ceva nou. Dar nu orice, te vrei pe tine ca noua. Un nou “eu”, simbolizand o noua viata.

Ieri mi-a luat inima in dinti si m-am dus pentru prima oara la un stilist. Recunosc ca aveam o usoara retinere care se datora multiplelor experiente neplacute de care am avut parte de-a lungul timpului. De fiecare de data, dar absolut de fiecare data, mi se intampla ceva care imi decapita tot elanul in clipa in care oglinda imi infatisa necrutatoare rezultatul. Ba plecam de acolo tunsa altfel decat imi doream, in ciuda zecilor de explicatii ultra-detaliate pe care le ofeream despre viitorul “produs-finit”, ba plecam de acolo cu jumatate de par in minus, ba plecam cu el prea ondulat, ba in alta culoare. Practic nu am fost niciodata, dar NICIODATA 100% multumita. Deja in ultimii ani ma multumeam sa plec de acolo cu el mai lung de umeri . Trist dar adevarat. Ultima experienta neplacuta a avut loc aproximativ acum 3 ani cand am decis sa merg pe mana unei prietene la un coafor unde chipurile era o tipa care tundea excelent! Nu la fel de excelent m-am simtit eu cand am plecat acolo cu parul pana la umeri desi ii spusesem tipei cu pricina sa-mi ia doar varfurile. Ale naibii varfuri, sa fi avut vreo 40 de cm asa, te pomeni . Am plecat in lacrimi privind cu jind pletele mele lungi si dese zacand ciuntite si imprastiate pe podea. Doar gandul ca as putea sa-mi mai parasesc vreodata podoaba capilara de o asa maniera imi strangea inima cat un purice. A fost nevoie sa astept 3 ani pentru ca parul mau in sfarsit sa capete lungimea dorita si sa pot alerga la un salon pentru a-i da o forma, fara sa ma trezesc iar fara jumatate din el in posesie la plecare. Si totusi, pentru prima oara in viata mea am plecat de la stilistul cu pricina cu parul lung si frumos aranjat, fara nici o obiectie, fara nici o neregula, desi nu a primit nici o indicatie din partea mea in afara de “vreau sa plec de aici cu parul lung”. Nu pot exprima in cuvinte fericirea pe care am trait-o cand mi-am privit pleata la spate! Desi schimbarea de look este una majora, merita sa te lasi din cand in cand pe mana unui artist al domeniului.

Poate ca nu toata lumea isi permite, insa, luxul de a apela la un stilist cand isi doreste schimbarea mult-visata. Totusi, oriunde te-ai decide sa mergi, trebuie avut in vedere faptul ca tunsul este un mijloc de a te reinventa. O poate face in bine sau o poate face in rau. Dar nu uita ca o zi in care “te simti urata” va avea consecinte atat asupra modului in care actionezi, cat si asupra modului in care te percep ceilalti din exterior. Pana la urma nu e o tunsoare urata cea care face un om sa fie urat, la fel cum nu e o tunsoare urata cea care ii determina pe ceilalti sa te vada urat, ci faptul ca tu te simti urat cu acea tunsoare. Aici e cheia! Partea buna e ca parul creste, mai greu, dar o face. Asa ca o tragedie capilara de moment nu este vesnica si ireparabila. Partea proasta e ca are consecint majore asupra psihicului feminim (inca nu am sesizat schimbari majore la barbati), si asta pentru ca modifica substantial increderea in propria persoana. Cum sa te simti bine in pielea ta cand te simti urata, cand iti vine sa arunci cu oua in imaginea care-ti zambeste parca batjocoritor din oglinda? Automat nu mai ai siguranta de sine, nu mai ai incredere in fortele proprii. Poate pare o stupiditate sau doar superficialitate, dar e incredibil cum armonia (sau lipsa ei) dintre felul in care te percepi ca persoana si masura in care esti multumita de ambalajul in care defilezi iti poate influenta starea de spirit.