Dau târcoale deja de mult timp provocării lansate cu câteva luni în urmă de o cititoare, anume să scriu despre meditație din propria experiență. Teoretic, nimic dificil în asta. Practic, foarte dificil, pentru ca 99% dintre cei care vor citi acest post sunt creștini/ islamici/ atei/ agnostici/ orice altceva, numai de religie dharmică nu. Este foarte complicat să explici experiența unei meditații unor persoane care cred în existența sufletului, a unei vieți de apoi (altfel decât prin reîncarnare) și care nu sunt familiarizați cu conceptul de vacuitate – esențial în meditație. Totuși, am să încerc să explic pe înțelesul tuturor ce presupune meditația și care sunt beneficiile ei.

Primul meu contact cu meditația a avut loc în perioada facultății, pe când eram într-o vacanță la Cluj. Văzând pe stâlpi în oraș niște afișe cu ceva maestru yoghin care ține lecții de meditație gratis, am decis, împreună cu o prietenă, să mergem și noi să vedem despre ce e vorba. Probabil plecasem cu așteptări nerealiste, pentru că nici una dintre noi nu a reușit să mediteze. Ba chiar am plecat de acolo cu dureri de spate, burtă, plictisite de moarte și cârcotind despre șosetele și sandalele dubioase ale ‘maestrului’. În orice caz, nici vorbă de calm și liniște interioară.

Aș spune că, mai degrabă cel de-al doilea contact cu meditația mi-a trezit cât de cât interesul. Eram la Sighișoara, în excursie împreună cu niște prieteni, iar pe mine mă durea un genunchi de abia mai puteam să calc pe el. Văzându-mă atât de chinuită, încercând cu greu să urc niște amărâte de trepte, s-au apropiat de mine două tipe simpatice, care s-au oferit să ma ajute să scap de agonie, explicându-mi ceva despre nu stiu ce chakră blocată din nu știu ce motive (nu am înțeles nimic, dar la halul în care mă durea, aș fi acceptat orice). Zis și făcut. M-am așezat comod pe un bolovan imens, iar fetele îmi explicau cum să respir si la ce să ma gândesc. La final mi-au masat un minut genunchiul, et voila, nici urmă de durere. Nu am înțeles eu la vremea respectivă ce anume se întâmplase, dar clar observasem similitudinea cu anterioara ședință de meditație care fusese un fiasco absolut. În continuare ma durea spatele de la poziția incomodă, dar totuși îmi trecuse durerea. Merita luată în considerare această practică ciudată.

După câțiva ani de ‘documentare’ și încercări, am reușit, în asfârșit, să și meditez. În timp, durerea de spate a dispărut (mai reapare doar dacă nu practic mult timp), am înțeles și ce era cu acele chakre și cât de benefică este meditația, atât din punct de vedere phisic, cât și fizic.

În primul rând, trebuie explicat puțin ce înseamnă meditația. Pentru că în buddhism omul ca ființă are doar corp și minte, nu și suflet, meditația este modalitatea prin care omul poate pătrunde, prin detașare, concentrare și tehnici de respirație, dincolo de gândurile pe care le produce mintea, creierul, adică în vid. Acesta este conceptul de vacuitate, care reprezintă starea primordială a energiei universale. Practic, vacuitatea presupune armonia perfectă cu întreaga energie a universului, sau bine-cunoscuta Nirvana. Odată ce prin meditație ai reușit să pătrunzi în vacuitate și să îți menții această stare, ai atins iluminarea, iar iluminarea este calea de a stopa ciclul reîncarnărilor karmice – samsara (practic budha înseamnă “cel iluminat”, nu un corespondent al lui Isus sau persoana care a fost Gautama). De fapt, Nirvana este încetarea samsarei, eliberarea de povara karmei și armonizarea energiei.

În principal, există două tipuri de meditație: cea care are ca scop creșterea capacității de concentrare, dezvoltarea memoriei și obținerea unei stări generale de echilibru, și meditația analitică, cea care presupune reflecție asupra sinelui, vieții sau a unor chestiuni punctuale, fiind foarte eficientă în clarificarea lor. Pentru cei care nu cred în religiile și filosofiile orientale, poate fi un simplu mijloc de a scăpa de stres, de a-și rezolva problemele cu care se confruntă, de a-și clarifica anumite dileme sau pur și simplu de a păstra o minte echilibrată (ar fi de menționat aici că echilibrul presupune lipsa oricăror emoții extreme, iar bucuria excesivă, deși majoritatea oamenilor și-o doresc, reprezintă tot o emoție extremă, care se va echilibra singură printr-una proporțional de negativă, deoarece creierul are tendința să încerce să repare orice ‘deviație’). Pentru asta este de ajuns să accepți măcar detașarea de gânduri, dacă nu pătrunderea în vacuitate, și să practici regulat, macar 20 de minute pe ședință, și ori de câte ori îți simți starea interioară perturbată (de griji, stres, tristețe, nervi, etc., chiar depresie).

În afară de faptul că meditația este foarte benefică pentru a obține o stare de liniște și pace interioară (că tot sunt Paștile și toata lumea o urează în stânga și-n dreapta), prin meditație și sănătatea poate fi semnificativ îmbunătățită. Iată de ce: corpul uman conține 7 centri energetici (chakre) ce controlează fluxul de energie care circulă prin organism. Printr-o respirație corectă, acest flux energetic este reglat. Bolile de care suferim reprezintă, de fapt, dezechilibre sau blocaje în circulația energiei, astfel că meditația poate ameliora sau chiar vindeca aceste boli prin reechilibrare energetică. Un articol foarte interesant și cuprinzător despre chakre puteți citi aici.

 Pentru mine, dincolo de toate beneficiile deja amintite, poate cel mai mare bun câștigat prin meditație a fost schimbarea percepției asupra lucrurilor. Dincolo de gânduri se află “fața reală a lumii”, abia după experiența meditației poți înțelege ce se îmtâmplă de fapt cu tine, cu cei din jur, în lume, iar asta te ajută să ai mai multă compasiune față de ceilalți, să-i judeci mai puțin.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)

Cochetez de mai multă vreme cu subiectul și nu ma încumet să-l abordez, pentru ca e o tema delicată și complicată, de care cu toții, sau aproape toți, ne-am lovit la un moment dat în viață, pentru ca foarte puțini sunt cei care-și întâlnesc “jumătatea” din prima încercare. Dar… uite că, până la urmă, am reușit să mă conving, totuși, să scriu.

De câte ori n-am auzit cunoștințe, persoane apropiate și chiar necunoscuți spunând că, odată ce au pățit-o, “suflă și-n iaurt”. Dar ce înseamna asta, de fapt? “Sufli în iaurt” din ce motiv? Pentru că nu mai vrei să fii rănit, evident. Și care consideri că a fost cauza rănii pe care ți-a provocat-o o experiență nefericită? (mă refer în acest post strict la experiențele din planul sentimental) De cele mai multe ori am auzit acest răspuns: am avut de suferit și nu mai vreau să mi se întâmple așa ceva, drept pentru care nu voi mai avea încredere în alte femei/alți bărbați și nu mă voi mai implica sentimental până când nu mă voi asigura că celalalt s-a implicat deja și nu e un nenorocit/ o scorpie.

Am să o spun din start: nu sunt de acord cu astfel de abordări, din următoarele motive:

1. lipsa de încredere din start privează o posibilă relație de exact fundamentul pe care ar trebui să se întemeieze;

2. nu se pune problema de a crea o legătură pe care să o poți numi ulterior relație, dacă nu sunt investite niște sentimente reale și dacă nu se pornește în acea relație cu deschidere;

3. nu ai curajul să riști, nu vei câștiga.

La aceste puncte adaug și o precizare: când spun “a risca”, mă refer la acel gen de risc similar investițiilor financiare. Nu poți să te arunci ca “boul” înainte fără să ai habar despre situația în care te bagi și fără să ai o minimă baza de cunoștințe despre domeniu și să te aștepți să devii milionar peste noapte. Se pot întâmpla și “accidente” de genul câștigatului la loto, dar șansele ca așa ceva să se întâmple sunt cam la fel de “mari” .

După părerea mea, a spune “gata, nu mai am încredere și nu mai las garda jos până nu sunt sigur” este un fel de echivalent a “mie mi-e frică să gust primul din prăjitura asta, că poate e otrăvită, așa că mai bine încearcă tu primul și, dacă nu mori, o să mănânc și eu.” Nu mi se pare tocmai fair play. Ori mănâncă amândoi deodată, ori aruncă prăjitura la coș și-și vede fiecare de drum. În plus, nu ai cum să știi cât de gustoasă sau grețoasă e până nu guști. Problema nu cred că ar trebui să se pună dacă e cazul să riști, ci mai degrabă în ce condiții să o faci. Iar orientarea în soluționarea acestei dileme nu ar trebui să se centreze strict pe cum se poată celalalt, ci pe cum suntem noi, care ne sunte aspirațiile, valorile, felul de-a fi etc., pentru că nici un risc nu se poate materializa, decât în condițiile în care avem niște vulnerabilități interne. Aici ar trebui, după părerea mea, să privim. Plus că nu poți da vina pe altul pentru că nu ți s-a potrivit, când principalul motiv a fost lipsa ta de orientare în alegerea unei persoane potrivite.

Ce faci în mod normal când eșuezi într-un demers? Îi acuzi pe ceilalți și te speli pe maini de orice responsabilitate? Sau încerci să evaluezi care ar putea fi motivele reale pentru care s-a ajuns la acea situație? Și odată ce ai identificat acele motive, cum este optim să procedezi? Să te concentrezi pe cei din jur și felul în care pot ei greși în mod similar față de tine? Sau o fi oare mai corect să încerci să îți înțelegi propriul comportament și contribuția personală la respectivul eșec? Eu pledez pentru ultima variantă și o consider singura soluție la dilema implicării emoționale. Odată ce te cunoști și te înțelegi pe tine, vei înțelege și ce se întâmplă în relația cu ceilalți și vei simți când și unde există un potențial real de implicare sau doar un re-make al relațiilor defuncte.

Să nu uităm că fiecare dintre noi ne alegem parteneri sau suntem atrași de același tipar pe persoane. Dacă nu mă credeți, puneți pe hartie descrierea fiecărei persoane cu care ați avut o relație sau de care ați fost atrași în mod special și veți obține două categorii: cei care sunt “toți la fel”, având aceleași calități și aceleași defecte și cei pe care i-am ales expre’ pentru ca nu sunt ca ceilalți, ba care sunt chiar opusul lor, dar langă care am sfârșit dorindu-ne să fie ca ceilalți. Și atunci, bineînțeles că nu îți mai arde să te implici, când vezi cum istoria se repetă din nou și din nou. Nici nu se întrevăd mari șanse de schimbare în acest ritm. Decât dacă… ai încerca să înțelegi de ce ai nevoie de fapt, ce căutai în unii și ce nu găseai în alții, ce nu îți doreai la unii și ce avau alții. Odată ce-ți clarifici asta, vei evalua mult mai corect riscul unei implicări, și nici măcar nu e nevoie să faci grafice și analize, pentru că răspunsul va veni instinctiv.

Nu cred că este cazul să ne lăsăm afectați de trecut, ci mai degrabă să încercam să învățăm lecțiile pe care ni le oferă, pentru a le putea valorifica în viitor. A fi realist și rațional e bine-venit, dar fără a cădea pradă paranoiei și prejudecăților.

P.S. Nu am uitat de postarea despre meditație pe care am promis-o. Mă voi ocupa de ea de îndată ce voi dispune de mai mult timp.

Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Știu că s-a vorbit mult despre afecțiunea și devotamentul de care este capabil un câine, dar nu des am auzit pe cineva să vorbească despre loialitatea și iubirea unei pisici față de “umanii” ei, motiv pentru care am să încep acest an cu o postare despre feline.

În primul rând, ar fi de menționat că cei care afirmă, de obicei, că pisicile sunt răutăcioase, nerecunoscătoare și nesimțite sunt proprietari de câini/alt animal de companie sau persoane care nu au avut o pisică niciodată. Mi-e tare greu sa cred că cineva care s-a bucurat de compania unei pisici alături poate susține așa ceva.

Ei bine, oamenii ar avea muuulte de învățat de la o pisică… începând cu iubirea necondiționată. Pentru că, odată ce te-a ales, o pisică te iubește necondiționat. Acum că am o asemenea mică ființă în casă și “parte din familie”, pot spune că nu de puține ori am fost uimită de loialitatea de care e în stare. Ok, nu toate pisicile sunt la fel. De acord, dar ceva au în comun. Își iubesc “umanul” indiferent de ce face el. Mai mult, recunosc persoanele apropiate chiar și dacă nu le mai văd cu lunile.

Se zice ca pisica nu te întâmpină cu drag când ajungi acasă, așa cum o face un câine. Total fals! Ați observat probabil că multe pisici nu te întâmpină prea afectuos când calci pe teritoriul lor (dacă nu ești de-al casei), ba unele chiar manifestă o vizibilă ostilitate. Ba unii poate îți și “marchează” încălțările cu un jet de urină. Dar asta se întâmplă pentru ca ești un străin în casa LOR. Să ne înțelegem, pisicile sunt animale teritoriale și posesive. Până la urmă cum să întâmpini un musafir nepoftit în casa ta? Pe care nici măcar nu-l cunoști.

Așa ceva nu se întâmplă, însă, cu proprietarii de pisici. Nu am auzit încă om cu pisică să se plângă că nu-i întâmpinat cu bucurie de felina lui când ajunge acasă. Practic, număr pe degetele de la o mână zilele în care pisica mea nu m-a întâmpinat la ușă când m-am întors acasă, și acele puține cazuri au fost când pisica dormea dusă. Ba chiar și cand doarmea, de obicei se trezea și se apropia agale, mahmură de somn, bălăngănindu-se și împleticindu-se în propriile-i picioare, dar cu coada în sus, făcând valuri valuri de fericire. Apoi își ciocnea și-și freca fălcuțele de mâna mea, începea să toarcă, după care se trântea pe jos la picioarele mele, ochii închiși, lăbuțele întinse și burtica în sus, să o alint un pic și pe ea, că tare i-a fost dor. Ba își mai și frământa lăbuțele ca pe aluat. Cum să nu te topești, când vezi un animal cu colți atât de fioroși în mutrița aia pufoasă și gheare atât de ascuțite ascunse în lăbuțele moi de blană, că are atât de multă încredere în tine de se aruncă la picioarele tale și te lasă să o mângâi pe burtă și să o smotocești după bunul plac? Ce să mai vorbim de momentele în care își lipeste capul de fața ta sau te pupă în “bot”. Dacă asta nu e demonstrație de afecțiune…

De asemenea, pisica e un animal destul de independent, care din exterior poate părea rece, pentru că își vede de treaba ei prin casă, în loc sa sară după tine cu limba scoasă, oriunde te-ai afla. Și totuși… din câte am observat, pisica își urmărește “umanul” prin casă și preferă să stea în aceeași cameră cu el, pentru a-i fi alături. Foarte curioasă din fire cum e, mai e și dornică sa te ajute în tot ce faci, chiar daca felul în care “ajută” mai mult îți dă de lucru. Ok, poate că nu face tumbe și nu flutură pancarte cu “Te iubesc, umanule!”, dar dorește să fie în compania lui toată ziua.

În plus, pisica ține minte cine este cel care are grijă de ea și pentru asta e foarte recunoscătoare. Lucrurile sunt foarte simple cu pisicile. Cine le oferă mancare și lucrurile de care are nevoie, el este cel care îi câștigă loialitatea. Cine o îngrijește, este iubit. El este “umanul” pisicii.

Se mai spune despre pisici că sunt egoiste, pentru că-ți ordonă ție, “umanule”, să o îngrijești! Și oricât aș vrea să comentez la treaba asta, pisica are argumentul suprem. M-ai adoptat, mă îngrijești, pentru că este repsonsabilitatea TA. Ele nu au fost “concepute” pentru a trăi în comunități, motiv pentru care nu e în gena lor să fie altruiste. Noi le-am domesticit, dar nu le-am schimbat constituția genetică. Și totuși, când vezi o mămică pisică îngrijindu-și puiul în timp ce doarme, strangându-l în brațe când tresare în somn pentru că visează urât (sigur știți filmulețul)… Aia ce o fi oare? Sau când te simți rău sau te doare ceva și ți se lipește/ se așează pe locul dureros torcând până îți ia suferința… Aia ce mai e? Pentru că ar putea să-ți întoarcă fundul, răutăciune ce e, și să o doară în partea dorsală de durerile tale.

Ar fi de menționat, totuși, că pisica are un mic “defect de fabricație” – anume, nu prea are simțul umorului și nu e tocmai indicat să glumești cu ea. Dacă o tachinezi prea mult, o iei la mișto sau o calci pe coadă (și la propriu, și la figurat), se va supăra și va acționa în consecință. Ce înseamnă asta, depinde clar de la pisică la pisică. Am auzit de tot felul de reacții, care mai de care mai diferită… de la răzbunare cu atac la picioare, zgâriat pe oriunde apucă, până la o simplă îmbufnare + ignorare a “umanului” o perioadă. Pisica mea, cand e supărată, se urcă pe pervaz, se împachetează cu lăbuțele și se încruntă, până când mă duc la ea, moment în care începe să toarcă și devine instantaneu fericită.

Dar oricât ai supăra-o și orice i-ai face, pisica în continuare te întâmpină cu bucurie și te iubește. Majoritatea oamenilor pe care îi superi vor ține minte cât trăiesc și îți vor reproșa asta chiar și după ani buni dela eveniment, indiferent câte scuze îi oferi. Oamenii nu prea iartă cu adevarat, țin ranchiună, se răzbună. Nu te iartă nici după ce s-au răzbunat! Unii te vor detesta toată viața. În schimb pisica te iartă întotdeauna, indiferent de reacția de moment, și îți rămâne partener pe viață. Dar numai un bun partener, niciodată supus. Pisica nu are stăpâni. Și să nu uităm că orice “uman” de pisică îi e, totodată, și sclav. Nu s-ar putea altfel.

]]> http://camiachim.com/blog/2012/01/iubire-felina/feed/ 8 http://camiachim.com/blog/2011/12/la-revedere-2011/ http://camiachim.com/blog/2011/12/la-revedere-2011/#comments Sat, 31 Dec 2011 17:37:37 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4199

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

Anul acesta am parte de cel mai frumos Craciun din cate imi pot aminti, cu toate ca unul din ingredientele pe care le-am considerat intotdeauna de baza pentru niste sarbatori de iarna reusite a lipsit si inca lipseste: zapada. Nu a nins decat foaaarte amenic acum cateva zile, a dat cu lapovita inca o zi si nu ne-am ales decat cu o mare mocirla si vreme ostila exact in zilele in care am alergat de nebuna prin tot orasul pentru a cumpara cadouri.

Din lipsa de timp, am fost nevoita sa transform procesul cautarii, alegerii si cumpararii cadourilor pentru fiecare persoana in parte, intr-un maraton heirupist de “cumpara totul acum, pentru ca nu mai ai cand”. Dar, in ciuda eforturilor supraomenesti, cred ca m-am descurcat, totusi, decent. Nici pentru decoratul casei in spiritul sarbatorii nu am avut timp ca pe vremuri. Am decorat cate o camera, pe rand, cu cate un obiect, pe masura ce le cumparam sau le scoteam de prin cutiile din anii anteriori. Dar important este ca pana in ajun, totul a fost aranjat asa cum mi-am dorit.

Am cumparat un bradut suedez de la piata din cartier, l-am carat (de fapt Catalin l-a carat, eu doar l-am privit carand), l-am impodobit, am facut prajituri, am ascuns rapid cadourile sub pom si l-am asteptat nerabdatoare pe Mosu’. Si pare-se ca am fost cuminte, pentru ca am primit o multime de cadouri frumoase, pentru care vreau sa le multumesc inca o data prietenilor, colegilor, iubitului si familiei, care au fost draguti si mi-au aratat inca o data ca le pasa.

Intr-o atmosfera calda de armonie si sarbatoare, in luminile beculetelor de pe brad si de pe acoperisurile si ferestrele vecinilor, in casa cu miros de brad, prajituri si spray repulsiv cu lamaie pentru alungat pisica de la pom, pe melodii simpatice de colinde si gust de bunatati culinare si vin rosu, am deschis pentru prima data cu drag usa colindatorilor, fara a-mi face probleme ca-s niste tigani nenorociti si imputiti. Erau doar copiii vecinilor de vila care sunt scoliti in muzica si care ne-au cantat minunat.

De asemenea, pentru prima data, nu mi-am facut probleme ca, daca atarn de usa de la intrare o coronita impodobita, intr-o zi, maxim doua, va fi furata de tigani. Mai mult, bunii nostri vecini au adus un bradut in holul de la intrare, pe care l-au impodobit si sub care au pus cutii colorate de cadouri. Ba si mai mult decat atat, ne-au si decorat viluta cu luminite. Ei bine da, in conditiile astea civilizate si de buna vecinatate, am simtit cu adevarat ca e sarbatoare si armonie. Acum nu pot decat sa perpetuez starea si sa ma bucur de persoanele dragi, acasa.

Pentru cei curiosi, pisica nu a daramat bradul . A manifestat un oarece interes pentru el, cat timp nu era impodobit si reprezenta elementul de noutate din mijlocul livingului. Ulterior impodobirii cu globuri etc. si plasarii cadourilor sub pom, dupa cum se poate observa si din poza de mai sus, a devenit mult mai interesata de cutiile cu cadouri (deh, pisici + cadouri = love). Dar pentru siguranta, am acoperit totul cu spray repulsiv. 25.12.2011 – bradul e inca in picioare, iar pisica il ignora.

Va doresc un Craciun ca de poveste, de care sa va amintiti cu drag peste ani si ani, sa va bucurati de cadouri frumoase, sa iubiti si sa fiti iubiti.

Conceptele de “bine” si “rau” sunt foarte relative. Ne nastem si suntem invatati de parinti valorile bune si cele negative, blamate si de evitat in societate. Pana la un punct, orice copil are nevoie de niste elemente la care sa s raporteze, pentru ca, in lipsa lor, ne-am crapa capetele pe strada, ca adulti. Nu neg necesitatea unor delimitari, cand te afli la un nivel primar de cunoastere si constientizare a realitatii. Nu neg nici necesitatea existentei unor legi care sa reglementeze raporturile sociale. In mod inevitabil, ele contin prin insasi natura lor delimitarea de bine-rau. Ce e rau, e pedepsit de lege. Dar cine stabiliste aceste norme? Raportat la ce? Si ce te faci cu restul problemelor nereglementate?

Nu sunt nici pe departe o infractoare si nici nu intentionez sa comit cine stie ce acte impotriva legii. Dar unori ma lovesc de niste subiecte, ma apuca filosofarea si-mi pun anumite intrebari? Cum stiu daca ceea ce e considerat ilegal este si corect? Si legile se mai schimba, societatea evolueaza si e clar imposibil sa prevezi absolut toate situatiile care ar putea aparea, cu contextele aferente. Cand ai schimbat o lege, abrogand o alta anterioara, nu inseamna oare ca o consideri incompleta sau incorecta? dar la vremea respectiva a fost considerara omnipotenta si universal valabila. Dovada ca nimeni, dar absolut nimeni, nu detine adevarul absolut pentru  a fi in stare sa propuna un set de legi invincibile si atotcuprinzatoare.

Totodata, Nietzsche mai propune, in completare, o alta idee ce merita luata in considerare dupa parerea mea:

“Cele considerate drept rele de către o epocă sunt de obicei răsfrângerea inactuală a celor considerate odinioară bune,  atavismul unui ideal anterior.”

(Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si rau)

La nivel social, exista o multime de prejudecati cu privire la ce e bine si ce e rau. Lasand la o parte judecata din prisma legilor si trecand concret la raporturile dintre oameni, pana la urma cine stabiliste aceste norme? Ca e bine un lucru sau nu… cine are detine un asemenea nivel de cunoastere perfecta incat sa faca astfel de afirmatii. Da, ne putem cu totii da cu parerea… Din punctul meu de vedere, e bine sa procedezi intr-un anume fel. Sau ne putem crea fiecare sisteme si modalitati de actiune care functioneaza pentru noi, considerandu-le astfel bune. Sau putem sa ne-o luam in bot si sa zicem ca asa e rau. Dar tot acest rationament se face pe principii total subiective, prin filtre personale si raportat la sisteme de valori individuale. Dar ele sunt valabile numai pentru individul care le concepe. Si atunci ce ne da noua dreptul sa comentam din prisma rationamentelor noastre niste experiente ce nu ne apartin? Adica ale altora.

Totul a plecat de la o simpla intrebare pe care mi-a adresat-o cineva. De fapt, mint. Au fost doua:

- prima zicea cam asa: Tu ai fi de acord cu X?

- a doua ma invita sa spun daca as considera rau un anume “ceva”.

Si atunci, vizibil depasita de postura, a trebuit sa accept ca nu am autoritatea sa ma exprim. Daca sunt de acord cu ceva? Ok, pot spune daca eu una, personal, as actiona asa sau nu. Dar acel acord mi se pare ca nu mi se adreseaza si e nenecesar. Ca ce chestie sa fiu eu de acord sau nu? E nevoie sa-mi dau acordul pentru ca X sa actioneze in virtutea valorilor proprii? Dar acordul meu nu se bazeaza pe valorile lui, ci pe ale mele. Si atunci ce relevanta au? Dupa parerea mea, nici una. e un fapt divers, o parere cum pot exista miliarde. Daca eu consider ceva rau sau nu? Aceeasi poveste.

De ce conteaza ce cred eu? Doar nu eu sunt cea care actioneaza, traieste cu consecintele si cuantifica rezultatele. Intamplator, eu aveam un sistem de valori opus persoanei care ma intreba daca eu consider rau un anume ceva. Adica eu nu as actiona asa, pentru ca mie personal mi se pare “rau”. Dar persoanei care ma intreba i se parea “bine”. Acum ce era sa faca? Sa actioneze contrar cu ceea ce-si doreste, doar pentru ca eu, o straina, sunt de alta parere? E o absurditate. E si motivul pentru care ma feresc sa dau sfaturi de tipul: fa asa sau altfel. Nene, fa cum crezi, fa cum simti si cum iti doresti. Eu pot, eventual, sa te ajut sa identifici ce ai vrea Tu sa faci.

Pana la urma, ca si alte concepte inventate tot de om, adevar, morala, si in cazul binelui si raului lucrurile sunt relative. Exista o intreaga paleta de nuante de gri intre alb si negru, chiar daca unii refuza sa gandeasca in termeni relativi sau macar sa ii accepte.

Si bine, si raul, dupa parerea mea, sunt doar niste puncte de vedere personale.

Odata cu evolutia suntem vesnic nevoiti sa ne reconsideram pozitiile, sa ne adaptam la noi contexte. Vrem, nu vrem, viata impune o serie de schimbari care se rasfrang asupra felului nostru de-a ne trata pe noi insine, asupra tabieturilor noastre, a felului de a vorbi, de a gandi, de a socializa etc. Nu mic e riscul de a te trezi intr-o buna zi si a constata ca nu mai stii cine esti, ca nu ai tinut prea constient pasul cu schimbarea, astfel ca, dand nas in nas cu personajul din oglinda, iti vine sa tipi de spaima. Sau poate schimbarea e una constienta, iar tipatul devine o trista resemnare in fata ranjetului ironic ce se reflecta de cealalta parte a oglinzii, batjocorind caricatura ce ai devenit.

Nu am fost niciodata adepta resemnarii, ba din contra. Am luptat cu indarjire pentru ce vroiam, si daca ieseam din respectiva batalie plina de vanatai, cu membrele zdrentuite de rani si balind sange prin toti porii. Si s-a intamplat, de nenumarate ori. Costuri prea mari si beneficii penibil de mici. N-as zice ca sunt tocmai o experta in eficienta. Totusi, am recunoscut intotdeauna situatiile in care resemnarea nu e o idee proasta: atunci cand e necesara pentru atingerea unui obiectiv atent ales si de buna voie. Si numai daca nu aduce atingere vreunuia dintre multiplele principii pe care defilez. Din pacate, uneori sunt altii cei care incearca sa te forteze sa te resemnezi, calcand cu bocancii pe valorile proprii si oferind drept obiectiv un anume ceva care prezinta zero interes pentru tine. Iar partea proasta e ca au autoritatea sa o faca. Cata motivare, cat entuziasm! Dar merita oare sa te razvratesti? Ar fi ranile de suportat?

Probabil ca nu, sau daca da, ar lasa cicatrici prea adanci pentru a merita lupta, de aceea as zice ca asta e situatia cea mai dificila care cere o reinventare in scopul adaptarii. Si cu totii ne consfruntam cu asa ceva ocazional. E o reinventare de fond si care cere o complexa analiza: ce anume modifici, in ce mod si pentru ce perioada? Cum faci sa nu te pierzi pe tine in acel ceva nou pe care-l inventezi? Trebuie sa ai mare grija ce alegi sa schimbi, pentru ca… esenta nu ti-o schimbi, probabil, niciodata. Uneori in viata mi-am pus intrebarea… oare voi putea reveni la ceea ce am fost candva? Sau voi vrea? Oare nu-mi va placea mai mult noul “eu”? Probabil aici depinde foarte mult cat de multe reinventari a suferit fiecare in timp si cat de radicale au fost ele, cat de bine se cunoaste pe sine fiecare si cat de impacat e cu asta. E greu sa-ti doresti sa redevii ce ai fost cand detestai ceea ce ai fost. La fel cum e usor a ceda mirajului noii creatii, incercand sa te convingi singur ca esti ceea ce ai inventat, adoptand o imagine ce nu-ti apartine, in esenta, tie, ci doar unei proiectii a ceea ce ti-ar placea sa fii.

In timp, am cunoscut o multime de schimbari in ritualuri zilnice, datorita reinventarilor multiple pe care am fost nevoita sa le adopt, dar am avut de curand revelatia sa constat ca m-am reinventat in… mine. Practic, prima “eu” pe care mi-o amintesc mai in detaliu e cea de fetita de scoala generala, care mergea in vacante la bunicii ei si primul lucru pe care il facea cand intra in casa bunicilor, inainte chiar de a despacheta, era urmatorul: sa cotrobai in dulapiorul de cosmetice al bunicii, pentru a vedea ce parfumuri si creme mai are, cum miros fiecare, ce farduri imi mai plac de acolo, cu care imi sta bine, proband pe rand toate rujurile si dandu-ma cu eterna oja rosie ca focul pe unghii, dupa care inspectam de-a fir-a-par, cu maxim de interes, cutiile cu bijuterii “de epoca” ale bunicii (care imi placeau la nebunie si care inca imi plac), confiscand cel putin o pereche de cercei de acolo sau un sirag de perle, casetele cu medalii si decoratiuni ale bunicului, pe care abia indrazneam sa le ating pentru a nu le pata cu mainile mele murdare de copil nevrednic in fata unor asemenea virtuti, iar in final treceam la garderoba – paradisul oricarei “femei”. Abia dupa ce terminam “inspectia”, mergeam cu bunica la bucatarie si beam ceai, mancam prajituri si barfeam despre prieteni, vecini, carti si orice altceva.

Ar fi o descriere prea lunga, daca as continua cu memorii in toate aspectele vietii mele, dar cert e ca lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Si astazi am exact aceleasi obiceiuri, obtin placeri din aceleasi nimicuri, am aceleasi valori si, chiar daca am avut o perioada de ratacire la un moment dat, cand am reusit perfomanta sa ma intorc cu susul in jos si mi-am privit in lacrimi caricatura in oglinda, a fost nevoie doar ca cineva sa-mi reaminteasca de unde am plecat. Reinventarea m-a adus inapoi – la mine. Orice as face, tanjesc dupa acel ceva care ma defineste, de care nu pot sa scap, orice as face, si de care nici macar nu vreau sa scap. Poate ca ordinea se mai schimba, dar elementele componente raman intotdeauna aceleasi. Iar acum, dupa atatia ani, sunt mai convinsa ca oricand de faptul ca nu mi-ar placea sa fiu altfel. Daca cineva ar indrazni sa incerce schimbe asta, ar rebui sa i-o spuna bunicii. S-ar tavali de ras in mormant.

• Later update: In intervalul 1 ianuarie – 30 iunie (2011), la Centrul Antirabic din Institutul National de Boli Infectioase “Matei Bals” s-au prezentat 6.712 persoane, din care 5.401 adulti si 1.311 copii. Totodata, din totalul celor care s-au prezentat la Centrul Antirabic, 5.205 erau din Bucuresti, iar restul din provincie. Statisticile institutului arata, de asemenea, ca 4.519 de persoane au fost muscate de caini fara stapan, 1.633 de caini care aveau stapan, iar 560 de alte animale. (Sursa: Mediafax)

Sunt o iubitoare de animale. Din totdeauna am avut macar un animal de companie, de la pui de gaina, papagali, broaste testoase, pesti, iepuri, chinchilla, (pentru o scurta perioada) caine si acum pisica. Nu suport macar ideea ca un animalut sa sufere si ma inmoi toata la filme emotionante cu animale. Da, cand vine vorba de animale sunt o lacrimogena. Dar aud sau citesc ineptiile asociatiilor pentru protectia animalelor debitate referitor la cainii vagabonzi imi sare tandara.

Cum e posibil ca unii oameni adulti si intregi la minte sa scoata pe gura asemenea tampenii, imi este greu sa imi imaginez. Totusi, de fiecare data cand autoritatile incearca sa solutioneze ODATA problema asta perpetua a animalelor fara stapan care traiesc pe strada, se trezesc subit toti marii iubitori de animale sa latre ca omoram bietele suflete nevinovate. Si sunt foarte constienta ca, scriind acest post, risc sa trezesc astfel de reactii chiar aici pe blog.

Totusi, sa nu uitam ca in tari mai “civilizate” oamenii nici nu cunosc macar conceptul de “caini vagabonzi”. Exact asa cum auziti, in Suedia spre exemplu, nu exista niciun animal pe strada, care sa fie al nimanui, abandonat, hoinarind aiurea pe strazi. In Franta, legislatia e atat de aspra cu cei care abandoneaza animale sau hranesc animale “comunitare”, sprijinind astfel de fenomene, incat nimeni nu-si permite luxul sa isi bata joc de soarta unui animal. Eu una nu am vazut nici un caine sau o pisica in perioada sederii mele in Paris.

La noi, cel putin in Bucuresti, in fiecare cartier, pe la fiecare colt de strada, te intampina cate o haita de 10 caini. In special noaptea! Cei mai putin norocosi au si de cate 20 de caini. Pe vremea cand locuiam in Militari, uneori imi era frica sa ies pe strada, din cauza cainilor vagabonzi. Nu o data mi s-a intamplat sa trec strada, pentru a nu fi atacata de haite. De doi ori am fost muscata si am facut la injectii in burta de mi s-a acrit. Sute de oameni sunt atacati de caini, unii desfigurati, altii decedati in urma acestor atacuri, iar al’ de Brigitte, care n-a vazut in viata ei un cartier bucurestean, se trezesc sa comenteze ca noi, cetatenii, victimele atacurilor acestor animale “dragalase”, suntem monstrii care sugruma destinele bietelor dobitoace. O invit pe tanti Brigitte si cei asemenea dumneaei la o plimbare prin Militari pe la 11 noaptea. Si ii urez mult succes.

Mai sunt unele opinii, conform carora omul este de fapt vinovat pentru ca este atacat de animal pe strada. INTOTDEAUNA! Oare? Haideti stimabililor domni si stimabilelor doamne sa va povestesc cum am ajuns eu sa fac injectii in burta:

- cazul 1: traversam parculetul din spatele blocului pentru a merge la scoala, cand un caine a sarit dintr-un boschete si si-a infipt coltii in piciorul meu. Daca nu sarea un vecin sa-l alunge si sa-i smulga piciorul meu din gura, nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi putut intampla. Cu ce am instigat eu acel caine la muscatura?

- cazul 2: ma plimbam cu prietenul pe strada in Cluj, cand, trecand pe langa o cladire in constructii, un caine iese pe sub gardul de protectie si, din nou, isi infige coltii in piciorul meu. De data asta, miseleste, pe la spate . Nici macar nu il vazusem pana nu i-am simtit coltii in picior.  Noroc cu prietenul meu de atunci, care l-a luat pe “animalutul neajutorat” la suturi, ca sa ma lase in pace. Din nou, cu ce l-am invitat pe acel caine sa ma atace?

Ok, poate ca exista oameni mai putin “prietenosi”, care manifesta o atitudine ostila la adresa cainilor de pe strada sau care ii agreseaza. In astfel de cazuri, de acord, omul si-o cam cere. Dar ce te faci cu 90% din victime: batranici, copii, oameni obisnuiti care ajung prin spitale cu plagi pe corp sau desfigurati, fara macar a fi reactionat in vreun fel la adresa cainelui? Unii le gasesc scuza ca vai draga, omul avea asupra lui ceva mancare. Dar stati putin, in ziua de azi nu mai ai voie sa iti cumperi sau sa transporti mancare, pentru ca risti sa ajungi in spital?

Din pacate, cea mai mare parte din vina pentru situatia cainilor vagabonzi sunt cetatenii. Mentalitatea si lipsa de respect pentru animale este cea care ne-a adus aici:

- cei care hranesc animalele de pe strada, fara a le adopta, din mila. Le iubiti, va e mila? Luati-le acasa sau castrati-le si ingrijiti-le. De ce nu le adoptati, daca vreti sa le ingrijiti? A aduce un castron cu resturi nu inseamna grija si consideratie fata de animalul care ramane pe strada si se hraneste necorespunzator din punct de vedere nutritiv , expus in continuare bolilor si pericolelor de pe strada.

- cei care refuza sa-si sterilizeze animalele, pe motiv ca “sa faca si ei cateva randuri de pui, sa fie si ei fericiti”. Aveti impresia ca a chinui un animal cu nastere (nu cred ca o catea sau o pisica se distreaza foarte mult in asemenea chinuri, iar procreerea se petrece datorita unor acte instinctuale, nicidecum din placere sau instincte materne, ca la om), batai intre masculi (e de ajuns sa auzi niste pisici in calduri si sa privesti ce bataie isi iau motanii, ca sa intelegi despre ce vorbesc), agresivitate fata de pui (nu degeaba femelele sunt singurele care au grija de pui), expunere la riscuri uriase de cancer (e demonstrat ca peste 80% din femelele necastrate vor dezvolta cancer la san sau organele genitale) inseamna a-i oferi sansa la fericire? Haideti sa fim seriosi. Si ce te faci cu generatiile de pui pe care nimeni nu-i vrea (pentru ca nu multi sunt cei care vor sa adopte animale care nu sunt de rasa, in special! caini) si tu ii arunci in strada pentru ca… nu mai poti sa-i tii?

- cei care cresc un animal si apoi il abandoneaza pe strada, pentru ca ori au ramas gravide, ori nu mai pot sa-i tina, ori nu mai au chef de ei. Oameni buni, un animal nu e jucarie pufoasa. E o mare responsabilitate. Aproape ca un copil. Nu poti sa te joci cu vietile lor asa, ca la bambilici. Eu am impresia ca multi din cei care isi iau animale sau le “multiplica” pentru propriul “amuzament” o fac pentru ca li se par dragute, ca si cum si-ar cumpara ursuleti de plus. Chestia asta tine la copii, care nu au suficient discernamant, dar adultii n-au nicio scuza.

Deci da, cetatenii au partea lor de vina pentru ca ne-am umplut de animale abandonate pe strazi, care se multiplica necontrolat incontinuu. Dar o masura trebuie luata. S-a incercat castrarea, dar nu s-a reusit cu toti cainii si nu au mai fost fonduri. Nici nu ma mir, la cate trilioane de caini avem pe strazi. S-a incercat si tinerea in adaposturi in vederea adoptiei, doar ca nimeni nu i-a adoptat. Chiar asa, voi marii iubitori de caini comunitari: de ce nu ati sarit imediat in ajutorul lor si in practica? Sau voua nu va place sa luptati pentru o cauza decat in teorie? Si atunci ce faci cu ei, cand nu reusesti sa-i castrezi si nici nu-i ia nimeni de pe strazi ca sa le ofere un camin iubitor? Pam pam… ii cam… eutanasiezi.

Oricat mi-ar displacea ideea ca bietii catei sa moara, imi pare rau pentru ei, dar prefer sa pot umbla linistita pe strada, in conditiile in care nu am nicio disponibilitate sa-i iau acasa. Iar experienta ultimilor ani mi-a demonstrat ca mai nimeni nu are aceasta disponibilitate.

Mai nou am ajuns sa-mi fie mai frica de ei decat de infractori.