“There is no knowledge of true being. The world is fundamentally in a state of becoming.”

(Friedrich Nietzsche)

Oare ce se intampla cu noi pe masura ce timpul trece? Devenim nostalgici dupa vremuri demult apuse, ne e dor de perioade mai roz din trecut, tanjim dupa momente care s-au stins cu mult timp in urma si ne gandim “ce bine era atunci cand….” “ce frumos ar fi sa mai pot retrai ceva similar”. Vizitam locuri ce poarta adanc amprenta noastra dar pe care le simtim reci si straine, ca un memento dintr-o alta viata menit sa ne aminteasca de cine am fost candva, si ne aminteste, dar fara a mai reinvia acele trairi pe care le purtam candva in noi atat de intens. Sau oare asa e?

Pot empatiza cu cei din jur pentru ca a existat o scurta perioada de ratacire in care eu insami le-am simtit la randul meu. De atunci, insa, mie nu imi mai este niciodata dor de liceu, de cum era candva, de cum eram eu candva, de ce aveam candva sau de ce am pierdut pe parcurs. Locurile marcate de amintiri din diferite momente ale vietii mele imi trezesc inca aceleasi stari pe care le aveam atunci, la fel de vii, pictate in aceleasi culori. Ma pot intoarce in timp oricand pentru a retrai orice moment la aceeasi intensitate. Si atunci probabil va intrebati de ce nu mi-e dor? De ce ma pot intoarce sa le simt in acelasi mod fara a ma intrista, fara a deveni melancolica, fara a-mi dori sa le readuc? Raspunsul e: pentru ca nu-mi doresc sa le readuc, nu-mi doresc sa le retraiesc efectiv, ele sunt cutiile mele de amintiri pe care le sterg ocazional de praf, le deschid si le privesc cu drag, dupa care le inchid si le pun inapoi pe rafturile de care apartin.

Nu imi mai e dor de nimic din ce obisnuiam sa fac cu placere, pentru ca tot ceea ce faceam candva cu placere, fac si acum. Nu imi e dor de nimic din ce eram si nu mai sunt, pentru ca tot ce am avut bun am pastrat, dispensandu-ma doar de partile urate pe care nu am mai dorit sa le car cu mine. Cred ca aici e cheia: timpul nu a facut decat sa consolideze ceea ce eram candva, contopind ceea ce eram cu ceea ce sunt, fiindca am refuzat sa renunt la fiecare nimic care ma facea fericita. Cum spune si Nietzsche, nimic nu este, totul e un proces continuu de devenire. Trecutul, prezentul si viitorul se intrepatrund in fiecare treapta pe care pasim. Asa ca trebuie sa avem mare grija la ce aducem cu noi pe treapta urmatoare. Depinde numai de noi sa alegem cine vom deveni, ce parti din noi pastram si de ce alegem sa ne dispensam. Asa ca daca tanjim dupa ceva ce am fost, inseamna ca am pierdut ceva drag din ceea ce eram candva, ceva ce nu trebuia sa lasam in urma.

Eu cred ca tristetea aceea vine din refuzul de a accepta ca trecutul nu este altceva decat o amintire pe care nu o vom mai readuce niciodata in prezent sub alta forma decat a unui suvenir de vacanta. S-au dus si nu e nimic rau in asta. A te agata de ce-a fost nu le va aduce niciodata inapoi, dar va aduce cu sine tristete, in unele cazuri chiar suferinta. Problema este ca multi dintre noi privim partile negative, pierzand din vedere cat de multe sunt cele pozitive. Poate ca cele negative sunt uneori mai multe si mai de amploare decat cele pozitive, dar treptele pe care le-am lasat in spate sunt invatamintele pe care le-am acumulat si care ne pot ajuta (daca le dam voie si daca ne facem constiinciosi temele) sa urcam in continuare mai puternici, privind jumatatea sau sfertul sau picaturile de pe fundul paharului si invatand sa ne gasim fericirea privind inainte, nu inapoi.

Pe de alta parte, a te intrista la gandul ca ai pierdut o parte din tine este o pierdere de vreme. Daca trecutul e mort si nu mai poti face nimic in privinta lui, tu esti viu si oricine ai fost candva poti oricand redeveni din nou. E o simpla chestiune de alegere.

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Un gand al unei zile trecute sa-i spunem: oare care e sportul preferat al romanilor? Oscilam undeva intre statul degeaba asteptand sa “li se dea” ceva de undeva (de obicei guvern sau Dumnezeu) si bagatul nasului in “orgadele” altora + barfa. Totusi cred ca mai este o alta activitate care le intrece pana si pe acestea in popularitate: aratatul cu degetul si etichetatul.

“Mama are la serviciu un baiat, coleg cu ea. E aproximativ de varsta mea. L-am vazut de cateva ori si mi-am zis direct…cocalar! Pentru ca prea imi sarea in ochi cercelul ala shining like hell, a wannabe diamond si freza a la cocalar s.a.m.d. Dar intr-o zi am aflat ca baiatul respectiv a fost dat afara, ca lui nici nu ii facusera carte de munca si l-au concediat pentru ca nu si-au mai permis sa-l plateasca odata cu criza asta. Si ce crezi? A venit mama lui odata sa vorbeasca cu mama si sa o roage sa intervina cumva pentru el, ca e distrus, ca are un tata vitreg care il cearta mereu si il si bate pentru ca nu aduce bani in casa. Baiatul cica nici nu mananca uneori cu zilele, numai ca sa nu aiba probleme, pentru ca el nu aduce bani si sa nu spuna tatal vitreg ca ar manca pe banii lui. Si am mai aflat ca are porumbei, destul de multi porumbei de care are mare grija; le-a facut casute din lemn, ii tine in pod si le face rost de seminte. Stii cum m-am simtit? M-am simtit ca ultimul om!!!”

Relatarea apartine unei bune prietene care este opusul genului de persoana care arata cu degetul in stanga si-n dreapta sau pune etichete. Totusi a facut-o, asa cum probabil o facem cu totii sau aproape toti. Oricat mi-ar placea si mie sa cred ca sunt o persoana suficient de deschisa si evoluata incat sa nu ma apuc sa judec oamenii dupa aparente, recunosc ca uneori o fac. Cand mai vad o tipa plina de sclipiciuri si haine in culori stridente parca desprinse de pe site-ul pitzipoanca.org, in mintea mea se face automat conexiunea, asa ca lipesc eticheta: pitzi proasta. Cu ce drept? De ce sa fac asta cand nici macar nu am vorbit macar doua minute cu persoana aia pentru a vedea cum e sau nu e, sau ce-o determina sa fie asa? Luni am iesit la plimbare in parc sa-mi termin filmul foto inceput la Brasov, iar in drum spre statia Stefan cel Mare au urcat in metrou niste tigani persoane de etnie rroma, care tineau un adorabil pui de catelus in brate. Poate alta data primul impuls ar fi fost “ewww ce jegosi, bietul catel”, dar de data asta m-am abtinut si am preferat sa ma multumesc cu simplul privit al imaginii, lipsit de judecata. In ceea ce ma privea erau doar niste tineri care iubeau cateii.

Adevarul e ca nu stim nimic dincolo de imaginea pe care o vedem si daca refuzam sa lasam filtrele prin care privim de-o parte, imaginea ne va aparea intotdeauna modificata. Viata m-a invatat ca Andy avea dreptate cu citatul lui enervant pe care-l afisa si recita peste tot: “There’s always more to things”.

P.S. Poza reprezinta un  pistil de magnolie Nu aveam idee ca arata atat de interesant.

Astazi este ziua Pamantului. Si ne putem sarbatori iubita noastra planeta stingand pentru o ora lumina si renuntand la utilizarea oriccarei forme de electricitate.

As intreba de ce, dar cred ca imi vor sari in cap militantii pentru protectia mediului. Totusi, sa-mi zica si mie cineva de ce. La ce ajuta faptul ca stingem (bombanind) lumina, ne inchidem (bombanind) calculatorul si televozorul si citim la lumanare sau iesim in oras gandindu-ne ca oricum aprindem lumina cand ajungem acasa.

Mi se pare cea mai mare ipocrizie posibila sa pretindem ca asa ajutam o planeta care e afectata de probleme uriase , cand nici unul dintre noi nu are nici cea mai mica intentie de a renunta la beneficiile evolutiei tehnologice si ale civilizatiei. Nu ne puteam machia pe intuneric, nu putem ajunge la o destinatie mai indepartata fara combustibil si nu vom accepta niciodata obiectele/decoratiunile facute din hartie si materiale reciclabile in locul celor pe care le gasim in comert (s pentru fabricarea carora se arde petrol) pentru simplul motiv ca sunt urate cu spume. O zi pe an strangem din dinti o ora uitandu-ne la ceas sa vedem cand ne putem relua viata. Se vede din avion ca e un gest fals.

Daca tot tinem atata la pleneta asta si am vrea sa facem ceva durabil pentru a o proteja, am putea planta cate un pom in loc sa stingem o ora lumina. Imaginati-va cati pomi noi ar aparea pe Pamant daca fiecare dintre noi are face gestul acesta anual. Dar nuuuu, e mult mai comod sa stigem lumina si televizorul si sa pretindem ca ne pasa. Si nici macar nu ne murdarim.

Vine cate un moment in viata fiecarei femei cand simte nevoia unei schimbari de look. Asa ca, la fel ca si-n cazul barbatilor, se reped la par. Nu cred ca am sa inteleg vreodata de ce cand avem nevoie de o schimbare in viata noastra ne luam de par. Sa fie parul cel mai accesibil schimbarii? Sau cel mai vizibil si ieftin per total? E clar ca schimbarea unei intregi garderobe ar depasi cu mult costurile unei vizite la frizer. N-as putea sa spun… cert este ca spre el ne indreptam cu foarfeca sau/si vopseaua. Nu intotdeauna, insa, rezultatul este unul pozitiv. Uneori nevoia de schimbare vine dintr-o nevoie de a lasa in urma un capitol dureros din viata noastra, ca o despartire de exemplu, alteori dintr-o frustrare proprie de tipul “vreau sa fiu mai bagata in seama, acum ma simt invizibila” sau pur si simplu din dorinta de a rupe monotonia, spre exemplu in cazul unei persoane ca nu si-a vopsit niciodata parul sau a purtat aceeasi frizuta 20 de ani. Oricare ar fi catalizatorul, inseamna in fapt un singur lucru – vrei ceva nou. Dar nu orice, te vrei pe tine ca noua. Un nou “eu”, simbolizand o noua viata.

Ieri mi-a luat inima in dinti si m-am dus pentru prima oara la un stilist. Recunosc ca aveam o usoara retinere care se datora multiplelor experiente neplacute de care am avut parte de-a lungul timpului. De fiecare de data, dar absolut de fiecare data, mi se intampla ceva care imi decapita tot elanul in clipa in care oglinda imi infatisa necrutatoare rezultatul. Ba plecam de acolo tunsa altfel decat imi doream, in ciuda zecilor de explicatii ultra-detaliate pe care le ofeream despre viitorul “produs-finit”, ba plecam de acolo cu jumatate de par in minus, ba plecam cu el prea ondulat, ba in alta culoare. Practic nu am fost niciodata, dar NICIODATA 100% multumita. Deja in ultimii ani ma multumeam sa plec de acolo cu el mai lung de umeri . Trist dar adevarat. Ultima experienta neplacuta a avut loc aproximativ acum 3 ani cand am decis sa merg pe mana unei prietene la un coafor unde chipurile era o tipa care tundea excelent! Nu la fel de excelent m-am simtit eu cand am plecat acolo cu parul pana la umeri desi ii spusesem tipei cu pricina sa-mi ia doar varfurile. Ale naibii varfuri, sa fi avut vreo 40 de cm asa, te pomeni . Am plecat in lacrimi privind cu jind pletele mele lungi si dese zacand ciuntite si imprastiate pe podea. Doar gandul ca as putea sa-mi mai parasesc vreodata podoaba capilara de o asa maniera imi strangea inima cat un purice. A fost nevoie sa astept 3 ani pentru ca parul mau in sfarsit sa capete lungimea dorita si sa pot alerga la un salon pentru a-i da o forma, fara sa ma trezesc iar fara jumatate din el in posesie la plecare. Si totusi, pentru prima oara in viata mea am plecat de la stilistul cu pricina cu parul lung si frumos aranjat, fara nici o obiectie, fara nici o neregula, desi nu a primit nici o indicatie din partea mea in afara de “vreau sa plec de aici cu parul lung”. Nu pot exprima in cuvinte fericirea pe care am trait-o cand mi-am privit pleata la spate! Desi schimbarea de look este una majora, merita sa te lasi din cand in cand pe mana unui artist al domeniului.

Poate ca nu toata lumea isi permite, insa, luxul de a apela la un stilist cand isi doreste schimbarea mult-visata. Totusi, oriunde te-ai decide sa mergi, trebuie avut in vedere faptul ca tunsul este un mijloc de a te reinventa. O poate face in bine sau o poate face in rau. Dar nu uita ca o zi in care “te simti urata” va avea consecinte atat asupra modului in care actionezi, cat si asupra modului in care te percep ceilalti din exterior. Pana la urma nu e o tunsoare urata cea care face un om sa fie urat, la fel cum nu e o tunsoare urata cea care ii determina pe ceilalti sa te vada urat, ci faptul ca tu te simti urat cu acea tunsoare. Aici e cheia! Partea buna e ca parul creste, mai greu, dar o face. Asa ca o tragedie capilara de moment nu este vesnica si ireparabila. Partea proasta e ca are consecint majore asupra psihicului feminim (inca nu am sesizat schimbari majore la barbati), si asta pentru ca modifica substantial increderea in propria persoana. Cum sa te simti bine in pielea ta cand te simti urata, cand iti vine sa arunci cu oua in imaginea care-ti zambeste parca batjocoritor din oglinda? Automat nu mai ai siguranta de sine, nu mai ai incredere in fortele proprii. Poate pare o stupiditate sau doar superficialitate, dar e incredibil cum armonia (sau lipsa ei) dintre felul in care te percepi ca persoana si masura in care esti multumita de ambalajul in care defilezi iti poate influenta starea de spirit.