Daca ma intreaba cineva daca mi-a placut Parisul, ma voi simti pusa intr-o mare dificultate, pentru ca efectiv nu stiu ce sa raspund. Ar fi nevoie de mai mult de 10 fraze, care m-ar transforma dintr-o data intr-o “matusica” nevorbita cuprinsa de logoree la prima intrebare simpla si “de bun simt” pe care cineva i-o adreseaza, mai mult sau mai putin din politete. Dar iata ca, in cazul Parisului, as prefera sa-mi sustin din nou lucrarea de disertatie decat sa fiu nevoita sa formulez un raspuns complet si coerent la intrebarea cu Parisul. Asa ca nu am sa o fac, nici macar aici pe propriul blog, pentru ca numai cand incerc sa ofer macar o farama de raspuns, simt cum mi se incalcesc neuronii, refuzand cu stoicism orice intentie de participare la actul de gandire. Am sa va povestesc, in schimb, impresiile cu care m-am intors din aceasta vacanta si felul in care mi-a modelat/ daramat conceptiile despre tara, despre Occident si chiar despre oameni, in general.

La primul contact cu pamantul parizian, Parisul mi-a parut un oras frumos, boem, liber. Trenurile intrau si ieseau de sub pamant cand te asteptai mai putin, in muzica acordeoanelor manevrate cam stangaci, e drept, de cersetorii locali. Mi-a placut maxim, deja imi imaginam cum ar fi sa imi traiesc viata acolo. Imi placea ideea. Apoi, odata coborata din tren, am fost cuprinsa de cele mai puternice emotii pe care le-am avut vreodata intr-un oras/ tara nou (a). Cu riscul de a suna telenovelistic, mi-au dat lacrimile de fericire cand am tracut prin fata turnului Eiffel. Aproape ca uitasem ca taram un troller de 12 kg jumate si o geanta cu aparat foto (greu) dupa mine. Hotelul a fost o minunatie. Lux de lux, chiar in buricul targului, cu l’Occitane la discretie in baie, aprovizionate zilnic, un pat urias si pufooos, sa tot dormi in el cu saptamanile, si un salon de mic dejun ca-n filme. Ba nu, mai bine! Raiul pe pamant. Daaa, cu asta as fi putut sa ma obisnuiesc.

Am iesit sa explorez pentru prima oara orasul. Evident, mi-am uitat aparatul foto la hotel. Prima oprire… oare unde sa fie? La Turn, bineinteles. Dar pana sa ajung la marele si impozantul Turn, a trebuit sa trec de vreo 10 negrisori “simpatici” care vindeau turnuri kitschioase de toare culorile si sclipiciurile posibile si imposibile, pe care scria cu jvarowski PARIS. Si cativa boschetari veseli. Dupa care a trebuit sa razbatem prin cozile interminabile de la intrarile in Turn. OMG, oare cate ore trebuie sa astepti ca sa urci in el???!!! Clar, urcatul se amana pentru o zi mai curajoasa.

Am inaintat apoi spre chei, unde am mancat niste scoici delicioase pe o terasa cu vedere la Turn. Apoi m-am plimbat cu iubitul pe stradute, am intrat in toate boutiqurile care ne-au iesit in care si ne-am uitat la toate suvenirurile posibile si imposibile. Seara am petrecut-o pe o terasa foarte chic din apropierea hotelului, unde am ascultat jazz, am mancat quiche lorraine si am baut cafe gourmand (care pentru cine nu stie, este o cafeluta la care iti aduc 4 prajituri diferite). Dupa ce m-am umflat din toate bunatatile si m-am dezumflat de la cafeaua absolut ingrozitoare/ infecta/ cu gust de canal a francezilor, am observat stilul de-a manca al frantuzoaicelor. O farfurie uriasa de salata nu le descurajeaza deloc. Pot sta si doua ore cu ea in fata mancand cate un bob de porumb la 2 minute. Si chiar o fac. Cata rabdare, cata meticulozitate, nu ca nehalita de mine. A fost probabil singura seara romantica in Paris.

Ziua numarul 2 a inceput cu micul dejun. cateva branze, cateva sunci, ceva carnati (wtf, carnati la micul dejun? whatever…), o omleta nefacuta (minim dubios), oua de fiert (n-aveam chef), multe gemuri, mieri, clatite, croissante sa-ti pui si-n cap si faimoasele baguettes. Mi-am umplut farfuria, m-am infruptat… Buuun. Apoi la Louvre. Dupa o coada cam lunga, ne-am dotat cu abonamente cu acces la toate muzeele. Pentru a scuti alte cozi si prea multi bani, logic. Planul initial prevedea sa terminam cu Louvre-ul pana seara, ca sa ne plimbam apoi pe Champs Elysees. Siiigur ca da . Cine a fost pe acolo sigur stie de ce rad. Pai cum sa vezi Louvre-ul intr-o zi? Poate doar intr-o lume imaginara unde minutul dureaza de fapt de 3 ori pe-atat . Dupa cateva ore de cascat gura la statui absolut superbe/ geniale/ cuvintele nu ma mai ajuta, fabuloasele apartamente ale lui Napoleon si o ciondaneala cu iubitul, care zabovea prea mult in fata exponatelor si ne facea sa nu mai respectam “planul” , ne-am dat batuti. Nu mai mergeam nicaieri in acea zi. Ramaneam la Louvre. La fel ca si in ziua urmatoare . Am mancat in restaurantul lor (foarte bine plasat, pentru ca daca nu ar fi acolo toti turistii ar lesina de foame in fata vitrinelor) si ne-am continuat plimbarea printre marile capodopere ale artei renascentiste, antice, medievale. Nu povestesc mai mult, pentru ca as jigni Louvre-ul prin cuvintele mele inexpresive. Pe scurt, daca aveti un minim interes fata de arta si nu vedeti acest muzeu niciodata, puteti considera ca ati trait degeaba. Nu stiti nimic, nu ati vazut nimic. O fotografie de pe internet sau o ilustratie dupa o asemenea lucrare este doar o imitatie jalnica.

Ziua patru. Dupa o explorare macabra pe internet, in stilul meu caracteristic (prietenii stiu de ce), am aflat ca sub Paris zac milioane de schelete umane, depozitate in niste catacombe tinute departe de ghidurile turistice care prezinta atractiile locale. Si fiindca eu nu pot rezista curiozitatii pisicesti care ma caracterizeaza, am vrut sa merg intr-acolo chiar atunci, pe loc. Zis si facut. Nu ne-a luat prea mult sa le gasim, doar ca pentru a le vedea trebuia sa stam la o coada statica. Adica una care nu inainta, iar asta pentru ca in catacombe nu aveau voie decat maximum 10 persoane o data, pentru a se evita supraaglomerarea. Dupa 2 ore de asteptare (pe bune, francezii astia au un fetis cu cozile, e mai ceva ca pe vremea lu’ Ceasca), am citit si marele afis de la intrare. Interzis cardiacilor si celor cu probleme respiratorii. Atentie, este socant de macabru pe acolo. Eh, oricum eram fana horror-uri cand eram mica, acum aveam ocazia sa vad unul pe viu. Ce sa zic, minim interesant. Galerii lungi cu pereti din cranii si oase umane de sus pana jos. pe jos, pamant ud pe ici pe colo, cu pietricele si supa de oase. Relativ sinistru, dar eram mult prea fascinata/ ingrozita de ceea ce vedeam ca sa-mi fie frica.

De la un punct insa, nu am putut sa nu ma gandesc cu tristete ca pasesc printre ziduri de cadavre, oameni ca mine, fiecare cu familii, copii, povesti de viata si… suflet, zaceau striviti unii peste altii, de parca viata lor n-ar fi insemnat absolut nimic. Si nu am putut sa nu ma gandesc, pana la urma, si la propria mea viata. Ce se va alege de noi, de mine dupa ce vom da coltul? Lucurile noastre vor disparea, aruncate prin tomberoane sau saci uzati de vechituri, corpurile noastre se vor uza si ele, vor disparea la randul lor, copiii nostri vor ajunge si ei niste oase inerte. Atat si nimic mai mult. Dupa care mi-am amintit de Louvre. Magnificul Louvre ramane, asta e tot ce lasam in urma. Degeaba manaca unii rahat (scuzati expresia) ca nu traim decat prin copiii nostri, un motiv in plus sa ne multiplicam. De parca ei n-or fi tot muritori ca noi? Oasele lor nu vor zace asemenea mormanelor din catacombele franceze? Noi valoram zero, dar ceea ce cream… ramane viu pentru totdeauna. La sute de ani dupa ce autorii lor au fost una cu pamanul, milioane de oameni de toate natiile se calca in picioare sa o pozele pe Mona Lisa, pe Nike, pe Venus etc…

Deja din ziua a doua in muzeu imi venea sa innebunesc de oboseala. Picioarele ma dureau cumplit, rabdare nu mai aveam, irascibila devenisem si ma enerva teribil schimbarea de temperaturi dintre salile Louvre-ului. Treceam de la piele de gaina la bufeuri de caldura mai ceva ca o femeie la menopauza. Nu mai vroiam sa aud de muzee. Mi se luase complet. Imi placea la nebunie ceea ce vedeam, dar nu ma mai tinea scheletul sa umblu. Abia asteptam sa scap de chin si sa ma trantesc in patul pufos de la hotel. Pacat ca in camera s-a auzit toata noaptea un fosnit (nu am depistat sursa zgomotului) care mi-a facut praf somnul, privandu-ma de bucurila si privilegiul de a ma lafai in pufosenia aia imensa. Grrr…. Spre dimineata masinile se auzeau nepermis de mult, astfel ca n-am pus geana pe geana decat vreo maxim 3 ore in total. Cu indulgenta. Am inceput sa vad si cealalta fata a Parisului. Un centru frumos, dar fara termopane, lucru ca-l facea destul de greu de suportat noaptea. Dupa euforia primelor plimbari cu metroul, am sesizat ca tanti care canta atat de frumos la vioara era exact in acelasi loc in fiecare zi, cantand exact aceeasi melodie. La fel si ceilalti muzicanti “boemi” care facusera atmosfera pariziana atat de placuta initial. In mirosul de beci cu sobolani si pipi, metroul imi parea acum mai degraba asemanator unei hrube vechi cu multe tuneluri, decat a unei metropole civilizate. Podeaua lipsita de orice urma de gresia, marmura sau granit parea o musama uzata. Mi se facea dor de proaspata statie de la Parc Bazilescu. Si de geamurile izolate si linistea de acasa.

Dupa doua mic-dejunuri frantuzesti tanjeam dupa unul ca acasa, sau macar ca-n Bucuresti. Baguettele lor imi raneau gingiile din cauza cojii groase, branzele, foetajele si gemurile lor imi faceau varza digestia, dar macar m-am bucurat de o multime de mure si zmeura. Francezii mi se pareau niste infumurati aroganti. Franceza lor era foarte prescurtata, ceea ce ingreuna comunicarea. Magazinele lor erau pline de braduri mari cu produse la preturi foarte mari. Multe complet inaccesibile cuiva ca mine. Asa ca m-am limitat la mai putine hainute, ca sa nu dizolv complet cardul. Impresia care incepea sa mi se contureze despre francezi – mult bun gust si rafinament, dar si mai mult snobism si fitze pana la cer. Nu neg calitatea exceptionala a ceea ce gasesti in Paris, dar nu fac pretul. Valoarea nu atinge fitza. Frumoasa muzica din localuri, numai ca francezii asculta de fapt muzica soft-comerciala. Afisele din oras reflectau mai fidel gusturile lor muzicale si artistice. Ei merg cu trend-ul, sunt in realitate departe de jazzul din localuri. Iar educatia lor e departe de ceea ce-si imagineaza romanii ca vor gasi in vest. Mai pe sleau, sunt cel putin la fel de tarani si de nesimtiti ca ai nostri. Nici o diferenta.

Ziua 5: Am plecat la Versailles. Nu pot spune ca am fost deosebit de impresionata de palat in sine, dupa ce vazusem deja alte cateva prin Paris. Dar gradinile merita toti banii. Ba nu, merita mult mai multi bani decat contravaloarea unui bilet. Cel mai mult mi-au placut fantanile cu statui mitologice, fantana cu show-ul muzical pe simfonii clasice, aleile stil labirint cu pereti gigantici creati din coroanele copacilor aliniati cu ramurile intrepatrunse, orangeria si straturile de flori. Gradina este imensa si absolut superba.

In zilele ce au urmat am iesit la plimbare pe strazi, in incercarea de a vizita si restul muzeelor si de a vedea cat mai mult din ceea ce are Parisul de oferit. Concluzia trista e ca 8 zile nu-s de ajuns. E nevoie de nimin doua saptamani pentru a parcurge macar Parisul, pentru ca are mult, enorm de mult de oferit. Muzee interesante (dintre care ar fi de mentionat in special Orsay – mai ales pentru iubitorii de impresionism, colectiile de Renoir-uri, Monet-uri, Degas-uri, Van Gogh-uri, etc sunt foarte ,misto; muzeul armelor si Conciergerie), catedrale spectaculoase (Sacre Coeur si cele gothice, nu numai Notre Dame, Parisul are foarte multe in stil gothic), piatete cu monumente frumoase, Opera (care mie mi-a placut extrem de mult), dar mai putin parcurile. Nu pot spune ca am plecat din Paris impresionata de vreunul, nici macar de Tuilleries.

Cartierul Montmartre, cu celebrul local Moulin Rouge, bordelurile care te anunta ce fetite noi au mai adus, sediul Magnum (pentru fotografi), tarabele cu suveniruri si haine penal de ieftine si jerpelite, sunt total la polul opus fata de Montparnasse, culmea fitzelor, si frumuselul Champs Elisees. Merita vazut macar pentru cultura generala.

Mi-ar fi placut sa vad Bastilia, dar nu mai exista. Tot ce a ramas e pavajul si un monument care sa aminteasca de ceea ce-a fost candva. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa vad ghilotina, dar nu mai exista nici ea, iar Concorde nu mi-a prea placut, in ciuda monumentelor atent lucrate. Degeaba, in viziuea mea, auriul pe statui, porti, monumente, cladiri, e kitschios.

Frumos Parisul, poate cel mai frumos oras din lume. Mergand intr-o plimbare pe strazi, nici nu stii incotro sa-ti indrepti privirea. Arhitectura este extraordinara. Dar oamenii care il populeaza il fac sa para un oras rece, in care localnicii ii dispretuiesc pe straini, iar turistii il aglomereaza in exces, dand o impresie generala de nepasare si superficialitate. Din centrul George Pompidou, snobismul este cel mai bine reflectat. Arta moderna fara nici un concept, mazgaleli fara sens sub pretextul genialitatii neintelese. Niste mizerii care sunt o jignire la adresa cuvantului arta si care nu-s cu nimic mai artistice decat un rahat in mijlocul strazii.

Imi pare rau ca nu am pozat o cafenea frantuzeasca. Mesele lor inghesuite si scaunele unul langa altul nu-ti lasa pic de intimitate. Pentru ei pare ceva agreabil, dar mie mi-a displacut profund. Mi s-a facut dor de cafenelele din Bucuresti, unde puteam duce o conversatie fara sa auda tot localul ce vorbesc. Speram ca sentimentul de lipsa de intimitate si inghesuiala sa-mi dispara pe terasa de la Deux Magots, unde obisnuiau sa mearga Sartre si Simone de Beauvoire, dar nici vorba. M-am simtit la fel de stinghera intr-un oras pe care in mod clar nu-l inteleg.

In ultma zi ne-am incumetat sa urcam, in sfarsit, in Turnul Eiffel si pot spune ca a meritat efortul si rabdarea pusa la incercare de niste spanioli cu odraslele lor, care ma tot impingeau agasant sau ma loveau involuntar. Privelistea e incantatoare.

la plecare incercam sa inteleg de ce un oras atat de frumos nu ma mai entuziasmeaza, dupa abia o saptamana petrecuta in el. Un copilas mi-a oferit raspunsul pe tava. Cuvintele sunt de prisos.

Cu toate astea, francezii au facut ceva ce ai nosti n-au reusit. Le-au dat celor fara adapost o ocupatie, in afara momentelor de cersit sau ciordeala: le-au organizat asta:

Nu pot spune ca nu mi-a parut rau ca plec inapoi in tara, dar in acelasi timp gandul ca ma voi intoarce acasa ma inveselea ca niciodata. Pentru prima oara ma intorceam in Romania cu bucurie si sentimentul nu palea odata ajunsa acolo. Imi era dor de oamenii grabiti care te lasa si pe tine sa urci in metrou, de conductorii care nu inchid usile peste tine in timp ce urci, de oameni care stiu sa zambeasca sincer si sa poarte o conversatie banala relaxata, fara a parea ca strang un bat adanc infipt in fund, de o paine care nu-mi face rani in gura si mancare normala, fara fitze. Cred, totusi, ca Parisul, oricat de frumos si stilat ar fi, este prea fitzos pentru mine, prea arogant si prea fals.Frumusetea e numai exterioara, dar e o frumusete rece si goala pe dinauntru. Un loc frumos de vacanta, dar obositor, deloc romantic sau boem dar ceva ce trebuie vazut.

Am ajuns acasa plina de suveniruri, cosmetice, haine si niste amintiri memorabile. In concluzie, nu am nici un regret, a fost o experienta putin spus interesanta. Dar a fost, ca Parisul in sine, un paradox. Am iubit Parisul si nu l-am putut suferi, in acelasi timp. Dar nu pot afirma ca nu am trait intens aceasta vacanta . Sa fii acolo a fost un vis devenit realitate, dar nu a fost deloc asa cum ma asteptam.

P.S. Parisul nu e oras sa-ti faci luna de miere in el. Alegeti altceva . Ceva mai… romantic… si mai putin obositor.

Nu cred ca exista vreo persoana care sa nu fi incercat sa para altfel decat este, macar o data in viata. Cu mine in frunte. Primul exemplu care imi vine in minte dateaza din timpul facultatii.

Mic soricel de biblioteca, constiincios nevoie mare, care scria cursurile cap coada, cu lux de informatii, explicatii, ba chiar colorand ‘bucatile’ esentiale si subliniind ce ar mai fi mai important de retinut, eu incercam sa-mi fac mie treaba mai eficienta. Asta ma ajuta foarte mult, deoarece, mai lenesa din fire, nu aveam nici un interes sa pierd prea multe ore cu invatatul, astfel ca incercam sa-mi usurez cat mai mult procesul. Mizam pe o singura lectura, maxim doua, din care sa scap cu informatia retinuta. Nu a trecut mult timp si colegii s-au prins ca metoda mea ar functiona minunat si pentru ei, doar ca era mult mai simplu sa xeroxeze cursurile de la mine, decat sa se chinuie chiar ei sa le scrie, cu atat mai mult cu cat ale mele oricum ar fi fost mai complete si mai bine organizate. Maxim de efect cu minimum de efort.

Problema era ca intregul an vroia cursurile de la mine, ceea ce ma facea sa-mi pierd destul de mult timp stand dupa posteriorul fiecaruia la punctele de xeroxare. Ba mai mult, majoritatea se trezeau fix in sesiune sa isi doreasca respectivele cursuri, deoarece constatau cu stupoare ca n-au notat mai nimic, le lipseste nu stiu ce capitol sau au chiulit cu nerusinare, ceea ce ma scotea din sarite. De ce? Fiindca ala era timpul pe care eu mi-l acordam studiului, sau cel putin asa il planificam. Numai ca trebuia sa-l fragmentez iesind sa ofer cursuri ingrasatorilor de porc in ajun. Asa ca m-am razvratit! Nu era zi in care sa nu-mi propun la modul cel mai serios sa devin mai rea. In mintea mea, eram mult prea buna, pentru ca ii ajutam pe toti. Pe mine cine ma ajuta la nevoie? Evident, nimeni, pentru ca eu nu aveam nevoie. Doar ma ajutam singura foarte bine.

Ei bine ani de zile m-am straduit sa devin rea, sa par rea, sa fiu mai de neinduplecat. Si totusi, pana la urma tot ii ajutam pe colegi, pentru ca nu ma lasa inimioara aia neagra de rautate sa-i vad picandu-si examenele. Am fost nevoita, intr-un final, sa accept adevarul. Pur si simplu nu pot sa fiu rea. Rautacioasa ocazional, cinica pe alocuri… poate. Rea, niciodata. Poate doar accidental. E adevarat, poate nu voi fi niciodata o persoana care primeste mult ajutor de la cei din jur, dar asta nu pentru ca ceilalti ar fi neaparat niste rautati innascute, ci pentru ca nu prea le dau ocazia. Si pana la urma de ce ar fi un defect sa fii bun?

Dupa ani si ani in care m-am extenuat singura incercand par intr-un fel sau altul, am ajuns la concluzia ca nu are nici un sens. Da, poate ca nu voi placuta de toata lumea. Da, poate ca nu toti vor fi de acord cu mine, cu firea mea, cu conceptiile mele, cu temperamentul meu sau cu sistemul meu de valori. Dar pana la urma, ce conteaza asta? Tot ce conteaza cu adevarat e sa fiu eu multumita cu mine, linistita si impacata. Vad atatea persoane incercand sa para intr-un anume fel si (poate aici ajuta si varsta si experienta) mi se pare atat de evident si de fals. Nu pe ceilalti ii pacalim incercand sa cream anumite aparente, ci pe noi insine. Pentru ceilalti (si aici repet, poate tine un pic si de varsta si experienta) este oricum destul de limpede ce se ascunde in spatele aparentelor.

E adevarat, uneori imprejurarile limiteaza un pic modul in care ne putem manifesta sau dezvalui personalitatile, dar chiar aici, eu am ajuns la concluzia ca este mai bine sau mai indicat sa ‘pacalesti’ prin omisiune, decat prin a incerca sa pari altfel decat esti in realitate. Cu alte cuvinte, uneori pur si simplu este mai indicat sa-ti tii gura si sa te controlezi. Asta nu inseamna ca incurajez ipocrizia, dar ce e prea mult strica, inclusiv la acest capitol. Cu aceasta ocazie, va invit si pe voi sa faceti un exercitiu de introspectie, incercand sa depistati punctele de nemultumire fata de propria persoana (care genereaza nevoia de a proiecta alte imagini in exterior). Uneori ceea ce consideram defect nu este decat o particularitate, alteori chiar o calitate denaturata de propriile perceptii. In unele cazuri, poate este chiar o caracteristica negativa, dar acceptarea ei e un prim pas catre eliminarea sau transformarea ei.

Mai mult sau mai putin normale.

Interesant conceptul asta de “normalitate”. Cu atat mai mult cand apare in aceeasi propozitie cu cel de “femeie”.

De curand, o anume publicatie (nu dau nume, pentru ca nu fac publicitate) a inceput sa posteze niste articole intitulate “Jurnal de femeie normala”. Pe episoade, desigur. Initial, nestiind despre ce este vorba, am fost curioasa sa citesc si eu cam ce inseamna o femeie normala, in viziunea unei femei. Si eram convinsa ca destui barbati ar fi tare curiosi sa li se elucideze misterul feminin. Am fost, insa, complet dezamagita. Nu numai ca “serialul” cu pricina nu elucideaza nici un mister, dar mai si induce in eroare, pretinzand ca o femeie normala plange de mama focului la filme de dragoste, face sex la intamplare cu cine o fi si bea de stinge, mai ceva ca un motociclist intr-un bar de roackeri. Iar asta nu e o parere publicata pe un blog personal, ci in presa, adica aia care ar trebui sa ne informeze corect, chipurile.

Nu pretind ca detin adevarul absolut despre mecanismele complexe si sofisticate din spatele gandurilor si comportamentelor feminine, dar sunt convinsa de o treaba. Oricat ar vrea unele femei sa para barbati, nu sunt, pentru simplul motiv ca nu le atarna ceva intre picioare si emisferele lor cerebrale nu functioneaza ca ale barbatilor. Simplu. Nimeni si nimic pe pamantul asta nu va schimba acest lucru. De ce o fi atat de greu de acceptat? (Poate in viitor voi aborda si incercarile oamenilor de a parea ceea ce nu sunt).

Sunt atatea domnisoare care, la fel ca autoarea “serialului”, umplu internetul cu confesiuni din vietile lor sexuale, afirmand sus si tare ca e perfect normal ca toate femeile sa si-o traga la intamplare cu cine o fi. Hmm… Ei bine… ma tem ca anatomia si fiziologia femeii cam contrazice aceste conceptii. Desigur, fiecare e liber sa faca ce doreste cu propria viata si propriul corp… dar de acolo pana la a o numi “normalitate”… e cale lunga.

In spirjinul afirmatiei pe care tocmai am facut-o vin biologii si diversi alti oameni de stiinta pe care mi-a fost dat ca-i citesc, care sunt de parere ca femeia nu s-a nascut cu himen total intamplator, pentru ca ar fi mai amuzant sa se chinuie de mama focului sa procreeze. Asa cum este in natura barbatului sa “si-o traga la intamplare” si cat mai mult, pentru a perpetua specia, la fel este si in natura femeii sa isi aleaga cu foarte mare grija partenerul cu care va perpetua specia, pentru a naste exemplare sanatoase, care ar duce genele bune mai departe, in generatiile urmatoare, si care sa beneficieze de protectie si siguranta. Himenul avea tocmai rolul de a descuraja sexul la intamplare cu oricine i-ar iesi in cale. Oricat de aventuroasa ar fi o femeie, e in ADN-ul ei inscrisa ideea de a cauta un partener potrivit. Poate asta explica un pic si de ce femeile par programate sa-l caute pe “the one”.

Argumentul 2 a fost indelung abordat si para-mediatzat, deci nu cred ca mai este cineva care nu-l cunoaste. Femeia nu este ghidata de ratiune, ci de sentimente. Ca sa ti-o tragi la intamplare fara sa ajungi pe canapeaua aia confortabila a unui nene care te intreaba “how do you feel about that”, ar cam trebui sa te inscrii in varianta rationala, parerea mea.

Trecand la partea cu bautul… acum spuneti voi sincer. Cate femei care beau in halul asta, la peste 25 de ani, cunoasteti? Ca eu nu cunosc nici macar una. Ok, poate nu ma invart eu in cercurile care trebuie (din nou), dar faptul ca in cercul in care ma invart nu exista nici un exemplar de acest tip, cred ca infirma regula. Argument valabil si pentru plansul lacrimogen la filme. Eu personal recunosc ca nu plang la asa ceva, nici macar nu agreez astfel de pelicule, dar exista sanse destul de mari sa lacrimez la filme emotionante cu animale . Om fi noi mai emotionale din fire, dar nu ne emotionam fix pe acelasi lucru, ca doar n-am fost scoase din aceeasi tiparnita. La fel cum nu tuturor femeilor le place la shopping, nu toate agreeaza produsele cosmetice in numar nelimitat si nu toate vorbesc cu orele la telefon.

Nu inteleg de ce exista tot mai des aceasta tendinta de a pune termenul de “normalitate” langa orice, fara pic de analiza. In primul rand, e un concept cat de poate de vag. El nu defineste, de fapt, nimic, decat ceea ce ni se pare fiecaruia, in functie de propria experienta si viata, normal. Exista unele parerei, conform carora este normal ceea ce defineste comportamentul majoritatii. Desi eu personal nu sunt de acord nici cu asta. Pana la urma, este normal ceea ce fiecare considera ca este normal pentru el. Consider ca acest lucru ar trebui mentionat ca pe o parere subiectiva, nu folosit pentru a defini o categorie generala.

Si atunci, cum sunt de fapt femeile? Ca femeie, nu as putea generaliza, decat poate faptul ca toate femeile, fara exceptie, sunt mai degraba dictate de sentimente, decat de ratiune, au un sir destul de haotic al gandirii (daca va amintiti de celebrul clipulet despre creierul barbatului, bine compartimentat in sertarase, si cel al femeii, unde toate informatiile sunt conectate la tot si circula neintrerupt in toate directiile), care determina dupa sine si stari la fel de haotice in anumite momente, au PMS si se comporta pe alocuri ciudat, din cauze variate si nedefinite. Asta nu exclude faptul ca pot fi si rationale, doar ca este aproape imposibil de anticipat cand intervine partea rationala si cand cea sentimentala. In rest, fiecare femeie are particularitatile proprii, la fel ca si barbatii.

Ce vor femeile? Femeile nu au nici cea mai vaga idee ce vor. Azi isi pot dori cu ardoare ceva care le va nemultumi profund maine, si vice versa. Asta e, vreti explicatii, aflati ca ele nu exista. Face parte din farmecul feminin .

Cat de reticenti sunteti in a incerca lucruri noi? Intrebare simpla, raspuns complex. Dupa parerea mea, se leaga de nevoia de noutate si rigiditatea sau flexibilitatea cu privire la zona de confort. Sunt oameni care se simt perfect confortabili sa foloseasca aceleasi lucruri mereu, sa manance aceleasi mancaruri pe care le stiu de cand erau mici, sa frecventeze aceleasi localuri si sa asculte aceeasi muzica. Altii incearca in permanenta lucruri noi si nu au cine stie ce retineri in a experimenta necunoscutul. Exista si cai de mijloc, dar predominante sunt cele doua. Mai rar oameni atat de echilibrati incat sa nu incline spre vreo extrema la capitolul asta.

Spre exemplu… Am in preajma o persoana (nu-i voi da numele pe blog, pentru ca presimt ca se va oftica ), care nu incearca niciodata un fel de mancare mai fistichiu. Se rezuma numai la ceea ce stie deja ca ii place, pe motiv ca daca risca si comanda ceva nou si nu-i place, iroseste banii si ramane nemancat . Strategia lui: asteapta sa mi-o comand eu, pentru ca sa guste si el, sa vada daca ii place, pentru ca pe urma sa se simta in siguranta sa o comande la randul sau. Inainte sa va grabiti sa o numiti pe persoana in cauza o mica profitoare, ganditi-va ca, pana la urma, strategia aleasa de ea este perfecta. Practic, nu risca nimic. Asteapta sa risc eu, pentru a testa terenul, in baza rezultatelor empirice luand o decizie in cunostinta de cauza. Risc zero, castig maxim, sau minimizare completa a oricarei urma de risc.

Nu s-ar putea spune acelasi lucru despre mine. Pe principiul lui Dee-dee din Dexter (hai, ca sigur stiti desenul), “What does this button do?”, eu ma uit hipnotizata la el, palpaind rosu aprins in fata mea, dupa care imi trantesc degetul direct pe el, asteptand entuziasmata consecintele. Pai, nu stiu ce face butonu, hai sa-l apas si vedem noi . Cum as putea sa stiu, daca nu incerc? Poate o sa-mi deschida o usa fermecata, in spatele careia sa se afle o camera plina cu comori, sau… poate o sa-mi declanseze o bomba in fata, care sa ma carbonizeze din cap pana-n picioare. Ambele variante sunt la fel de plauzibile. Dar cum sa explodez eu de curiozitate langa buton? In mod sigur, asta nu e o strategie cu rezultat garantat castigator. E cam 50%-50%, in cel mai bun caz.

Si atunci, cum sa fie mai bine? Sa sezi comod in zona proprie de confort, asteptand ca altcineva sa faca pasul? Raportat la rezultat, am concluzionat deja ca e ideal. Si totusi… cat din merit iti revine pentru o experienta placuta/extraordinara datorata deciziei luate de altul? Eu una as fi fericita doar pe jumatate sau sfert, stiind ca nu am avut curajul sa iau decizia in propriile maini. Pe de alta parte, impulsivitatea te poate arunca in situatii foarte dificile (pe care le poti povesti ulterior nepotilor la gura sobei, dar care pe moment nu cred ca te amuza), motiv pentru care, in timp, am incercat sa purced la “apasarea butonului” abia dupa macar o minima analiza a posibilelor riscuri. Risc risc, dar cu discernamant.

Nu cred ca exista un raspuns universal valabil si simplu de tipul: e mai bine sa risti pana la capat, doar pe jumatate sau sa stai in banca ta. Si nici nu cred ca este vreo persoana care iti poate spune cand ar fi bine sa risti si cand nu. Tine de fler, inspiratie si analiza rationala. Uneori e bine sa mergi pana in panzele albe, pentru ca vei avea de castigat enorm din asta (chiar si daca o dai in bara). Alteori, insa, risti sa degradezi relatii, sa te pui pe tine in posturi deloc ideale si.. poate e mai bine sa te temperezi. Eu cred ca joaca si intuitia un rol destul de important aici, pentru ca-ti poate da imboldul pro sau te poate avertiza ca daca actionezi, vei avea de suferit.

Totusi, riscand poti castiga pe cont propriu, la fel cum poti gresi, tot pe cont propriu. Alegerile sunt in totalitate in mainile tale si lectiile de asemenea. Cand faci alegeri pe seama altuia, poate castigi, dar o faci speculand si niciodata nu vei avea satisfactia lucrului dus, cap-coada, pana la final, de catre TINE. A fi oportunist e mai “profitabil”, dar nu la fel de “satisfacator”.

Vi s-a intamplat vreodata sa fiti (in mod obsesiv) intrebati de ce nu va casatoriti, cand erati intr-o relatie mai de durata? Ei bine, mie da, si am aflat ca nu sunt singura. Totusi ma intreb de unde pana unde atata graba? Conteaza atat de mult sa iti pui cat mai rapid inelul ala pe mana? Esti dispus sa o faci chiar asa, cu orice pret, numai ca sa “intri in randul lumii”? Si imi pun intrebarea asta, pentru ca nu mai suntem acu’ un secol, cand femeia era considerata “fata batrana” la 23 de ani daca nu era la casa ei.

A postat de curand Onutzza un articol despre cat de multe cupluri casatorite divorteaza, unele chiar la scurt timp dupa ce au facut drumul la starea civila. Si se intreba de ce? De ce atat de multe? Desigur, probabil raspunsul pe care o sa-l dau nu este 100% universal valabil. Sunt cazuri si cazuri. Ca e naivitatea fetei, educatia de asa natura, etc etc, cert e ca o buba e acolo. Pentru ca de putut se poate, si cred ca oricine se poate convinge de asta cand priveste perechile de batranei plimbandu-se la 80 de ani de manuta pe strada.

Dupa parerea mea, graba strica treaba. Daca acum cateva zeci sau sute de ani lucrurile stateau altfel, pentru ca societatea te forta sa stai maritata, ca-ti convine sau nu, ba chiar parintii te dadeau de nevasta cui le poftea lor inima sau buzunarul, acum nu mai exista nici o constrangere exterioara. Poti sta langa omul ala atat cat ai chef. Nu-ti mai arde, iti poti face oricand bocceluta si pleca in lumea larga, daca asa doresti. Nimeni nu te mai poate obliga sa stai intr-o casnicie in care nu te simti bine. Iata ca libertatea vine si cu mai multa nevoie de responsabilizare. Ori, se pare ca foarte multe persoane traiesc pe tiparul bunicutei, refuzand sa accepte ideea ca trebuie sa isi asume responsabilitati mai mari in cuplu.

De spun responsabilitati? Pentru ca trebuie sa iti asumi consecintele propriilor actiuni. Mai concret, daca te arunci intr-o relatie nepotrivita, s-ar putea sa te doara cand dai cu capul de zid. Cand te arunci intr-o casnicie nepotrivita, s-ar putea sa-ti spargi capul. Metaforic vorbind, evident. Si cum poti sti daca va fi potrivita casnicia? Pai, testand relatia. Si cum sa o testezi daca te arunci in etapa finala fara macar sa astepti sa vezi ce se intampla cu ea dupa primul hop? Pentru ca, nu de alta, dar majoritatea relatiilor nu rezista crizei, se rup. Iar casnicia (desi nu am vreuna la activ) am observat ca aduce cu sine destule momente prielnice rupturii. Nu e mai bine sa previi spargerea capului decat sa tratezi plaga?

Filosofia mea in relatii e “grabeste-te incet”. Si, orice ar fi, nu derog de la ea. Asa ca oricat ar insista unii cu intrebarea de baraj: “Nu te mariti”/”Cand te mariti”? raspunsul va fi acelasi. M-oi marita cand o veni momentul, cand oi avea chef si cand ma voi simti confortabil luand o asemenea decizie. Cand eram in facultate am avut o relatie destul de lunga, zic eu, cu un coleg. Zi de zi colegii ne vedeau impreuna pe holuri si-n sali, asa ca ne intrebau constant… pe cand nunta? Ei bine, nu numai ca n-a mai venit nunta, dar ne-am despartit. Ia imaginati-va acum cat de bine mi-ar fi stat cu un mare bandaj in frunte si sechelele aferente, la nici 25 de ani.

Filosofia mea de grabit incet stabileste si unele etape peste care nu este bine sa sar, cu marjele aferente. Astfel ca inainte de 6 luni de relatie, consider ca inca nu cunosc omul. Si spun asta pentru ca inca nu pica de tot mastile pe care TOTI le purtam. Dupa 6 luni va incepe sa fie mai rau, asa ca e bine sa analizez cat de rau si ce se poate remedia. Pe urma vin crizele, posibile rupturi, iar daca supravietuieste relatia, va deveni mai puternica. Daca nu devine mai puternica o rup/consum eu, inainte sa ma consume ea pe mine.

Dupa ce totul e bine si frumos, presupunand ca am trecut in etapa 2 cu succes, pot incerca hopul mai mare, adica locuitul impreuna. Dar nu 2 zile-3, ci macar un an. De ce nu zic ca ma marit direct? Adica sa sar direct in etapa finala? Pai simplu: unu e omul in afara casei, si cu totul alta e in propriul habitat. Fiecare are propriile tabieturi, obiceiuri, ticuri, tacaneli, pe care le executa numai in intimitate si de care nu doreste sa se debaraseze. Ai nevoie de timp pentru ca el sa se simta suficient de confortabil incat sa inceapa sa le arate. Si atunci trebuie sa te intrebi cat se poate de serios: esti ok cu omul asta langa tine? Dar nu cu el asa, rupt de context, ci cu tot pachetul cu care defileaza. Crezi ca l-ai putea suporta, zi de zi, pentru intreaga ta viata?

Daca raspunsul e “da”, dupa macar un an de testat (si fara a te minti singur) al acestul raspuns, “da”, atunci poate ca esti pregatita sa raspunzi cu “da”, la intrebarea care te duce in etapa 3 si cea din urma, adica “vrei sa te mariti?”. Daca nu procedezi asa, atunci exista foarte mari sanse sa inventezi tu o etapa a 4 a, adica divortul.

Pe de alta parte, eu una nu cred ca cineva pe lumea asta stie 100% ca si-a intalnit jumatatea. Poate are un sentiment pozitiv, poate simte ca este ceea ce-si doreste macar pe termen scurt si mediu, insa pe termen lung nimeni si nimic nu-ti poate oferi garantii. Doar timpul decide cum si in ce directie va evolua si se va schimba fiecare. Tot ce putem noi controla e nivelul de compatibilitate (pe care e bine sa il evaluezi daca nu vrei sa o dai in bara fara drept de apel) si ceea ce decidem sa fim in relatie cu cel de langa noi.

Si nu trebuie sa nu uitam nici o clipa ca a fi intr-o relatie sau o casnicie nu este un bun de capatat, nici o datorie, ci o alegere. Doar pentru ca avem un inel pe deget si o bucata de hartie nu inseamna ca ni se cuvine ceva. Nu ni se cuvine nimic, ni se ofera daca celalat doreste sa ne ofere ceva. In orice moment cineva poate alege altceva. Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, casnicia nu aduce nici o schimbare in relatie. Atata timp cat relatie merge, si nu vad de ce nu ar merge casnicia. Daaaar… casnicia poate aduce cu sine mai multe asteptari. Si stim cu totii ce se intampla atunci cand ai asteptari, nu-i asa? Intervine dezamagirea.

Lasati basmele pentru copii, ele nu au nici o legatura cu realitatea. Nu va mai creati scenarii si asteptari nerealiste. Si nu va mai grabiti asa tare, oameni buni, ca tot in tarana ajungem cu totii candva, cu sau fara inele pe deget.