Regula este sa postezi o poezie despre femei si o poza cu propria ta persoana sau parti din tine in care arati absolut senzational.

Daca trebuie sa aleg o poezie despre o femeie pe care sa v-o impartasesc, va fi cu siguranta Lady Lazarus, de Sylvia Plath. Nu este nici o alta in care sa ma regasesc atat de mult. Plus ca e geniala .

“I have done it again.
One year in every ten
I manage it…

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
0 my enemy.
Do I terrify?

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else,
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I’ve a call.

It’s easy enough to do it in a cell.
It’s easy enough to do it and stay put.
It’s the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

‘A miracle!’
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash…
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there…

A cake of soap,
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.”

Cat despre poza cea senzationala , trebuie sa marturisesc ca nu prea sunt amatoare de pozat, in sensul ca prefer sa fiu cea din spatele camerei foto, si nu modelul. Cea de mai jos a fost facuta de Catalin Mustata si e postata si pe pagina despre mine. De ce am ales-o pe asta? Pentru ca in asta seman cel mai mult cu… mine . Click pe poza pentru varianta la rezolutie mai mare.

Multumesc Mihaelei si Lecsyei pentru ca mi-au acordat acest premiu, virtual pana la urma, dar e un semn ca ceea ce aberez eu pe aici este apreciat si asta ma bucura, cu atat mai mult cu cat nu am alergat niciodata dupa faima in blogosfera si nu am cautat sa-mi promovez in nici un fel “articolele”. Ma simt onorata

Din partea mea, premiul merge mai departe in primul rand la Baconteaza pentru intelepciunea pe care ne-o impartaseste, Loreley pentru experienta si sfaturile istete, la Catalin pentru fotografiile frumoase insotite si de articole interesante (marturisesc ca e singurul blog foto pe care il urmaresc in mod regulat), Mihaelei (desi l-a mai primit deja) pentru ca e una dintre putinele bloggerite care stiu sa scrie frumos, Lecsyei (inca o data si de la mine) pentru ca stie sa aprecieze muzica buna (desi nu numai) si celuilalt Catalin pentru inspiratie. As putea spune ca-mi sunteti dragi, desi (cu exceptia lui Cata) nu v-am cunoscut niciodata personal . Altfel nu v-as citi asa des.

In final, pentru ca am promis in urma sondajului recent ca am sa va impartasesc si cate o poezie sau un articol despre o carte interesanta din cand in cand, va las cu una din poeziile mele “all time favorites” (scuzati rom-engleza ). Se numeste Trecator si e scrisa de Nichita Stanescu.

Calaream pe un cal si deodata-am vazut
ca eu sunt calul acela
Si deodata am vazut ca ei doi
galopeaza pe mine.
Ma involburam si deodata
i-am vazut pe cei trei,
cand umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
- Eu sunt tu. Lasa-i
pe cei patru sa-si urmeze destinul…
lasa-i!

E adevarat, m-am cam lenevit la poze de toamna anul acesta. Poate a fost de vina si vremea; ploaia de toamna nu ma inspira niciodata decat la stat in casa cu o carte buna. Si ca tot veni vorba, recomand cu mare caldura “Magul” de Somerset Maugham. E atat de palpitanta, incat am ajuns sa-mi rod pielitele de la unghii cand am ajuns la ultimele pagini.

Totusi, azi mi-am pozat buchetelul, pentru ca era prea frumos sa-l las sa se ofileasca fara nici o poza.

In afara de poze si lectura, toamna ma pune pe ganduri de fiecare data. Sa fie schimbarea pe care o aduce in mine de vina… sa fie caderea frunzelor… sa fie pregatirea de iarna care ma predispune la filosofare… Probabil toate la un loc. Cert e ca ma apuc sa-mi fac proviziile de carti .

“I sometimes wonder if that is what Krishna meant -
Among other things – or one way of putting the same thing:
That the future is a faded song, a Royal rose or a lavender spray
Of wistful regret for those who are not yet here to regret,
Pressed between yellow leaves of a book that has never been opened.
And the way up is the way down, the way forward is the way back.”
(T. S. Eliot, The Dry Salvages, III)

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain. Abia am timp sa ma mir ca exist, dar ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata, pentru ca am o idee din ce in ce mai buna despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine si firul ierbii, dintre mine si lei, dintre mine si insulele de lumina ale stelelor. Dintre mine si numere, bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.

Am si-un defect, un pacat: iau in serios iarba, iau in serios leii, miscarile aproape perfecte ale cerului. Si-o rana intamplatoare la mana ma face sa vad prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de intamplare mi s-a tras marea intelegere pe care-o am pentru Ulise – si barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina un pamant pustiu, rotindu-se in jurul soarelui… (Poate si fiindca exista pe lume astfel de versuri.)

Imi place sa rad, desi rad rar, avand mereu cate o treaba, ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit, pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela de-a sti, de-a descoperi harta universului in expansiune, in timp ce-ti privesti o fotografie din copilarie!

E un trup al tau vechi, pe care l-ai ratacit si nici macar un anunt, dat cu litere groase, nu-ti ofera vreo sansa sa-l mai regasesti.

Imi desfac papirusul vietii plin de hieroglife, si ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasa, dar nu lipsita de satisfactii, e un poem inchinat pacii, ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:

Nu vreau, cand imi ridic tampla din perne, sa se lungeasca-n urma mea pe paturi moartea, si-n fiece cuvant tasnind spre mine, pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un rau oprit.

Nici dupa fiecare pas, in golul dinapoia mea ramas, nu vreau sa urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolti de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tineretea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenita in pamant si-n pietre si in schelarii, magnetic, timpul, clipita cu clipita, gandurile mi le-nalta ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita in pamant si-n pietre si in schelarii. Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita, s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung iubito, lasa-l asa cum este, razimat intre doua batai ale inimii mele, ca intre Tigru si Eufrat.

(Nichita Stanescu)

“I met a genius on the train

today

about 6 years old,

he sat beside me

and as the train

ran down along the coast

we came to the ocean

and then he looked at me

and said,

it’s not pretty.”

(Charles Bukowski)

Eu am intanit un geniu in metrou. Avea tot aproximativ 6 ani. Dar era o “ea” si statea pe scaun langa bunica ei. Se vedea ca nu avea stare deloc, isi balanganea picioarele si le trantea de partea de jos a scaunului. Uitandu-se mirata in jur cauta peronul urmatoarei statii. La un moment dat bunica ei o intreaba: “ia spune, pe ce parte este peronul?” Fetita: “pe stanga”. Bunica: “nu mamaie, e pe dreapta”. Fetita: “dar dreapta e tot stanga, si nu exista dreapta, nici stanga si toate sunt stangi.. sau dreapta”. Am ramas tablou. Avea perfecta dreptate! Asta imi aminteste de prima ora de filosofie din liceu, cand doamna profesoara, o tanti foarte draguta care mi l-a prezentat pe Nietzsche ulterior , ne-a dat prima definitie a filosofiei… asa mai in gluma: “este incearcarea de a raspunde la intrebarile pe care le pun copiii si la care numai copiii stiu sa raspunda”. Uneori imi vine sa rad cand ma gandesc ca aproape tot ceea ce ne inconjoara si face parte din viata noastra de zi cu zi nici macar nu exista.