Daca trebuie sa aleg o poezie despre o femeie pe care sa v-o impartasesc, va fi cu siguranta Lady Lazarus, de Sylvia Plath. Nu este nici o alta in care sa ma regasesc atat de mult. Plus ca e geniala .

“I have done it again.
One year in every ten
I manage it…

A sort of walking miracle, my skin
Bright as a Nazi lampshade,
My right foot

A paperweight,
My face a featureless, fine
Jew linen.

Peel off the napkin
0 my enemy.
Do I terrify?

The nose, the eye pits, the full set of teeth?
The sour breath
Will vanish in a day.

Soon, soon the flesh
The grave cave ate will be
At home on me

And I a smiling woman.
I am only thirty.
And like the cat I have nine times to die.

This is Number Three.
What a trash
To annihilate each decade.

What a million filaments.
The peanut-crunching crowd
Shoves in to see

Them unwrap me hand and foot
The big strip tease.
Gentlemen, ladies

These are my hands
My knees.
I may be skin and bone,

Nevertheless, I am the same, identical woman.
The first time it happened I was ten.
It was an accident.

The second time I meant
To last it out and not come back at all.
I rocked shut

As a seashell.
They had to call and call
And pick the worms off me like sticky pearls.

Dying
Is an art, like everything else,
I do it exceptionally well.

I do it so it feels like hell.
I do it so it feels real.
I guess you could say I’ve a call.

It’s easy enough to do it in a cell.
It’s easy enough to do it and stay put.
It’s the theatrical

Comeback in broad day
To the same place, the same face, the same brute
Amused shout:

‘A miracle!’
That knocks me out.
There is a charge

For the eyeing of my scars, there is a charge
For the hearing of my heart
It really goes.

And there is a charge, a very large charge
For a word or a touch
Or a bit of blood

Or a piece of my hair or my clothes.
So, so, Herr Doktor.
So, Herr Enemy.

I am your opus,
I am your valuable,
The pure gold baby

That melts to a shriek.
I turn and burn.
Do not think I underestimate your great concern.

Ash, ash…
You poke and stir.
Flesh, bone, there is nothing there…

A cake of soap,
A wedding ring,
A gold filling.

Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.

Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air.”

Cat despre poza cea senzationala , trebuie sa marturisesc ca nu prea sunt amatoare de pozat, in sensul ca prefer sa fiu cea din spatele camerei foto, si nu modelul. Cea de mai jos a fost facuta de Catalin Mustata si e postata si pe pagina despre mine. De ce am ales-o pe asta? Pentru ca in asta seman cel mai mult cu… mine . Click pe poza pentru varianta la rezolutie mai mare.

Multumesc Mihaelei si Lecsyei pentru ca mi-au acordat acest premiu, virtual pana la urma, dar e un semn ca ceea ce aberez eu pe aici este apreciat si asta ma bucura, cu atat mai mult cu cat nu am alergat niciodata dupa faima in blogosfera si nu am cautat sa-mi promovez in nici un fel “articolele”. Ma simt onorata

Din partea mea, premiul merge mai departe in primul rand la Baconteaza pentru intelepciunea pe care ne-o impartaseste, Loreley pentru experienta si sfaturile istete, la Catalin pentru fotografiile frumoase insotite si de articole interesante (marturisesc ca e singurul blog foto pe care il urmaresc in mod regulat), Mihaelei (desi l-a mai primit deja) pentru ca e una dintre putinele bloggerite care stiu sa scrie frumos, Lecsyei (inca o data si de la mine) pentru ca stie sa aprecieze muzica buna (desi nu numai) si celuilalt Catalin pentru inspiratie. As putea spune ca-mi sunteti dragi, desi (cu exceptia lui Cata) nu v-am cunoscut niciodata personal . Altfel nu v-as citi asa des.

In final, pentru ca am promis in urma sondajului recent ca am sa va impartasesc si cate o poezie sau un articol despre o carte interesanta din cand in cand, va las cu una din poeziile mele “all time favorites” (scuzati rom-engleza ). Se numeste Trecator si e scrisa de Nichita Stanescu.

Calaream pe un cal si deodata-am vazut
ca eu sunt calul acela
Si deodata am vazut ca ei doi
galopeaza pe mine.
Ma involburam si deodata
i-am vazut pe cei trei,
cand umbra mea din spatele meu
mi-a strigat:
- Eu sunt tu. Lasa-i
pe cei patru sa-si urmeze destinul…
lasa-i!

Totusi, azi mi-am pozat buchetelul, pentru ca era prea frumos sa-l las sa se ofileasca fara nici o poza.

In afara de poze si lectura, toamna ma pune pe ganduri de fiecare data. Sa fie schimbarea pe care o aduce in mine de vina… sa fie caderea frunzelor… sa fie pregatirea de iarna care ma predispune la filosofare… Probabil toate la un loc. Cert e ca ma apuc sa-mi fac proviziile de carti .

“I sometimes wonder if that is what Krishna meant -
Among other things – or one way of putting the same thing:
That the future is a faded song, a Royal rose or a lavender spray
Of wistful regret for those who are not yet here to regret,
Pressed between yellow leaves of a book that has never been opened.
And the way up is the way down, the way forward is the way back.”
(T. S. Eliot, The Dry Salvages, III)

Nu ma realizez deplin niciodata, pentru ca am o idee din ce in ce mai buna despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine si firul ierbii, dintre mine si lei, dintre mine si insulele de lumina ale stelelor. Dintre mine si numere, bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.

Am si-un defect, un pacat: iau in serios iarba, iau in serios leii, miscarile aproape perfecte ale cerului. Si-o rana intamplatoare la mana ma face sa vad prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de intamplare mi s-a tras marea intelegere pe care-o am pentru Ulise – si barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina un pamant pustiu, rotindu-se in jurul soarelui… (Poate si fiindca exista pe lume astfel de versuri.)

Imi place sa rad, desi rad rar, avand mereu cate o treaba, ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit, pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela de-a sti, de-a descoperi harta universului in expansiune, in timp ce-ti privesti o fotografie din copilarie!

E un trup al tau vechi, pe care l-ai ratacit si nici macar un anunt, dat cu litere groase, nu-ti ofera vreo sansa sa-l mai regasesti.

Imi desfac papirusul vietii plin de hieroglife, si ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasa, dar nu lipsita de satisfactii, e un poem inchinat pacii, ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:

Nu vreau, cand imi ridic tampla din perne, sa se lungeasca-n urma mea pe paturi moartea, si-n fiece cuvant tasnind spre mine, pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un rau oprit.

Nici dupa fiecare pas, in golul dinapoia mea ramas, nu vreau sa urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolti de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tineretea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenita in pamant si-n pietre si in schelarii, magnetic, timpul, clipita cu clipita, gandurile mi le-nalta ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita in pamant si-n pietre si in schelarii. Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita, s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung iubito, lasa-l asa cum este, razimat intre doua batai ale inimii mele, ca intre Tigru si Eufrat.

(Nichita Stanescu)

“I met a genius on the train

today

about 6 years old,

he sat beside me

and as the train

ran down along the coast

we came to the ocean

and then he looked at me

and said,

it’s not pretty.”

(Charles Bukowski)

Eu am intanit un geniu in metrou. Avea tot aproximativ 6 ani. Dar era o “ea” si statea pe scaun langa bunica ei. Se vedea ca nu avea stare deloc, isi balanganea picioarele si le trantea de partea de jos a scaunului. Uitandu-se mirata in jur cauta peronul urmatoarei statii. La un moment dat bunica ei o intreaba: “ia spune, pe ce parte este peronul?” Fetita: “pe stanga”. Bunica: “nu mamaie, e pe dreapta”. Fetita: “dar dreapta e tot stanga, si nu exista dreapta, nici stanga si toate sunt stangi.. sau dreapta”. Am ramas tablou. Avea perfecta dreptate! Asta imi aminteste de prima ora de filosofie din liceu, cand doamna profesoara, o tanti foarte draguta care mi l-a prezentat pe Nietzsche ulterior , ne-a dat prima definitie a filosofiei… asa mai in gluma: “este incearcarea de a raspunde la intrebarile pe care le pun copiii si la care numai copiii stiu sa raspunda”. Uneori imi vine sa rad cand ma gandesc ca aproape tot ceea ce ne inconjoara si face parte din viata noastra de zi cu zi nici macar nu exista.

How frail the human heart must be– 
a throbbing pulse, a trembling thing– 
a fragile, shining instrument 
of crystal, which can either weep, 
or sing.“ (Sylvia Plath)

Am citit recent ceva care mi-a amintit de un ceva similar. Ce frumos era cand eram mica. Ma simteam invincibila si eram convinsa ca toate relele pamantului ma vor ocoli pentru ca sunt o fiinta minunata si chiar daca, din greseala ma vor atinge, nu voi simti nimic pentru ca sunt tare ca piatra. Sau nici macar nu constientizam ca exista vreo posibilitate sa fiu ranita. Apoi m-am indragostit si nu stiam ce se intampla de mi-a disparut subit scutul de protectie si m-am trezit doborata de sageti din toate directiile. 

Dar asta e, ni se intampla tuturor mai devreme sau mai tarziu, important e sa invatam ceva din lectiile respective. Problema apare cand avem impresia ca totul e iubire, cand de fapt, de cele mai multe ori e cu totul altceva. Ne atrage ideea de iubire si cand gasim si o persoana de care sa ne indragostim ne agatam cu ghearele si cu dintii de acel sentiment sau stare mai bine zis convingandu-ne singuri ca gata, iubim eten. E atat de usor sa confunzi lucrurile. Iar daca nu e reciproc ne afundam intr-o mare de lacrimi/depresie si ne victimizam ca de ce ni se intampla chiar noua ca marea iubire sa nu ne vrea? Si aici intervine ceea ce am citit acolo. Chipurile ar trebui sa ramana langa noi, ca e bine si asa, nu? Din mila, compasiune, pentru a nu frange inima bietului om ranit de sagetile necrutatoare ale lui Cupidon. Ca sunt destule cupluri care sunt de o viata impreuna desi nu se mai iubesc de zeci de ani sau nu s-au iubit niciodata, si totusi pot trai decent impreuna. 

Sunt socata, pentru ca nu tin minte nici in cea mai crunta clipa de agonie pe care am avut-o vreodata sa fi gandit asa ceva. Imi doream sa fie altfel lucrurile, mi-ar fi placut, sufeream, ca tot omul…. dar nici chiar asa. Cat de masochisti si sadici suntem, in acelasi timp. Ca sa nu mai zic si egoisti. Desigur, nu chiar toti, deci nu sariti ca nu generalizez, ma refer doar la ACELE cazuri (multe de altfel). Sa ne milogim de altcineva sa ne ofere ceea ce noi singuri nu ne oferim: iubire. Pentru ca daca ne-am iubi nu ne-am multumi cu firmiturile aruncate ocazional de altcineva. Sau mai rau, sa ne asteptam ca celalalt sa isi sacrifice fericirea pentru noi si sa ramana langa noi numai asa, ca vrem noi. WTF???!!! Oameni buni, dragoste cu de-a sila chiar nu se poate. Ori e, ori nu e. Si mai mult de atat, iubirea e generoasa, daca ar fi acolo nu ti-ar permite sa privezi persoana de iubita de fericire cu buna stiinta. Asta e chiar o dovada ca nu o iubesti.

In a dark time, the eye begins to see,
I meet my shadow in the deepening shade;
I hear my echo in the echoing wood–
A lord of nature weeping to a tree,
I live between the heron and the wren,
Beasts of the hill and serpents of the den.
What’s madness but nobility of soul
At odds with circumstance? The day’s on fire!
I know the purity of pure despair,
My shadow pinned against a sweating wall,
That place among the rocks–is it a cave,
Or winding path? The edge is what I have.

A steady storm of correspondences!
A night flowing with birds, a ragged moon,
And in broad day the midnight come again!
A man goes far to find out what he is–
Death of the self in a long, tearless night,
All natural shapes blazing unnatural light.

Dark,dark my light, and darker my desire.
My soul, like some heat-maddened summer fly,
Keeps buzzing at the sill. Which I is I?
A fallen man, I climb out of my fear.
The mind enters itself, and God, the mind,
And one is One, free in the tearing wind.

(Compliments to Catalin for the beautiful picture.)

]]> http://camiachim.com/blog/2008/12/in-a-dark-time/feed/ 2