V-ati intrebat vreodata daca defectele pe care le vedeti la altii sunt cu adevarat defecte? Sau daca ce considerati drept calitate este de fapt un defect? Ei bine nici eu nu mi-am pus problema astfel pana azi cand o prietena mi-a povestit despre un defect al cuiva care in realitate era o mare calitate, dar privita prin anumite filtre poate aparea la fel de bine ca defect.

Unii apreciaza calitati pe care altii le vad ca defecte… Altii blameaza trasaturi de caracter care sunt in esenta pozitive. De aici apar atat de multe neintelegeri, certuri, relatii distruse, prietenii aruncate la cos, etc etc. Si fiecare isi sustine partea lui, evident, fiind convins ca are dreptate. Dar cat de relativa e si dreptatea asta… cu atat mai mult cand vorbim de oameni, care sunt in esenta imperfecti si subiectivi.

Problema este ca fiecare dintre noi privim realitatea din jur dintr-o perspectiva care tine de proiectia noastra in exterior, astfel ne e imposibil sa intelegem ceva ce iese din sfera experientelor sau personalitatii noastre. Asa ca tot ce noi consideram normal proiectam in exterior ca normal, la fel cum privim imaginea noastra reflectata in oglinda, rezultand ca orice nu se incadreaza/e deformat e anormal. Dar nu, nu e anormal, ci diferit. Uneori proiectia e gresita sau nici macar. De cele mai mulre ori existenta proiectiei in sine este greseala.

De unde atribuim pana la urma stampila de defect unui ceva diferit? De ce trebuie sa fie neaparat gresit daca este altfel? La fel cum de ce trebuie sa fie corect pentru ca suntem de acord cu ea? Dispretuim ceea ce nu intelegem si ridicam in slavi doar ceea ce intelegem. Atat si nimic mai mult. A mentine o minte deschisa este absolut esential daca vrem sa recunoastem in mod real valoarea. Dar chiar si cu o minte deschisa, e al naibii de greu, pentru ca noi suntem tot noi si ne privim in aceeasi oglinda greu de ignorat.

Am terminat de curand doua carti care pot spune ca mi-au marcat profund conceptia asupra evolutiei vietii pe Pamant. Desigur, in momentul de fata nu exista dovezile clare care sa explice concret misterele planetei noastre, ale universului si multe altele. Cu toate acestea, fiecare dintre noi are o parere mai mult sau mai putin conturata. Ipoteze au aparut cu duiumul, cele mai cunoscute fiind cele prezentate de marile religii precum crestinismul, sau teorii stiintifice cum ar fi evolutionismul. Orice minte rationala nu poate, totusi, sa nu remarce faptul ca fiecare prezinta carente destul de mari. Exista verigi lipsa pe care nici savantii si nici religiile nu le-au putut identifica. Eric Von Däniken propune in cartile lui (eu am citit doar doua dintre ele, desi exista mai multe), Amintiri despre viitor si Ipoteza extraterestra, o teorie la care eu personal nu m-am gandit pana acum niciodata, ba mai mult, am desconsiderat-o complet pe motiv ca e complet SF si absurda. Si totusi…

Dovezile pe care le aduce in mod concret in ceea ce priveste descoperirile arheologice din diferite regiuni ale globului sunt de-a dreptul socante, astfel ca un popas pe pamant a unor fiinte extraterestre nu mai pare deloc un scenariu demn de filme hollywoodiene, ci chiar o posibila realitate. Sceptica din fire, nu cred nimic pana nu vad cu ochii mei. Astfel ca a durat foarte mult sa termin aceste carti, datorita incapatanarii mele in a verifica fiecare poveste pe care o expune. Si nu am putut decat sa ii dau dreptate.

Este foarte greu sa rezum continutul sufos al acestor carti, dar foarte pe scurt, ipoteza pe care o propune  Däniken se refera la perioada aparitiei homo sapiens pe Pamant, planeta noastra fiind in repetate randuri vizitata de nave spatiale extraterestre si fiinte inteligente de pe alte planete. Inclusiv teoria Darwinista are destule lacune pentru care inca nimeni nu a putut sa ofere o explicatie plauzibila. Omul primitiv este inca departe de homo sapiens. Astfel ca ipoteza lui Däniken conform careia extraterestri au creat omul “dupa chipul si asemanarea lor”, distrugand exemplarele nereusite si furnizandu-le apoi oamenilor “alesi” (supravietuitorii) informatii cu privire la civilizatia lor si ajutandu-i sa se dezvolte extraordinar de mult intr-un timp foarte scurt, imi pare mai mult decat plauzibila. Practic oamenii de acum mii de ani posedau cunostinte extrem de avansate de astronomie, construiau piste de aterizare aparent fara nici un scop, gravau in piatra desene infatisand astronauti si oameni imbracati in pantaloni scurti si alte tinute similare cu ceea ce purtam noi astazi, construiau edificii din piatra masiva pe care nici in prezent nu am putea sa le reproducem, avand la dispozitie intreaga tehnologie de care dispunem, vorbeau despre aceleasi masinarii zburatoare descrise in acelasi fel, venerand aceiasi zei care coboara din cer. Coincidente? Nu prea.

Cartile abunda si in dovezi pornind de la Biblie si alte carti considerate sfinte precum cele tibatane, Rig Vedele indiene, Mahabharata, Ramayana si altele. Iata ce spune Cronika de la Akakor (un vechi manuscris din America de Sud):  ”Istoria poporului incepe cu  anul zero, cand zeii ne-au parasit, o epoca in care poporul Mangulala era singurul popor de pe continent. In vremea aceea, Ina, primul print din dinastia Ugha Mangulala, a cerut sa fie consemnat in scris tot ce se povestea, cerand ca textul sa fie redactat intr-o limba corecta si intr-o maniera lizibila. La inceput era haosul… Oamenii traiau ca niste animale, fara stiinta, fara sa se imbrace si fara macar sa-si acopere goliciunea. Secretele naturii le erau straine. Traiau cate doi, cate trei, in caverne sau in crapaturi ale stancilor descoperite intamplator. Mergeau in patru labe. Pana in ziua cand au venit zeii. Zeii le-au adus lumina. Extraordinare semne de foc au luminat campia. Pamantul a inceput sa tremure si tunetul sa bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au inclinat cu respect in fata puternicilor straini care soseau pentru a pune stapanire pe pamant. Strainii au declarat ca sunt originari din Chverta, o lume foarte indepartata, situata la hotarele cosmosului. Acolo au trait stramosii lor. De acolo plecasera sa aduca stiinta altor lumi.” Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construita acum 14.000 de ani . ” In ziua in care zeii au parasit Pamantul, au cerut sa fie chemat Ina si i-au spus: ‘Ina, ne intoarcem la noi acasa. Ti-am dat sfaturi bune si te-am invatat precepte intelepte. Ne intoarcem la noi acasa. Misiunea noastra s-a terminat. Zilele noastre s-au implinit… Ne vom intoarce cand veti fi amenintati. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuintele subterane ca sa le pui la adapost de catastrofa care se va produce. Si Ina i-a vazut urcand la cer.” “Aceasta este istoria declinului omenirii. Era un frig teribil si un vant inghetat bantuia pamantul. Era foarte cald si oamenii au ars respirand. Oamenii si animalele au luat-o la fuga curpinsi de panica. Alergau ingroziti din toate partile. Incercau sa se catere in copaci, iar copacii ii aruncau departe. Incercau sa se ascunda in pesteri, iar pesterile se naruiau peste ei. Ce era jos se afla sus, ce era sus s-a prabusit in prapastie… Pe suprafata Pamantului domnea crepusculul. Soarele si Luna erau ascunsi. Atunci au aparut pe cer niste nave impunatoaresi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor alesi. Vechii lor stapani se intorceau. Si poporul ales le-a intins darurile: pene de la marea pasare de padure, miere de albine, tamaie si fructe… Toti, pana la cel mai mic dintre ei s-au ridicat in vai si si-au inaltat privirile. dar nu erau supravietuitori, doar un mic numar mai era inca in viata pentru a-i saluta pe vechii stapani…”

Acesta este doar un exemplu, dar cartile abunda. Biblia e la loc de cinste, prin partile pe care le-a interzis si ascuns, dar care exista si pot fi citite de cei curiosi. Cartea lui Enoch lasa umanitatii nenumarate informatii referitoare la stramosii nostri si descrie detaliat aterizarea unor nave extraterestre pe Pamant si o calatorie cu o nava spatiala din care povesteste cum se vedea Pamantul de sus. Citez: “M-am dus in cer. Am intrat si m-am apropiat de un zid din pietre cristaline inconjurat de limbi de foc si a inceput sa-mi fie frica. Am traversat limbile de foc si m-am apropiat de o casa mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemanatoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor si fulgerelor, intre care se aflau ingeri, iar cerul era de apa. ZIdurile erau inconjurate de o mare de foc iar usile ardeau de foc. Mai era o casa, mai mare decat prima; toate usile erau deschise. Aceasta casa era, din toate punctele de vedere, remarcabila prin pompa si grandoarea ei. Podeaua era de foc, partile de sus erau fulgere si stele care se miscau in cerc, iar tavanul era un foc arzator. M-au luat cu ei si m-au transportat intr-un loc. Am vazut originea luminilor, magaziile cu fulgere si tunete, am vazut gura tuturor fluviilor de pe pamant si am vazut gura genunii. Am vazut piatra unghiulara a pamantului, am vazut cele patru vanturi care poarta pamantul. Am vazut vanturile cerului, cele care fac sa se miste, sa se roteasca discul soarelui si al tuturor stelelor. Am vazut drumul ingerilor si am vazut la capatul pamantului firmamentul de deasupra pamantului. Am vazut o prapastie adanca cu coloane de foc ceresc si am vazut, dedesubt, cazand coloane de foc care nu ar fi putut fi masurate in adancime sau in inaltime. Dincolo de aceasta prapastie am vazut un loc deasupra caruia nu era firmament, dedesubtul caruia nu era pamant, nici apa. Nu erau nici pasari, era o lume pustie si lugubra. Am vazut acolo sapte stele ca niste munti mari in flacari. la intrebarea mea, ingerul a raspuns: ‘iata locul unde se termina cerul si pamantul’. Am calatorit pana cand am ajuns intr-un loc unde nu era nimic. Am vazut acolo ceva ingrozitor: nu am vazut cer sus, nici pamant jos, nimic decat un loc pustiu. Am vazut stelele cerului si am vazut cum le spunea fiecareia pe numele ei”.

Iata un scurt pasaj edificator si din Ramayana: “Cand se face dimineata, Rama urca in carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitata. Inalt cat o casa cu doua etaje, carul are mai multe sectiuni ca si ferestre… Era colorat si puternic… Sunete ceresti se faceau auzite cand se ridica spre cer…” Am sa ma opresc cu exemplele aici; cine este interesat poate sa citeasca mult mai multe in cartile lui Däniken sau din multe alte surse.

Dovezile exista, dar sunt ingropate sub pres. Biserica ascunde toate pasajele care ar putea pune pe ganduri pe orice om inzestrat cu un minim de ratiune, pentru ca asta ar insemna niste semne de intrebare, dubii, indepartarea de credinta orbeasca din care se hraneste si-si mentine existenta. Iar cartile orientale si apartinand altor civilizatii de pe alte continente ne sunt destul de straine. Dar cine este curios poate cauta si se poate oricand informa, pentru ca stim prea putin din informatiile care exista dar care nu sunt la vedere, deoarece omul refuza sa conceapa ceva ce contrazice vechile tipare transmise din generatie in generatie, de teama sa nu-si piarda ingreaga fundatie pe care si-a construit modalitatea de gandire.

Cu ceva timp in urma, cel care emitea o ipoteza ce nu fusese deja dovedita era proscris, ars pe rug sau persecutat de Biserica. Acum, ipotezele prea indraznete sunt acoperite de tacere pe motiv ca ar contrazice teoriile in vigoare. Daca am fi perpetuat o astfel de gandire probabil ca inca am fi convinsi ca Pamantul este plat. In intreaga istorie, cei care au pus bazele descoperirilor stiintifice au reusit aceste mari performante tocmai pentru ca nu s-au limitat la ceea ce se stia deja. “Nu sta nicaieri scris in Biblie ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. In consecinta, orice afirmatie de felul acesta este opera diavolului”.

Dovezile cu privire la “adevar” izvorasc intotdeauna din doctrina esentiala a fiecarei religii. De aici rezulta faptul ca gandim si credem in spiritul unei conceptii viciate in care suntem educati inca din copilarie. Fiecare generatie a trait si traieste cu convingerea ca este singura care detine “adevarul”. Fiind ceva mai modesti, spune Däniken, “noi consideram ca nu poti poseda “adevarul”. In cel mai bun caz, poti sa crezi in el. Cel care porneste efectiv in cautarea adevarului nu are dreptul sa respinga ipoteze noi sau indraznete, numai pentru ca ele nu se potrivesc modului sau de-a gandi. Acum o suta de ani nici nu se punea problema macar de navigatie spatiala. Strabunii nostri nu aveau, deci, nici un motiv sa se intrebe daca cumva stramosii nostri indepartati au fost sau nu vizitati de fiinte extraterestre”.

“Daca am apucat cu adevarat calea anevoioasa a cautarii adevarului, sa parasim cu curaj drumurile batatorite de pana acum si sa punem sub semnul intrebarii tot ce am considerat drept si adevarat.” Aceasta este singura cale spre cunoastere. Cunoastem inca prea putin despre trecutul nostru incat sa ne putem permite sa emitem judecati definitive.

Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

Intotdeauna am privit sfaturile ca pe un semn al intelepciunii pe care o aculumezi in timp odata cu experienta, pe care decizi sa le oferi altor persoane care nu au ajuns inca sa inteleaga anumite lectii pe care ni le pune pe tava viata, insa nu numai. Experiente avem cu totii, dar uneori este nevoie de o perioada foarte lunga de timp pentru a intelege de ce a fost nevoie sa experimentam acele lucruri. Care a fost lectia? Oare stim cu adevarat? Si cum putem fi siguri ca intelepciunea pe care credem ca am dobandit-o nu este doar o simpla treapta pe o scara inalta parcursa abia pe sfert sau jumatate? Cum ne putem asigura ca am inteles lectia completa si nu doar franturi de invatatura? Pentru ca ce ne face pana la urma vrednici de a oferi un sfat, daca nu faptul ca noi insine am inteles invatatura respectiva si am asimilat-o sau macar incercam sa o asimilam?

Eu cred ca viata ne pune in fata unor situatii similare in repetate randuri, pana cand lectia a fost inteleasa cu adevarat. Atata timp cat continuam sa ne confruntam cu aceleasi probleme in acelasi mod, eu personal sunt de parere ca suntem inca departe de adevar. Doar cel care a inteles are intelepciunea necesara pentru a gestiona corect o situatie data. Odata ce ea e prost abordata, se va repeta sub diferite forme, iar reactiile noastre in fata ei se vor repeta la randul lor. Se poate chiar perpetua… putem muri fara sa aflam unde greseam. Asa ca nu pot sa nu ma intreb. De ce sunt unii oameni atat de sfatosi in chestiuni pe care ei insisi nu au reusit sa le inteleaga? Ce ii face in masura a impartasi o invatatura pe care nu o detin? Eu cred ca lectia a fost complet invatata atunci cand examenul inceteaza a se repeta, atunci cand ceva ce obisnuia sa constituie o drama interioara sau se finaliza in esec, devine perfect controlabil, inceteaza a ne perturba echilibrul interior si se finalizeaza in succes. Pentru ca probleme vom avea cat traim, dar conteaza enorm de mult cum alegem sa le abordam.

In plus, situatiile in care suntem pusi par uneori atat de asemanatoare… Suferinta in mod special ne determina sa empatizam, chiar sa asociem anumite experiente ale altor persoane cu unele lucruri pe care le-am experimentat personal, astfel ca exista tendinta de a sfatui in functie de experienta si trairile proprii, mai degraba decat cea a persoanei care o solicita. Totusi, desi durerea, tristetea si amaraciunea nu sunt straine nimanui, motivele care le declaseaza sunt mult mai personale decat ni se permite a observa, astfel ca este imposibil a intelege cu adevarat ca simplu spectator extern (poate cu exceptia psihologilor) ceea ce se afla in spatele trairilor interioare ale unui alt om. Tot ce puteam face este sa ne abtinem de la a spune celuilalt ce e mai bine pentru el. Noi nu avem cum sa stim ce este mai bine pentru el, ce i se potriveste sau ce isi doreste, nu il putem sfatui nici ce decizii sa ia in dragoste, nici ce cariera sa alegea si nici ce abordare sa aleaga cand afla ceva neplacut (exemple complet aleatorii), oricat de similara ni s-ar parea situatia in care el se afla. Tot ce putem face este sa-l sfatuim sa caute mai atent in interior, pentru el si numai el detine raspunsurile.

Invatatura poate gasi inspiratie si revelatie in exterior, dar ea vine intotdeauna din interiorul nostru. Se intampla de obicei spontan, sunt acele scurte momente, anumite fraze, secvente de film sau pasaje dintr-o carte, poate chiar un discurs inspirational sau practic orice altceva menit sa declanseze in mintea noastra o serie de explicatii care sa se finalizeze in solutia mult-cautata. Ne poate sfatui o lume intreaga sa procedam intr-un anume fel, insa nu vom intelege niciodata lectia datorita sfaturilor lor, ci numai datorita propriilor noastre experiente si revelatii care le acompaniaza. Iar asta nu e de ajuns. A detine solutia si a nu o aplica sau a nu incerca macar sa o aplici, inseamna ca o detii degeaba. E ca si cum ai avea in biblioteca o capodopera a literaturii universale pe care nu o citesti niciodata. Iar a predica despre continutul sau cand nici macar nu ai privit dincolo de coperta e pura absurditate.

Buddha: “Indoieste-te de toate, gaseste-ti propria lumina.”

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…