Sa-mi iau pantofii rosii oare, sau pe aia bej? Oare sa plec in vacanta la Paris sau la Viena? Sa ma mut in SUA sau sa raman in Romania? Sa divortez sau sa incerc sa-mi salvez casnicia, daca s-o mai putea, desi nu-s sigura? E greu de spus ce inseamna o decizie dificila, pentru ca difera de la om la om, in functie de gradul de nehotarare de care dispune si de nivelul de dramatism pe care-l atribuie diferitelor situatii cu care se confrunta. Pentru unii si sa gaseaca raspuns la o intrebare de tipul: “sa iau perechea aia de pantofi sau nu?”, constituie o adevarata dilema. N-am sa ma refer insa la genul acesta de decizii, ci la cele care presupun o schimbare majora cu impact semnificativ in viata cuiva. Si sunt ferm convinsa ca fiecare dintre noi ajunge la o astfel de rascruce macar o data in viata, daca nu de mai multe ori.

Acum cativa ani a fost si randul meu sa ma trezesc cu o dilema majora careia trebuia sa-i dau de cap, si intr-o perioada bine determinata de timp chiar. Sinu cred ca e strain de cei care s-au vazut pusi in fata unei astfel de decizii faptul ca este intr-adevar forte dificil sa alegi, cu atat mai mult cu cat ai presiunea timpului pe spinare. Decizia a fost o surpriza pentru toti apropiatii. Sincer, nu cred ca era vreo persoana din viata mea care s-ar fi asteptat la acea alegere din partea mea. Asa ca nu prea am putut sa evit evidenta intrebare: “De ce?! Ce te-a putut determina sa alegi asa?” Si oricat as fi vrut sa le pot raspunde, nu am putut, pentru ca nu aveam nici cea mai vaga idee cum as putea sa explic asa ceva. Acum, insa, pot si am sa va impartasesc si voua revelatia. 

Nu se putea ca ea sa apara fara un catalizator. In cazul de fata a fost vorba de un articol dintr-o revista, in care o tanti psiholog explica pe un caz concret cum sa invatam sa luam decizii usor. Am ridicat automat o spranceana. “Cum dracu’ sa iei deciziile usor? Mie mi s-a parut oricum, numai usor nu!”, gandeam eu in scepticismul care ma caraterizeaza. Dar am zis ca hai, treaca de la mine… sa auzim ce are de spus tanti asta. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca tani aia explica, asa cum eu n-am putut nici de-mi storceam creierul ca buretele imbibat de apa, exact pasii pe care i-am urmat (fara sa-mi dau seama) atunci cand am luat atunci acea decizie. Nici nu mi-a venit sa cred cata logica era la mijloc si cat de mult simplifica ecuatia. 

1. In cazul in care esti un om foarte ocupat, ai clar nevoie sa-ti scoti de undeva un pic de timp liber. Nu cred ca oricine isi permite sa-si ia concediu chiar cand vrea muschiu’ lui, dar ideal ar fi unul, pentru ca in conditii de stres, tot efortul e inutil. Este nevoie de o minte limpede si relaxare. 

2. Luati frumos un caiet sau niste foi de hartie si un pix. Nu sunt, de obicei, adepta unor astfel de liste, insa candva am aplicat metoda pentru ceva si s-a dovedit a fi unul din cele mai istete lucruri pe care le-am facut vreodata. Asa ca nu strambati din nas si luati rechizitele cu pricina . 

3. Dat fiind faptul ca de obicei omul oscileaza intre doua optiuni, veti avea nevoie sa faceti doua liste, cate una pentru fiecare din cele doua optiuni intre care trebuie sa va decideti. Nu le abordati pe ambele in acelasi timp, nu veti face decat sa va zapaciti complet. Luati-le pe rand. 

4. Pentru prima dintre ele acordati-va un timp de gandire si asterneti pe hartie cum credeti ca va deveni viata voastra in prima saptamana dupa ce luati decizia cu pricina. Nu va grabiti, treceti tot ce va vine in minte, insa nu asa cum doriti sa devina ci asa cum credeti in mod obiectiv ca va deveni. Nu cred ca e foarte dificil acest prim exercitiu, deoarece vizeaza o perioada foarte scurta de timp. Partea mai dificila vine abia pe urma. Dupa ce ati terminat cu prima saptamana, incercati sa faci exercitiul de imaginatie pentru urmatorii 6 ani. Tanti psiholog mentiona ca acest exercitiu poate sa dureze si o saptamana, chiar mai mult. Deci luati-va cat timp aveti nevoie si nu va grabiti. O importanta deosebita in aceasta parte a exercitiului o are obiectivitate, veti vedea imediat de ce. 

5. Dupa ce ati terminat cu prima optiune, continuati acelasi exercitiu si pentru cea de-a doua. 

6. Acum luati fisele si citit-le din nou. Sunt convinsa ca sistemul de valori isi va spune automat cuvantul si va simplifica infinit de mult decizia, desi la prima vedere parea una extrem de dificila. Fiecare dintre noi are anumite nevoi mai pregnante decat altele, are dorinte diferite de ale celorlalti. Ok, nevoile de baza le avem cu totii, dar in privinta celorlalte ne diferentiem in mod fundamental. Motiv pentru care nu e deloc in reula sa stam sa judecam de pe margine ca “vai, ce decizie de rahat a luat ala. Eu n-as fi procedat niciodata asa”. Evident ca nu, pentru ca “tu” ai alt sistem de valori prin prisma carora ai alte nevoi si dorinte/asteptari de la viata. Daca prima parte a exercitiului, cea cu lista, implica obiectivitate, cea de-a doua este o analiza pur subiectiva.

Organizarea asta simplifica foarte mult procesul de decizie. Sper sa va fie de folos. 

Craciunul care a trecut mi-a adus o surpriza care m-a bucurat foarte mult, dar m-a pus si pe ganduri in acelasi timp. Am primit prin posta o felicitare si un mic cadou de la o prietena din Ardeal. Va amintiti de felicitari? Chestiile acelea de carton colorate pe care scrii urari? De mana… Nu mi-a venit sa cred! Mai sunt oameni care trimit asa ceva? Imi venea sa-mi trag doua palme peste fata ca sa-mi revin. Ultima oara cand am mai primit asa ceva s-a intamplat acum trei ani, de la un prieten american. Si atunci am fost la fel de uimita.

Imi amintesc cu nostalgie de vremurile cand comunicam cu prietenii de departe prin scrisori, asa ca-n epocile antice, doar ca pana era inlocuita de pix. Si asta in mod frecvent, nu o data pe an. Aveam cutii pline cu teancuri de scrisori si felicitari in care ne povesteam noutatile, barfele, dilemele si tot ce ne trecea prin cap. Erau vremuri cand oamenii se oboseau sa faca niste gesturi pe-ndelete, nu pe fuga, cu drag, nu cu sila. Erau vremuri cand gesturile frumoase aveau in spate chiar intentii frumoase, nu clisee din obligatie. Acum primesc urari pe “mess” sau e-mailuri, in cel mai bun caz sms-uri, de cele mai multe ori trimise la intreaga agenda, pentru ca deh, ne e lene sa trimitem tuturor si, daca nu trimitem tuturor, poate se supara ceilalti ca-i neglijam, a suna pe toti e scump si a trimite felicitari (nu virtuale) consuma prea mult din timpul nostru pretios.

Nu fac parte din generatia care a crescut cu calculator in casa. Am prins abia mIRC-ul in vremurile sale de glorie cand navigam prin net-cafe-uri o data pe saptamana si trimiteam cateva e-mail-uri ocazionale cu detalii picante care se cereau a fi citite urgent. Dar cam atat. Daca vroiam sa vorbesc cu cineva ii faceam o vizita sau o invitatie la “un suc”, nu ii dadeam mesaj de intre pe mess, daca vroiam sa petrec timp cu cineva pur si simplu o faceam, nu asteptam sa fie online. Oare cand am pierdut pe drum adevaratul contact cu realitatea? Oare cand am ajuns atat de grabiti incat am inlocuit canalele autentice de comunicare cu unele rapide, dar care doar creaza impresia de comunicare?

Nu neg ca si internetul, ca si telefonul si alte gadgeturi de ultima generatie isi au utilitatea lor. Exista treburi care se cer a fi solutionare rapid, chiar instantaneu, in fata carora vechile canale de comunicare “medievale” se vad complet depasite si neputincioase. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu implementarea lor in mod general la intreaga noastra viata, pentru ca pe masura ce le lasam sa ne acapareze universul, constatam ca legaturile pe care le avem cu cei din jur devin tot mai superficiale. Timpul trece si cand vom deshide cutiile cu amintiri ele vor fi goale, iar spatiul de stocare a mesajelor virtuale (oricat de mare, totusi intotdeauna limitat) le va inlocui in timp pe toate.

Paradoxal, am cunoscut, prin intermediul retelelor de socializare online, oameni cu care am legat prietenii reale si foarte stranse. Dar, trebuie sa mentionez faptul ca, daca ele nu ar fi trecut din planul virtual in cel real, probabil ca s-ar fi dizolvat mult mai repede. Si asta pentru ca atunci cand nu cunosti un om, cand n-ai impartasit nici o experienta cu el, nu-ti pasa. Nu te gandesti la el cand nu e “online”, nu impartasesti bucuriile, tristetile si ceea ce ti se intampla in mod curent, decat daca se afla intamplator online. Practic nu exista posibilitatea de a suda legatura. Si asta pentru ca nu exista implicare.

Mai nou se anunta tablete grafice pe care sa putem citi cartile “mai usor”. De asemenea, se anunta si disparitia incet incet a cartilor in forma cu care am fost pana acum obisnuiti. Oare ce urmeaza? Deja abia de mai stim sa scriem pentru ca nu o mai facem aproape niciodata. Poate va disparea in timp si hartia, poate copacii vor trai mai fericiti astfel. Dar oare noi vom fi mai fericiti? Eu una am dubii serioase. Totul are un pret, tehnologia nu face exceptie. Ne usuram viata dar ne si sapam groapa in acelasi timp.

Inca mai este cineva care se uita cu jind la femeile superbe de la Hollywood gandindu-se ca sunt ataaaaat de frumoase si de minunate si de… perfecte…? Acest post este pentru fetele alea dragute, dar imperfecte, care se uita la TV sau prin reviste si li se scurge entuziasmul si increderea pe podea cand dau peste imaginile superbe ale vedetelor. Ei bine, poate ati mai vazut prin revistele de scandal sau pe diverse site-uri astfel de “revelatii”, dar am sa vi le arat pe cele peste care am dat si eu, oricum. Ca sa vedeti si voi cei inca sceptici ce poate sa faca machiajul, stilistii + armata de fotografi si artisti grafici, dintr-o persoana.

Kate Moss (si dezamagirea mea personala pentru ca era modelul meu preferat si nu mi-as fi imaginat vreodata ca arata asa)

Hilary Duff

Pamela Anderson

Anna Kournikova

Jennifer Lopez

Halle Berry

Goldie Hawn

Eva Longoria

Cameron Diaz

Penelope Cruz

Beyonce

Departe de stralucirea de pe ecran sau de pe copertele lucioase, nu-i asa? Am mai atins candva acest subiect, dar atunci vorbeam despre “kilogramele in plus”. Totusi, ideea de baza este cam aceeasi. Vedem modele ideale pe care suntem tentati sa le idealizam si sa ne comparam cu ele, insa ele nu sunt chiar reale, sunt create, doar de-aia exista atatia stilisti, iar o imagine nu e atat de greu de vandut odata ce a fost impachetata intr-un ambalaj atragator. Imaginile reale, cele care zac in spatele stralucirii prefabricate, sunt doar niste persoane normale cu defecte bine ascunse sub machiaj si editare. Sunt convinsa ca oricare din fetele care au privit vreodata vedetele cu tristete, gandindu-se ca ele nu vor arata niciodata asa, ar arata cel putin la fel de bine ca ele daca ar beneficia de aceleasi “tratamente”.

Candva cineva ma intreba ce inseamna pana la urma a fi o persoana matura, ce presupune de fapt acest proces: a te maturiza. M-am surprins singura cand efectiv ma uitam ca vitelul la poarta noua si nu stiam ce sa zic.Doar un “aaaa…” din ala penibil mai lipsea. Aveam doar asa o vaga idee pe care nu reuseam sa o transpun in cuvinte pentru ca nu o puteam contura in intregime. Mi-am dat seama in acel moment ca viata o intreaga etichetam pe altii si suntem etichetati ca maturi sau imaturi fara ca acele afirmatii sa aiba vreun fundament real. Ne aducem aminte din copilarie ca ni se spunea ca unele comportamente denota imaturitate. Ulterior am ajuns sa pun acele “invataminte” sub semnul intrebarii, intrucat de foarte multe am ori am putut sa constat din proprie experienta ca acele comportamente nu erau neaparat o dovada de imaturitate, cat de prostie. Hmm si atunci care e imaturitatea? Nici nu stiu cati dintre noi chiar stiu ce inseamna a fi matur, cu exceptia psihologilor. Asa ca m-am documentat. Si iata ce am aflat. Este foarte interesant.

Abraham Maslow, un renumit psiholog american definea maturitatea in felul urmator: “perceperea eficienta a realitatii si capacitatea de a stabili relatii mai comode cu ea; vizeaza judecarea corecta a situatiilor si oamenilor.” “Persoanele mature sunt mai deschise la risc, catre necunoscut si sunt mai putin afectate de frica. Persoanele imature, dimpotriva, accepta foarte greu situatiile neprevazute, avand nevoie imperioasa de certitudine si siguranta.”

Mai in detaliu, iata ce ar defini, o personalitate matura:

- spontaneitatea, lipsa unui prea mare grad de conventionalism, capacitatea de a trai experiente maxime si de a avea o existenta plina de viata;

- capacitatea de a se accepta pe sine si pe ceilalti;

- o anume doza de detasare in relatiile cu ceilalti, a nu fi exagerat de atasat de familie si a avea nevoia de a petrece timp si in singuratate;

-  creativitate in ceea ce priveste actiunile intreprinse, a da cate o nota personala/individualitate stilului de viata;

- solidaritate cu scopurile considerate din punct de vedere moral ca fiind drepte, capacitate clara de a distinge intre bine si rau;

- independenta fata de cultura si mediul social, capacitatea de a lasa de-o parte critica si conventiile sociale;

-  pastrarea unui orizont nelimitat in ceea ce priveste convingerile religioase si preocuparea privind aspectul final al vietii;

- toleranta, inclusiv privind alte etnii sau religii;

-  compasiune;

- simt al umorului neostil, cu nuante mai degraba filosofice;

- selectivitate in relatiile sociale, dar si o profunzime a lor; totodata, capacitate de a intretine relatii si cu persoane cu care nu au relatii profunde;

-  optimism, veselie, capacitatea de a se bucura de munca, de a iubi, de a atinge anumite scopuri;

- manifestarea temperata a emotiilor, echilibru emotional;

- capacitate de autocontrol;

- evitarea implicarii emotionale fara rost, a geloziei si posesivitatii;

- cunoastere de sine;

- intelegere clara a scopului vietii (in termenii unei teorii).

Pe de alta parte, personalitatea imatura este una nevrotica, care nu poate trece peste deziluziile vietii cu capul sus, are o dorinta constanta de a fi iubita si nevoie de confirmare, se straduieste in permanenta sa aiba succes, este incapabila de iubire dar alearga in permanenta dupa afectiunea celorlalti, fara sa-si dea seama ca ostilitatile sale latente le fac relatiile nesatisfacatoare si atribuie intotdeauna vina celeilalte parti; este indiferenta fata de personalitatea si nevoile partenerului si se victimizeaza pentru ca acesta nu-i indeplineste dorintele; este lipsita de incredere in ceilalti, fapt ce suscita frica si suspiciune; este instabila in general, sensibila la refuzuri, avand chiar accese de furie in cazurile in care se simt respinsi; sunt egocentrici, anxiosi si apatici si nu sunt deschisi catre situatii sau experiente riscante/nesigure/necunoscute. In plus, au caracteristicile opuse celor pe care le-am descris mai sus cand am vorbit de persoanele mature.

Parca nu suna tocmai a ceea ce credeam si a ceea ce “se spune” prin jur ca inseamna a fi imatur. Nu vi se pare?

Acum ca m-am documentat si mi-am facut o idee mult mai clara despre aceasta tema, as putea concluziona ca maturitatea nu vine neaparat odata cu maturitatea fizica, desi de cele mai multe ori se intampla asa. Am cunoscut persoane mature conform explicatiilor psihologice si la 20 de ani. Deci nu trebuie sa ajungi carunt si cu o intreaga viata in spate pentru a atinge un nivel ridicat de maturitate. De asemenea, desi o banuiam dinainte, acum m-am convins si asupra faptului ca barbatii sunt considerati mai imaturi decat femeile si ca se maturizeaza mai tarziu decat ele pe nedrept. Am cazuri chiar apropiate care demonstreaza contrariul.

Cum poti deveni matur daca nu esti? Eheee… am sa-l citez pe Goethe:

“everybody wants to be somebody, nobody wants to grow”.

Aici ar fi problema, zic eu.

Este binecunoscut faptul ca parintii constituie principalul model dupa care se formeaza personalitatea unui copil. Atfel ca, vrand nevrand, pana la o varsta preluam din comportamentele lor si le asimilam. Asta se intampla, insa, doar pana cand ajungem la varsta la care vrem raspunsuri si analizam tot ceea ce vedem, in special comportamentul parintilor nostri. Deja din adolescenta ne formam o intreaga lista de trasaturi si comportamente pe care le detestam la parintii nostri si le respingem vehement.

Ei bine, exact asa a fost si in cazul meu. In timp am devenit tot mai constienta de lucrurile pe care nu le consideram in regula la ei si le-am pus pe o lista neagra. Mi-am construit chiar un scop din a nu deveni niciodata ca ei la acele capitole de pe lista aia neagra. Asa ca, de fiecare data cand observam ca am vreun impuls de a reactiona ca ei incercam sa respir adanc si sa schimb placa, sa-mi amintesc de ce nu vreau sa fiu asa si cum vreau sa fiu; am incercat sa ma transform in ceea ce vroiam sa fiu. Au trecut ani buni de cand mi-am impus sa ma formez asa cum vroiam, altfel decat ei, si in foarte mare parte am reusit. Cu toate astea, de curand m-am surprins intr-o ipostaza pe care nu o cunoscusem niciodata pana atunci. Era noua si era identica “mama”. Am fost socata. Atat de mult imi dorisem sa nu devin ca ea la anumite capitole, cu atat mai mult cu cat seman foarte mult cu ea fizic si muuulta vreme majoritatea celor din jur ma compara in permanenta cu ea, si iata ca totusi scapasem ceva din vedere, iar acum ma ajunsese din urma. Pur si simplu nu am trecut ceva pe lista aia neagra pentru ca privisem toata viata situatia dintr-un alt unghi, un unghi care nu-mi permitea sa vad unde e “buba”. In ciuda eforturilor, tot in mama m-am transformat.

Adevarul e ca vrem sau nu vrem, tot in ei ne transformam si cel mai bine e sa realizam asta, pentru ca altfel nu exista posibilitate de schimbare. Daca devenim constienti de ceea ce dorim sa evitam, atunci ne putem schimba. Dar greu, foarte greu… Impulsurile revin si se cer controlate in mod constant. In timp se tranforma in altele daca avem suficienta vointa. Insa e nevoie de vointa. Poate nu am inteles eu in intregime de ce se intampla asta, dar ceea ce inteleg este ca daca traim ani buni cu niste modele feminine sau masculine (practic singurele motive pe care le cunoastem in mod real pentru ca am crescut zi de zi cu ele), ni se inradacineaza ideea ca acela este comportamentul normal. Chiar daca in mod rational, ulterior, ajungem sa-l negam si sa incercam sa-l respingem, pentru ca pur si simplu nu ne place sau il consideram nociv, el e atat de inradacinat, de atatia ani, incat e ca un viciu. Noi l-am asimilat deja, la nivel inconstient e prezent, motiv pentru care dureaza enorm de mult sa-l inlocuim. Totusi, nu este imposibil. Insa nu ne putem debarasa de “mama” sau “tatal” din noi pana nu ne reinvatam sa fim altfel de fiecare data, in fiecare situatie. E ca si cum ne-am re-crea personalitatea.

Asa ca nu va detestati parintii si nu-i judecati. Sunt asa cum sunt si nu avem cum sa-i schimbam, tot ce putem face e sa invatam ceva din greselile lor si sa bagam la cap. Desi nu asta e problema cea mare. Problema cea mare e ca devenim exact ceea ce judecam. Iar lucrurile nu mai sunt asa simple din postura celui candva judecat.