- bănuiala mea s-a confirmat. Aproape în unanimitate (o singură persoană a răspuns altfel), posesorii de pisicii preferă ceaiul, nu cafeaua, spre deosebire de persoanele care au câini. De ce? Nu am nici cea mai vagă idee, dar este un fapt.

- posesorii de pisici au preocupări artistice, cei de câini mai puțin, spre deloc. Explicația mă depășește și în acest caz.

- între preferințele pentru vacanțele la munte și mare nu există nici o legătură cu posesiunea de pisici sau câini. Răspunsurile au fost cam 50/50 %.

Odata cu evolutia suntem vesnic nevoiti sa ne reconsideram pozitiile, sa ne adaptam la noi contexte. Vrem, nu vrem, viata impune o serie de schimbari care se rasfrang asupra felului nostru de-a ne trata pe noi insine, asupra tabieturilor noastre, a felului de a vorbi, de a gandi, de a socializa etc. Nu mic e riscul de a te trezi intr-o buna zi si a constata ca nu mai stii cine esti, ca nu ai tinut prea constient pasul cu schimbarea, astfel ca, dand nas in nas cu personajul din oglinda, iti vine sa tipi de spaima. Sau poate schimbarea e una constienta, iar tipatul devine o trista resemnare in fata ranjetului ironic ce se reflecta de cealalta parte a oglinzii, batjocorind caricatura ce ai devenit.

Nu am fost niciodata adepta resemnarii, ba din contra. Am luptat cu indarjire pentru ce vroiam, si daca ieseam din respectiva batalie plina de vanatai, cu membrele zdrentuite de rani si balind sange prin toti porii. Si s-a intamplat, de nenumarate ori. Costuri prea mari si beneficii penibil de mici. N-as zice ca sunt tocmai o experta in eficienta. Totusi, am recunoscut intotdeauna situatiile in care resemnarea nu e o idee proasta: atunci cand e necesara pentru atingerea unui obiectiv atent ales si de buna voie. Si numai daca nu aduce atingere vreunuia dintre multiplele principii pe care defilez. Din pacate, uneori sunt altii cei care incearca sa te forteze sa te resemnezi, calcand cu bocancii pe valorile proprii si oferind drept obiectiv un anume ceva care prezinta zero interes pentru tine. Iar partea proasta e ca au autoritatea sa o faca. Cata motivare, cat entuziasm! Dar merita oare sa te razvratesti? Ar fi ranile de suportat?

Probabil ca nu, sau daca da, ar lasa cicatrici prea adanci pentru a merita lupta, de aceea as zice ca asta e situatia cea mai dificila care cere o reinventare in scopul adaptarii. Si cu totii ne consfruntam cu asa ceva ocazional. E o reinventare de fond si care cere o complexa analiza: ce anume modifici, in ce mod si pentru ce perioada? Cum faci sa nu te pierzi pe tine in acel ceva nou pe care-l inventezi? Trebuie sa ai mare grija ce alegi sa schimbi, pentru ca… esenta nu ti-o schimbi, probabil, niciodata. Uneori in viata mi-am pus intrebarea… oare voi putea reveni la ceea ce am fost candva? Sau voi vrea? Oare nu-mi va placea mai mult noul “eu”? Probabil aici depinde foarte mult cat de multe reinventari a suferit fiecare in timp si cat de radicale au fost ele, cat de bine se cunoaste pe sine fiecare si cat de impacat e cu asta. E greu sa-ti doresti sa redevii ce ai fost cand detestai ceea ce ai fost. La fel cum e usor a ceda mirajului noii creatii, incercand sa te convingi singur ca esti ceea ce ai inventat, adoptand o imagine ce nu-ti apartine, in esenta, tie, ci doar unei proiectii a ceea ce ti-ar placea sa fii.

In timp, am cunoscut o multime de schimbari in ritualuri zilnice, datorita reinventarilor multiple pe care am fost nevoita sa le adopt, dar am avut de curand revelatia sa constat ca m-am reinventat in… mine. Practic, prima “eu” pe care mi-o amintesc mai in detaliu e cea de fetita de scoala generala, care mergea in vacante la bunicii ei si primul lucru pe care il facea cand intra in casa bunicilor, inainte chiar de a despacheta, era urmatorul: sa cotrobai in dulapiorul de cosmetice al bunicii, pentru a vedea ce parfumuri si creme mai are, cum miros fiecare, ce farduri imi mai plac de acolo, cu care imi sta bine, proband pe rand toate rujurile si dandu-ma cu eterna oja rosie ca focul pe unghii, dupa care inspectam de-a fir-a-par, cu maxim de interes, cutiile cu bijuterii “de epoca” ale bunicii (care imi placeau la nebunie si care inca imi plac), confiscand cel putin o pereche de cercei de acolo sau un sirag de perle, casetele cu medalii si decoratiuni ale bunicului, pe care abia indrazneam sa le ating pentru a nu le pata cu mainile mele murdare de copil nevrednic in fata unor asemenea virtuti, iar in final treceam la garderoba – paradisul oricarei “femei”. Abia dupa ce terminam “inspectia”, mergeam cu bunica la bucatarie si beam ceai, mancam prajituri si barfeam despre prieteni, vecini, carti si orice altceva.

Ar fi o descriere prea lunga, daca as continua cu memorii in toate aspectele vietii mele, dar cert e ca lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Si astazi am exact aceleasi obiceiuri, obtin placeri din aceleasi nimicuri, am aceleasi valori si, chiar daca am avut o perioada de ratacire la un moment dat, cand am reusit perfomanta sa ma intorc cu susul in jos si mi-am privit in lacrimi caricatura in oglinda, a fost nevoie doar ca cineva sa-mi reaminteasca de unde am plecat. Reinventarea m-a adus inapoi – la mine. Orice as face, tanjesc dupa acel ceva care ma defineste, de care nu pot sa scap, orice as face, si de care nici macar nu vreau sa scap. Poate ca ordinea se mai schimba, dar elementele componente raman intotdeauna aceleasi. Iar acum, dupa atatia ani, sunt mai convinsa ca oricand de faptul ca nu mi-ar placea sa fiu altfel. Daca cineva ar indrazni sa incerce schimbe asta, ar rebui sa i-o spuna bunicii. S-ar tavali de ras in mormant.

Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/10/ce-te-motiveaza/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/ http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/#comments Thu, 22 Sep 2011 07:15:57 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4092 Intr-o seara linistita, in timp ce beam un ceai cald impreuna cu Catalin, dupa o zi de munca, ma trezesc cu o intrebare foarte interesanta din partea lui: “Si, cum te simti acum ca ti-ai indeplinit toate visurile?” Intrebarea era cu atat mai interesanta cu cat ma gandeam cu stupoare ca e pe cat se poate de naturala si de intemeiata. Ani de zile m-am luptat pentru a avea “casa visurilor mele”, “pisica visurilor mele”, “barbatul ideal”, sa vad Parisul si sa ma bucur de o independenta consacrata. Acum am si casa mult dorita, si pisica visata, si independenta, mi-am facut damblaua si cu Parisul, am deja de aproape 5 ani si barbatul cu pricina si sunt pe cont propriu. Deci… omg, am bifat totul. Si acum…?

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/feed/ 10 http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/ http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/#comments Mon, 05 Sep 2011 19:54:53 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4053

Daca ma intreaba cineva daca mi-a placut Parisul, ma voi simti pusa intr-o mare dificultate, pentru ca efectiv nu stiu ce sa raspund. Ar fi nevoie de mai mult de 10 fraze, care m-ar transforma dintr-o data intr-o “matusica” nevorbita cuprinsa de logoree la prima intrebare simpla si “de bun simt” pe care cineva i-o adreseaza, mai mult sau mai putin din politete. Dar iata ca, in cazul Parisului, as prefera sa-mi sustin din nou lucrarea de disertatie decat sa fiu nevoita sa formulez un raspuns complet si coerent la intrebarea cu Parisul. Asa ca nu am sa o fac, nici macar aici pe propriul blog, pentru ca numai cand incerc sa ofer macar o farama de raspuns, simt cum mi se incalcesc neuronii, refuzand cu stoicism orice intentie de participare la actul de gandire. Am sa va povestesc, in schimb, impresiile cu care m-am intors din aceasta vacanta si felul in care mi-a modelat/ daramat conceptiile despre tara, despre Occident si chiar despre oameni, in general.

La primul contact cu pamantul parizian, Parisul mi-a parut un oras frumos, boem, liber. Trenurile intrau si ieseau de sub pamant cand te asteptai mai putin, in muzica acordeoanelor manevrate cam stangaci, e drept, de cersetorii locali. Mi-a placut maxim, deja imi imaginam cum ar fi sa imi traiesc viata acolo. Imi placea ideea. Apoi, odata coborata din tren, am fost cuprinsa de cele mai puternice emotii pe care le-am avut vreodata intr-un oras/ tara nou (a). Cu riscul de a suna telenovelistic, mi-au dat lacrimile de fericire cand am tracut prin fata turnului Eiffel. Aproape ca uitasem ca taram un troller de 12 kg jumate si o geanta cu aparat foto (greu) dupa mine. Hotelul a fost o minunatie. Lux de lux, chiar in buricul targului, cu l’Occitane la discretie in baie, aprovizionate zilnic, un pat urias si pufooos, sa tot dormi in el cu saptamanile, si un salon de mic dejun ca-n filme. Ba nu, mai bine! Raiul pe pamant. Daaa, cu asta as fi putut sa ma obisnuiesc.

Am iesit sa explorez pentru prima oara orasul. Evident, mi-am uitat aparatul foto la hotel. Prima oprire… oare unde sa fie? La Turn, bineinteles. Dar pana sa ajung la marele si impozantul Turn, a trebuit sa trec de vreo 10 negrisori “simpatici” care vindeau turnuri kitschioase de toare culorile si sclipiciurile posibile si imposibile, pe care scria cu jvarowski PARIS. Si cativa boschetari veseli. Dupa care a trebuit sa razbatem prin cozile interminabile de la intrarile in Turn. OMG, oare cate ore trebuie sa astepti ca sa urci in el???!!! Clar, urcatul se amana pentru o zi mai curajoasa.

Am inaintat apoi spre chei, unde am mancat niste scoici delicioase pe o terasa cu vedere la Turn. Apoi m-am plimbat cu iubitul pe stradute, am intrat in toate boutiqurile care ne-au iesit in care si ne-am uitat la toate suvenirurile posibile si imposibile. Seara am petrecut-o pe o terasa foarte chic din apropierea hotelului, unde am ascultat jazz, am mancat quiche lorraine si am baut cafe gourmand (care pentru cine nu stie, este o cafeluta la care iti aduc 4 prajituri diferite). Dupa ce m-am umflat din toate bunatatile si m-am dezumflat de la cafeaua absolut ingrozitoare/ infecta/ cu gust de canal a francezilor, am observat stilul de-a manca al frantuzoaicelor. O farfurie uriasa de salata nu le descurajeaza deloc. Pot sta si doua ore cu ea in fata mancand cate un bob de porumb la 2 minute. Si chiar o fac. Cata rabdare, cata meticulozitate, nu ca nehalita de mine. A fost probabil singura seara romantica in Paris.

Ziua numarul 2 a inceput cu micul dejun. cateva branze, cateva sunci, ceva carnati (wtf, carnati la micul dejun? whatever…), o omleta nefacuta (minim dubios), oua de fiert (n-aveam chef), multe gemuri, mieri, clatite, croissante sa-ti pui si-n cap si faimoasele baguettes. Mi-am umplut farfuria, m-am infruptat… Buuun. Apoi la Louvre. Dupa o coada cam lunga, ne-am dotat cu abonamente cu acces la toate muzeele. Pentru a scuti alte cozi si prea multi bani, logic. Planul initial prevedea sa terminam cu Louvre-ul pana seara, ca sa ne plimbam apoi pe Champs Elysees. Siiigur ca da . Cine a fost pe acolo sigur stie de ce rad. Pai cum sa vezi Louvre-ul intr-o zi? Poate doar intr-o lume imaginara unde minutul dureaza de fapt de 3 ori pe-atat . Dupa cateva ore de cascat gura la statui absolut superbe/ geniale/ cuvintele nu ma mai ajuta, fabuloasele apartamente ale lui Napoleon si o ciondaneala cu iubitul, care zabovea prea mult in fata exponatelor si ne facea sa nu mai respectam “planul” , ne-am dat batuti. Nu mai mergeam nicaieri in acea zi. Ramaneam la Louvre. La fel ca si in ziua urmatoare . Am mancat in restaurantul lor (foarte bine plasat, pentru ca daca nu ar fi acolo toti turistii ar lesina de foame in fata vitrinelor) si ne-am continuat plimbarea printre marile capodopere ale artei renascentiste, antice, medievale. Nu povestesc mai mult, pentru ca as jigni Louvre-ul prin cuvintele mele inexpresive. Pe scurt, daca aveti un minim interes fata de arta si nu vedeti acest muzeu niciodata, puteti considera ca ati trait degeaba. Nu stiti nimic, nu ati vazut nimic. O fotografie de pe internet sau o ilustratie dupa o asemenea lucrare este doar o imitatie jalnica.

Ziua patru. Dupa o explorare macabra pe internet, in stilul meu caracteristic (prietenii stiu de ce), am aflat ca sub Paris zac milioane de schelete umane, depozitate in niste catacombe tinute departe de ghidurile turistice care prezinta atractiile locale. Si fiindca eu nu pot rezista curiozitatii pisicesti care ma caracterizeaza, am vrut sa merg intr-acolo chiar atunci, pe loc. Zis si facut. Nu ne-a luat prea mult sa le gasim, doar ca pentru a le vedea trebuia sa stam la o coada statica. Adica una care nu inainta, iar asta pentru ca in catacombe nu aveau voie decat maximum 10 persoane o data, pentru a se evita supraaglomerarea. Dupa 2 ore de asteptare (pe bune, francezii astia au un fetis cu cozile, e mai ceva ca pe vremea lu’ Ceasca), am citit si marele afis de la intrare. Interzis cardiacilor si celor cu probleme respiratorii. Atentie, este socant de macabru pe acolo. Eh, oricum eram fana horror-uri cand eram mica, acum aveam ocazia sa vad unul pe viu. Ce sa zic, minim interesant. Galerii lungi cu pereti din cranii si oase umane de sus pana jos. pe jos, pamant ud pe ici pe colo, cu pietricele si supa de oase. Relativ sinistru, dar eram mult prea fascinata/ ingrozita de ceea ce vedeam ca sa-mi fie frica.

De la un punct insa, nu am putut sa nu ma gandesc cu tristete ca pasesc printre ziduri de cadavre, oameni ca mine, fiecare cu familii, copii, povesti de viata si… suflet, zaceau striviti unii peste altii, de parca viata lor n-ar fi insemnat absolut nimic. Si nu am putut sa nu ma gandesc, pana la urma, si la propria mea viata. Ce se va alege de noi, de mine dupa ce vom da coltul? Lucurile noastre vor disparea, aruncate prin tomberoane sau saci uzati de vechituri, corpurile noastre se vor uza si ele, vor disparea la randul lor, copiii nostri vor ajunge si ei niste oase inerte. Atat si nimic mai mult. Dupa care mi-am amintit de Louvre. Magnificul Louvre ramane, asta e tot ce lasam in urma. Degeaba manaca unii rahat (scuzati expresia) ca nu traim decat prin copiii nostri, un motiv in plus sa ne multiplicam. De parca ei n-or fi tot muritori ca noi? Oasele lor nu vor zace asemenea mormanelor din catacombele franceze? Noi valoram zero, dar ceea ce cream… ramane viu pentru totdeauna. La sute de ani dupa ce autorii lor au fost una cu pamanul, milioane de oameni de toate natiile se calca in picioare sa o pozele pe Mona Lisa, pe Nike, pe Venus etc…

Deja din ziua a doua in muzeu imi venea sa innebunesc de oboseala. Picioarele ma dureau cumplit, rabdare nu mai aveam, irascibila devenisem si ma enerva teribil schimbarea de temperaturi dintre salile Louvre-ului. Treceam de la piele de gaina la bufeuri de caldura mai ceva ca o femeie la menopauza. Nu mai vroiam sa aud de muzee. Mi se luase complet. Imi placea la nebunie ceea ce vedeam, dar nu ma mai tinea scheletul sa umblu. Abia asteptam sa scap de chin si sa ma trantesc in patul pufos de la hotel. Pacat ca in camera s-a auzit toata noaptea un fosnit (nu am depistat sursa zgomotului) care mi-a facut praf somnul, privandu-ma de bucurila si privilegiul de a ma lafai in pufosenia aia imensa. Grrr…. Spre dimineata masinile se auzeau nepermis de mult, astfel ca n-am pus geana pe geana decat vreo maxim 3 ore in total. Cu indulgenta. Am inceput sa vad si cealalta fata a Parisului. Un centru frumos, dar fara termopane, lucru ca-l facea destul de greu de suportat noaptea. Dupa euforia primelor plimbari cu metroul, am sesizat ca tanti care canta atat de frumos la vioara era exact in acelasi loc in fiecare zi, cantand exact aceeasi melodie. La fel si ceilalti muzicanti “boemi” care facusera atmosfera pariziana atat de placuta initial. In mirosul de beci cu sobolani si pipi, metroul imi parea acum mai degraba asemanator unei hrube vechi cu multe tuneluri, decat a unei metropole civilizate. Podeaua lipsita de orice urma de gresia, marmura sau granit parea o musama uzata. Mi se facea dor de proaspata statie de la Parc Bazilescu. Si de geamurile izolate si linistea de acasa.

Dupa doua mic-dejunuri frantuzesti tanjeam dupa unul ca acasa, sau macar ca-n Bucuresti. Baguettele lor imi raneau gingiile din cauza cojii groase, branzele, foetajele si gemurile lor imi faceau varza digestia, dar macar m-am bucurat de o multime de mure si zmeura. Francezii mi se pareau niste infumurati aroganti. Franceza lor era foarte prescurtata, ceea ce ingreuna comunicarea. Magazinele lor erau pline de braduri mari cu produse la preturi foarte mari. Multe complet inaccesibile cuiva ca mine. Asa ca m-am limitat la mai putine hainute, ca sa nu dizolv complet cardul. Impresia care incepea sa mi se contureze despre francezi – mult bun gust si rafinament, dar si mai mult snobism si fitze pana la cer. Nu neg calitatea exceptionala a ceea ce gasesti in Paris, dar nu fac pretul. Valoarea nu atinge fitza. Frumoasa muzica din localuri, numai ca francezii asculta de fapt muzica soft-comerciala. Afisele din oras reflectau mai fidel gusturile lor muzicale si artistice. Ei merg cu trend-ul, sunt in realitate departe de jazzul din localuri. Iar educatia lor e departe de ceea ce-si imagineaza romanii ca vor gasi in vest. Mai pe sleau, sunt cel putin la fel de tarani si de nesimtiti ca ai nostri. Nici o diferenta.

Ziua 5: Am plecat la Versailles. Nu pot spune ca am fost deosebit de impresionata de palat in sine, dupa ce vazusem deja alte cateva prin Paris. Dar gradinile merita toti banii. Ba nu, merita mult mai multi bani decat contravaloarea unui bilet. Cel mai mult mi-au placut fantanile cu statui mitologice, fantana cu show-ul muzical pe simfonii clasice, aleile stil labirint cu pereti gigantici creati din coroanele copacilor aliniati cu ramurile intrepatrunse, orangeria si straturile de flori. Gradina este imensa si absolut superba.

In zilele ce au urmat am iesit la plimbare pe strazi, in incercarea de a vizita si restul muzeelor si de a vedea cat mai mult din ceea ce are Parisul de oferit. Concluzia trista e ca 8 zile nu-s de ajuns. E nevoie de nimin doua saptamani pentru a parcurge macar Parisul, pentru ca are mult, enorm de mult de oferit. Muzee interesante (dintre care ar fi de mentionat in special Orsay – mai ales pentru iubitorii de impresionism, colectiile de Renoir-uri, Monet-uri, Degas-uri, Van Gogh-uri, etc sunt foarte ,misto; muzeul armelor si Conciergerie), catedrale spectaculoase (Sacre Coeur si cele gothice, nu numai Notre Dame, Parisul are foarte multe in stil gothic), piatete cu monumente frumoase, Opera (care mie mi-a placut extrem de mult), dar mai putin parcurile. Nu pot spune ca am plecat din Paris impresionata de vreunul, nici macar de Tuilleries.

Cartierul Montmartre, cu celebrul local Moulin Rouge, bordelurile care te anunta ce fetite noi au mai adus, sediul Magnum (pentru fotografi), tarabele cu suveniruri si haine penal de ieftine si jerpelite, sunt total la polul opus fata de Montparnasse, culmea fitzelor, si frumuselul Champs Elisees. Merita vazut macar pentru cultura generala.

Mi-ar fi placut sa vad Bastilia, dar nu mai exista. Tot ce a ramas e pavajul si un monument care sa aminteasca de ceea ce-a fost candva. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa vad ghilotina, dar nu mai exista nici ea, iar Concorde nu mi-a prea placut, in ciuda monumentelor atent lucrate. Degeaba, in viziuea mea, auriul pe statui, porti, monumente, cladiri, e kitschios.

Frumos Parisul, poate cel mai frumos oras din lume. Mergand intr-o plimbare pe strazi, nici nu stii incotro sa-ti indrepti privirea. Arhitectura este extraordinara. Dar oamenii care il populeaza il fac sa para un oras rece, in care localnicii ii dispretuiesc pe straini, iar turistii il aglomereaza in exces, dand o impresie generala de nepasare si superficialitate. Din centrul George Pompidou, snobismul este cel mai bine reflectat. Arta moderna fara nici un concept, mazgaleli fara sens sub pretextul genialitatii neintelese. Niste mizerii care sunt o jignire la adresa cuvantului arta si care nu-s cu nimic mai artistice decat un rahat in mijlocul strazii.

Imi pare rau ca nu am pozat o cafenea frantuzeasca. Mesele lor inghesuite si scaunele unul langa altul nu-ti lasa pic de intimitate. Pentru ei pare ceva agreabil, dar mie mi-a displacut profund. Mi s-a facut dor de cafenelele din Bucuresti, unde puteam duce o conversatie fara sa auda tot localul ce vorbesc. Speram ca sentimentul de lipsa de intimitate si inghesuiala sa-mi dispara pe terasa de la Deux Magots, unde obisnuiau sa mearga Sartre si Simone de Beauvoire, dar nici vorba. M-am simtit la fel de stinghera intr-un oras pe care in mod clar nu-l inteleg.

In ultma zi ne-am incumetat sa urcam, in sfarsit, in Turnul Eiffel si pot spune ca a meritat efortul si rabdarea pusa la incercare de niste spanioli cu odraslele lor, care ma tot impingeau agasant sau ma loveau involuntar. Privelistea e incantatoare.

la plecare incercam sa inteleg de ce un oras atat de frumos nu ma mai entuziasmeaza, dupa abia o saptamana petrecuta in el. Un copilas mi-a oferit raspunsul pe tava. Cuvintele sunt de prisos.

Cu toate astea, francezii au facut ceva ce ai nosti n-au reusit. Le-au dat celor fara adapost o ocupatie, in afara momentelor de cersit sau ciordeala: le-au organizat asta:

Nu pot spune ca nu mi-a parut rau ca plec inapoi in tara, dar in acelasi timp gandul ca ma voi intoarce acasa ma inveselea ca niciodata. Pentru prima oara ma intorceam in Romania cu bucurie si sentimentul nu palea odata ajunsa acolo. Imi era dor de oamenii grabiti care te lasa si pe tine sa urci in metrou, de conductorii care nu inchid usile peste tine in timp ce urci, de oameni care stiu sa zambeasca sincer si sa poarte o conversatie banala relaxata, fara a parea ca strang un bat adanc infipt in fund, de o paine care nu-mi face rani in gura si mancare normala, fara fitze. Cred, totusi, ca Parisul, oricat de frumos si stilat ar fi, este prea fitzos pentru mine, prea arogant si prea fals.Frumusetea e numai exterioara, dar e o frumusete rece si goala pe dinauntru. Un loc frumos de vacanta, dar obositor, deloc romantic sau boem dar ceva ce trebuie vazut.

Am ajuns acasa plina de suveniruri, cosmetice, haine si niste amintiri memorabile. In concluzie, nu am nici un regret, a fost o experienta putin spus interesanta. Dar a fost, ca Parisul in sine, un paradox. Am iubit Parisul si nu l-am putut suferi, in acelasi timp. Dar nu pot afirma ca nu am trait intens aceasta vacanta . Sa fii acolo a fost un vis devenit realitate, dar nu a fost deloc asa cum ma asteptam.

P.S. Parisul nu e oras sa-ti faci luna de miere in el. Alegeti altceva . Ceva mai… romantic… si mai putin obositor.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/feed/ 14 http://camiachim.com/blog/2011/04/calea-tao/ http://camiachim.com/blog/2011/04/calea-tao/#comments Thu, 07 Apr 2011 17:19:45 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=3986 Oameni buni, contrar aparentelor, nu m-am lasat de fotografie. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca anul acesta a inceput in forta, iar cand spun forta, nu ma refer la a mea. In mod sigur, se anunta un an dificil, plin si solicitant. Dupa o iarna care parca ne-a acaparat definitiv (pentru ca nu mai parea sa aiba vreo intentie sa treaca), a urmat calvarul cautarii apartamentului (despre care voi vorbi mai amanuntit cand ma voi stabili in el si voi avea, in sfarsit, un bine-meritat ragaz sa respir; nu cereti inca detalii). Din pacate, in acest context nefavorabil, pozele au cazut si ele, temporar, in dizgratie, dar situatia se remediaza usor usor… Iata ca am reusit sa car 70-200-le dupa mine in parc intr-un weekend si m-am bucurat din plin de plimbare. (Click pe poza)

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

Asa sa fie?

De cand ma stiu am fost ferm convinsa ca aceasta celebra zicala este foarte adevarata. Cu toate astea, nu am fost niciodata in stare sa explic de ce. Astfel ca, la fel cum se intampla de fiecare data cand nu stii sa explici de ce crezi in ceva, am ajuns sa-mi pun chiar eu insami aceasta conceptie sub semnul intrebarii. Catalizatorul: o simpla opinie lansata de o colega, care argumenta ca si pentru a merge sa admiri natura iti trebuie bani, cum de altfel iti trebuie bani pentru a te bucura de orice.

Am luat “problema” la puricat. Pana la urma cum e? Sunt sau nu sunt gratis cele mai bune lucruri? Abia apoi mi-am dat seama ca de fapt problema nu este daca sunt gratis acele lucruri sau nu, ci care sunt acele lucruri atat de importante. Ei bine, determinarea lor este ceva mai dificila decat insusi raspunsul la prima intrebare, si asta pentru ca ceea ce consider eu ca fiind important poate sa nu faca nici cat o ceapa degerata pentru altcineva si vice-versa.

Si totusi, exista cateva elemente de importanta  comuna tuturor oamenilor, dupa parerea mea, fie ca suntem constienti de asta sau nu. Primul ar fi sanatatea. In prima partea a vietii cred ca prea putini dintre noi ne interesam de ea, pentru ca nu suntem bolnavi. Apoi imbatranim si “masinaria” incepe sa scartaie, asa ca incepem usor usor sa constientizam ca daca nu suntem sanatosi, tot ce intreprindem e absolut degeaba. Daca suferim sau murim, ne zbatem in zadar pentru tot ceea ce ne straduim din greu sa realizam. Dar este oare sanatatea ceva gratuit? Ei bine, daca avem sansa uriasa de a ne naste cu un fizic extraordinar de robust, sa traim sanatosi tun pana la 80 de ani, da. Pentru noi ceilalti muritori de rand, costa si costa scump. Daca incepi sa numeri toate analizele (cel putin de rutina) pe care un om obisnuit ar trebui sa si le faca anual, la care adaugam si tratamentele pentru ce se mai “strica” ocazional, ajungem la sume maricele. Iar cei mai putin norocosi, care sufera de diverse afectiuni mai serioase sau chiar grave, scot din buzunar o caruta de bani.

In al doilea rand, cred ca tuturor ne place natura. Ne plac excursiile, ne place lumina soarelui, aerul curat, apa proaspata de izvor, pasunile inverzite si floricelele parfumate. Asta, desigur, daca avem bani sa platim drumul pana in natura, cazarea unde e cazul si celelalte cheltuieli aferente, daca nu suntem alergici la fan/polen/etc, daca nu avem agorafobie, daca nu facem melanom de la radiatii, daca nu ne dam cu creme de protectie, sau daca avem echipamentele necesare excursiei in cauza. Ferice de cei care locuiesc efectiv in natura, dar si ei au cheltuielile lor.

Si in al treilea rand, dar nu neaparat ultimul, nu am intalnit niciodata un om caruia sa nu-i placa muzica. Dar si muzica e gratis numai daca o downloadezi de pe net. Pentru asta trebuie sa ai o conexiune la interenet, un calculator/laptop/ipad, telefon/ce-o fi. Si toate aceste gadgeturi cu care te poti conecta gratuit sau nu la net, costa. Unele costa foarte mult. Concertele costa si ele, pentru ca biletele nu vin gratis, decat daca ai “relatiile” potrivite pentru a primi invitatii.

Pe langa cele mentionate mai sus, desigur, fiecare dintre noi are anumite nevoi. Avem nevoie de un anumit spatiu in care sa locuim si sa traim. Aici asteptarile difera de la caz la caz, asa ca nu voi generaliza. Dar cer este ca o locuinta, de care o fi ea, costa. Costa si utilitatile, costa si hrana cea de toate zilele, costa pana si sapunu’ ala nenorocit de care fuge romanu’, costa si mofturile fiecaruia, si poftele, si iesirile in oras, si nevoile de culturalizare, pana si apa fara de care nu am supravietui.

Va plac animalele? Ei bine si ele costa. Pe unele le mai adoptam noi si de pe strazi, dar animalul cere hrana si ingrijire. Da, pana si contoale medicale. Daca le-am luat, platim.

Cele mai bune lucruri din viata… ce sunt ele pana la urma? Sunt acele lucruri care ne fac fericiti intr-un moment dat? E adevarat, nu putem trai fara a ne asigura satisfacerea nevoilor de baza si ma refer, in special, la cele biologice. Satisfacerea lor ne mentine in viata, dar ne face oare fericiti? Ajungem sa consideram ca ceva este “bun” abia atunci cand se atinge nivelul de echilibru intre ce ne satisface nevoia de baza si idealul pe care il avem despre acel ceva. Abia in cazuri exceptionale ajungem efectiv sa atingem idealul, la fel cum minimul de subzistenta nu ne poate multumi in mod real. Un anumit nivel de confort stinge nesiguranta si amplifica increderea. Dar sa fie oare asta totul?

Afirmatia de mai sus este, totusi, valabila cam pentru orice, de la ciocolata pana la cerul cu nori, pasarelele din copacei si alte cele. Cand ai in fata blocului un alt bloc comunist si mai inalt, nu mai vezi nici soarele de pe cer. Vrei geam cu priveliste, tre sa te muti undeva mai… scump . Vrei copacei si floricele, ori te muti langa ele (costa, evident), ori faci o plimbare pana acolo (care costa si ea). Vrei ciocolata frantuzeasca de lux, scoti banu. Deci cum ramane cu gratuitatea? Orice ai vrea, trebuie sa scoti o oarecare suma din buzunar, fie ea si macar pentru o cartela de metrou sau un bilet de autobuz.

Si totusi… Uite ca noi consumeristii secolului XXI am omis ceva, un mare ceva pe care probabil il aveam vag in minte candva, pe vremea cand afirmam sus si tare ca lucrurile cele mai bune din viata chiar sunt gratis. Ei bine, am omis iubirea. Iubirea pentru noi, pentru familie, pentru prietenii dragi care stau pe gratis langa noi si care ne accepta asa cum suntem, pentru partenerul de viata. Putem oare sa ne consideram fericiti cand nu stim sa iubim? Sau cand nu suntem iubiti? Si am mai omis ceva, un si mai mare ceva in jurul caruia ne graviteaza intreaga existenta si fara de care nimic din ceea ce cumparam frenetic nu ar mai avea aceeasi relevanta si nu ar mai aduce atata satisfactie. Se numeste libertate.

“El a vazut doar o lumina alba, care s-a preschimbat in intuneric, a vazut cand intunericul si lumina s-au contopit. (…) Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atat de amara suferinta, incat a cautat si a gasit modul in care gandirea umana le poate pune de acord.

Incepand cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea ca doua afirmatii contrare se exclud una pe alta. Daca cercul este cerc, nu va putea fi niciodata linie curba. Daca o masa este neagra, nu va putea fi in acelasi timp alba. Pana acum, astfel de afirmatii au stat la baza gandirii. Nici un invatat n-a indraznit sa se avante mai departe, de teama sa nu se scufunde in tenebre.

Dar, pe langa ratiune, el s-a folosit de inteligenta si de intuitie. A inteles afinitatea contrariilor in similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de ratiune, dar accesibil inteligentei umane, conceptul lui afirma: toate contrariile se intalnesc si fuzioneaza in deplina armonie.

Barbatul si femeia nu sunt, unul fata de altul, contrarii. Barbatul este femeie si femeia este barbat; e cel mai inalt adevar al acestui univers, in care contrariile nu se exclud unul pe celalalt. (…) De acum inainte, binele si raul, credinta si necredinta, viata si moartea, sunt notiuni care nu se exclud una pe alta si au aceeasi insemnatate, ca adevaruri superioare ale universului. (…)

Universul se extinde la infinit. Toata gandirea de pana acum a fost doar o disperata repetare, pana cand din stiinta umana si-a stors tot nectarul si a ramas numai fundamentul tern. In universul marginit, paradisul si infernul au avut intindere, masura, porti si ziduri. Numarul serafimilor a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate masurile si-au pierdut importanta. (…)

Totul este liber, intelegi? Nu se exclud unul pe altul: binele si raul, adevarul si falsul, ceea ce este corect si ceea ce este gresit. De acum inainte nu mai exista nimic absolut adevarat sau absolut fals, absolut bine sau absolut rau, ceva absolut corect sau absolut gresit. Toate sunt relative in acest univers nemarginit. (…)

Toarna-mi si mie vin, prietene! Sa bem cupa timpului efemer, fiindca rasaritul si apusul s-au topit reciproc in unitatea contrariilor. (…)”

Mika Waltari

Iubesc weekendurile, pentru ca imi dau ocazia ca in fiecare zi de luni sa ma intorc la birou ca dupa un concediu Ce poate fi mai frumos in ziua de azi decat sa ai timp? Timp pentru tine, timp pentru ceilalti, timp pentru leneveala, relaxare, distractie, iesit din casa, plimbat, iesit din oras sau din tara, vizitat, citit, cantat, sau orice va pofteste inima? Suna bine, nu? Inainte sa va bagati unghia in gat ca nu aveti acest timp la discretie, asa cum ati visa, si inainte sa ma injurati pentru ca eu il am (si va asigur ca nu il am sau in nici un caz in cantitatea ideala), aflati ca exista si persoane care, va vine sa credeti sau nu, nu stiu ce sa faca atunci cand au timp! Mai mult, ii face sa se simta incomod faptul ca au dintr-o data timp. Am sa va citez si un exemplu pe care l-am descoperit recent:

Eram obosita, satula, lipsita de chef, dar, daca imi luam cateva zile de concediu, ma pomeneam ca parca nu-mi gaseam locul acasa. Parca nu aveam ce face. Singurul lucru la care ma gandeam era sa imi termin treburile gospodaresti si apoi… Pur si simplu, simteam ca nu stiu ce sa fac cu timpul meu liber”.

Exemplul de mai sus nu este luat din vreo revista glossy, din vreo telenovela TV sau dintr-o emisiune gen “Din dragoste”. Este menit a ilustra imaginea de ansamplu asupra vietii post-angajare a unei vaste majoritati din societatea noastra, intr-un studiu psihologic cat se poate de serios. Citeam consternata pentru ca nu puteam sa concep ca sunt atat de multi oameni care nu stiu ce sa faca cu timpul lor.

In cercurile in care ma invart eu, aud mai mereu “n-am timp pentru tot ce imi doresc sa fac”. Uneori chiar eu ma oftic pentru ca nu reusesc sa includ in acele 24 de ore tot ceea as vrea sau mi-ar placea sa fac. Uneori pur si simplu imi doresc sa nu fac nimic toata ziua. Da, exact! NIMIC! Absolut nimic! Sa lenevesc pe canapea, sa ma uit la filme sau sa zac cu o carte in brate si atat. Fac in cea mai mare graba posibila treburile gospodaresti, pentru ca nu suport sa-mi pierd vremea cu asa ceva, stiind ca fiecare minut alocat curateniei/spalatului de rufe/etc, sunt luate din timpul meu.

Oare cum o fi sa nu ai nici un plan pentru tine? Sau sa nu poti sta pur si simplu sa te relaxezi? Sunt oameni pe lumea asta carora nu le place sa se relaxeze? Sau care nu stiu sa se relaxeze? Sunt oameni care nu au activitati care le fac placere in afara jobului? Sunt socata! Numai gandul in sine ma propulseaza intr-o inchisoare intunecoasa cu gratii reci in care mai degraba mi-as pune streangul de gat decat sa intru de buna voie.

Nu pot sa nu ma intreb: noi traim pentru a munci sau muncim pentru a trai? Pentu ca e o diferenta intre cele doua cazuri. Am cunoscut in viata mea cativa oameni “workaholici”, care pareau a trai efectiv pentru job. Erau trup si suflet pentru munca lor. Pana aici, chiar ii admiram, pentru ca eu si in cazurile de maxima implicare paream de o indiferenta crasa in comparatie cu ei. Asa ca o numeam dedicare sau pasiune. Nu vad nimic rau in a fi pasionat de munca ta, din contra! In loc sa-ti detesti jobul ajungi sa mergi cu placere la serviciu.

Dar ce faci atunci cand iti reduci intreaga ta viata la orele alea petrecute la birou? Cand te intreaba cineva ce faci in timpul liber si nu ai nimic de afirmat, e ingrijorator. La fel de ingrijorator e cand iti alienetzi prietenii si pe cei apropiati, motivand cu ocupatie. Psihologii confirma ca astfel de situatii constituie probleme demne de luat in seama, deoarece refugiul in munca se datoreaza unei nevoi acute de a fugi de propria ta viata. Sentimentul sensului si validarii pe care workaholicii il cauta in munca, ascunde o trauma cu care persoana respectiva nu se poate confrunta, astfel ca o evita. Deci nu este vorba de o simpla pasiune pentru un domeniu, ci de abandonul vietii personale scapate din frau, imposibil de gestionat.

Cum o fi mai bine atunci? Sa ai timp si sa nu stii ce sa faci cu el? Sau sa nu ai suficient timp pentru tot ce ti-ar placea sa faci? Eu aleg oricand a doua varianta, chiar daca e usor frustranta, pentru ca iti permite sa te faci util societatii, iti ofera acel venit cu care sa-ti poti satisface doleantele de consum si iti da posibilitatea sa petreci timp cu tine si cu persoanele apropiate. Cu putina grija, o buna separatie intre viata privata si cea profesionala si pastrand un echilibru intre munca si pasiunile personale, cred ca se poate, astfel, obtine un nivel ridicat de multumire. Pe cand fugind de tine si refugiindu-te in altceva, mintindu-te singur ca asta iti aduce fericirea, nu vei ajunge niciodata macar la un minim nivel de multumire. Satisfactiile profesionale pot da workaholicilor impresia de succes, dar e un succes aparent, pentru ca el vizeaza doar niste aptitudini pe care le ai intr-un anumit domeniu. Personal, este in continuare un esec.

Asa ca invatati sa va relaxati, oameni buni. In loc sa va puneti problema eficientei cand stati pe o banca in parc sau chiar pe propria canapea, mai bine bucurati-va de peisaj, de liniste, de vremea de afara, chiar de timpul ala pe care il aveti si pe care puteti sa-l “irositi” in sfarsit fara rasuflarea sefului in ceafa si mustrarile aferente. Abia in timpul ala liber puteti sa faceti ce vrea muschiu’ vostru. Bucurati-va de el, ca si asa e putin!

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.