Ce mi se pare mie foarte interesant este felul in care oamenii isi schimba comportamentul atunci cand dau de o persoana rautacioasa, rea, nesuferita, bagacioasa, invidioasa, excesiv de aroganta, intriganta, fatarnica sau conflictuala. Exemplele pot continua, nu conteaza concret defectul persoanei in cauza, ci faptul ca nu este deloc bine intentionata, iar comportamentul ei te vizeaza direct pe tine. Spuneti drept, cum reactionati in contact cu astfel de persoane? Pentru ca zilnic le observ prin jur si nu sunt deloc dragute. Unii reusesc sa se abtina, dar fierb vizibil in suc propriu, altii schimba strategia si devin foarte pupaciosi fata de ei in partea dorsala, iar altii faci o scena demna de o piesa de teatru. Prea putini isi pastreaza calmul…

Am sa va spun cum reactionam eu: ma enervam. Ma enervam uneori atat de tare incat imi ieseau pete rosii pe piele. Imi venea sa tun si sa fulger, sa izbesc vaze de pereti si sa fac un scandal monstru. Daca s-ar fi acordat premii pentru gradul de enervare de care cineva poate fi in stare, eu meritam un doctorat . Poate depinde de firea omului, cat de coleric, impulsiv sau calm sau mai stiu eu cum este de la mama natura. In mod sigur depinde si de circumstante si experientele anterioare ae fiecaruia. Sa nu va imaginati ca aveam asemenea izbucniri in public, la serviciu sau chiar si acasa. Tunetele si fulgerele de obicei aveau loc la mine in cap si atat. Uneori mai faceam un mic scandal cand situatia permitea o oarecare exteriorizare, dar eram perfect constienta ca reactiile mele nu sunt deloc in regula, ba chiar ma iritau mai tare decat situatia in sine pentru ca mi-era ciuda pe incapacitatea mea de a fi indiferenta.

Care sunt reactiile mele acum? In 1% din cazuri, fix aceleasi (da, mai am de lucru). In 99%, insa, diametral opuse. Cine, cand, si cum a resuit sa produca minunea nu as putea sa va spun; in mod sigur a fost un proces de o durata mai lunga decat as putea eu determina. Pot spune, totusi, ca a inceput odata ce am realizat ca singura persoana care are de suferit in acele situatii sunt chiar eu. Si atunci de ce as continua in acelasi ritm? Mai mult, la o analiza atenta, faptul ca anumite conjuncturi si persoane ma pot determina sa am asemenea schimbari de stari si comportamente trebuie sa-mi ridice niste semne de intrebare, la care am gasit ulterior raspuns in filosofia budista.

Conforma acesteia, dezechilibrul starilor noastre mentale se produce numai si numai datorita unei vulnerabilitati proprii deja existenta in mintea posesorului. Originea suferintei, a nervilor, a reactiilor negative in general, se afla chiar in mintea noastra. Depinde, deci, numai de noi cata importanta acordam fiecarei situatii in parte si ce grad de implicare dorim sa ii alocam. In plus, daca toti cei din jur s-ar purta mereu frumos cu noi, ne-ar oferi sprijin si afectiune (situatie utopica oricum), evolutia noastra ar stagna, deoarece nu am fi pusi niciodata in contact cu propriile noastre defecte si vulnerabilitati. Ele ies la iveala doar atunci cand ni se pune degetul pe rana. In ziua de azi e practic imposibil sa intalnesti o persoana care nu iti va intinde un mic test printr-o doza de rautate, lipsa de consideratie sau nesimtire involuntara. E in natura umana a fi imperfect. Dar acestea sunt testele la care suntem supusi pentru a ne evalua progresul. Cei din jur (si mai ales cei care ne pun cel mai profund la incercare) nu sunt dusmanii nostri, ei sunt invatatorii nostri.

“Daca intalnesc o persoana foarte rea

Fie ca eu s-o pot socoti ca pe cel mai mare Maestru al meu”.

(Lojong)

Eu cred ca viata ne pune in fata unor situatii similare in repetate randuri, pana cand lectia a fost inteleasa cu adevarat. Atata timp cat continuam sa ne confruntam cu aceleasi probleme in acelasi mod, eu personal sunt de parere ca suntem inca departe de adevar. Doar cel care a inteles are intelepciunea necesara pentru a gestiona corect o situatie data. Odata ce ea e prost abordata, se va repeta sub diferite forme, iar reactiile noastre in fata ei se vor repeta la randul lor. Se poate chiar perpetua… putem muri fara sa aflam unde greseam. Asa ca nu pot sa nu ma intreb. De ce sunt unii oameni atat de sfatosi in chestiuni pe care ei insisi nu au reusit sa le inteleaga? Ce ii face in masura a impartasi o invatatura pe care nu o detin? Eu cred ca lectia a fost complet invatata atunci cand examenul inceteaza a se repeta, atunci cand ceva ce obisnuia sa constituie o drama interioara sau se finaliza in esec, devine perfect controlabil, inceteaza a ne perturba echilibrul interior si se finalizeaza in succes. Pentru ca probleme vom avea cat traim, dar conteaza enorm de mult cum alegem sa le abordam.

In plus, situatiile in care suntem pusi par uneori atat de asemanatoare… Suferinta in mod special ne determina sa empatizam, chiar sa asociem anumite experiente ale altor persoane cu unele lucruri pe care le-am experimentat personal, astfel ca exista tendinta de a sfatui in functie de experienta si trairile proprii, mai degraba decat cea a persoanei care o solicita. Totusi, desi durerea, tristetea si amaraciunea nu sunt straine nimanui, motivele care le declaseaza sunt mult mai personale decat ni se permite a observa, astfel ca este imposibil a intelege cu adevarat ca simplu spectator extern (poate cu exceptia psihologilor) ceea ce se afla in spatele trairilor interioare ale unui alt om. Tot ce puteam face este sa ne abtinem de la a spune celuilalt ce e mai bine pentru el. Noi nu avem cum sa stim ce este mai bine pentru el, ce i se potriveste sau ce isi doreste, nu il putem sfatui nici ce decizii sa ia in dragoste, nici ce cariera sa alegea si nici ce abordare sa aleaga cand afla ceva neplacut (exemple complet aleatorii), oricat de similara ni s-ar parea situatia in care el se afla. Tot ce putem face este sa-l sfatuim sa caute mai atent in interior, pentru el si numai el detine raspunsurile.

Invatatura poate gasi inspiratie si revelatie in exterior, dar ea vine intotdeauna din interiorul nostru. Se intampla de obicei spontan, sunt acele scurte momente, anumite fraze, secvente de film sau pasaje dintr-o carte, poate chiar un discurs inspirational sau practic orice altceva menit sa declanseze in mintea noastra o serie de explicatii care sa se finalizeze in solutia mult-cautata. Ne poate sfatui o lume intreaga sa procedam intr-un anume fel, insa nu vom intelege niciodata lectia datorita sfaturilor lor, ci numai datorita propriilor noastre experiente si revelatii care le acompaniaza. Iar asta nu e de ajuns. A detine solutia si a nu o aplica sau a nu incerca macar sa o aplici, inseamna ca o detii degeaba. E ca si cum ai avea in biblioteca o capodopera a literaturii universale pe care nu o citesti niciodata. Iar a predica despre continutul sau cand nici macar nu ai privit dincolo de coperta e pura absurditate.

Buddha: “Indoieste-te de toate, gaseste-ti propria lumina.”

O veche legenda greaca spune ca din cutia ce nu trebuia deschisa sub nici o forma, Pandora, prin curiozitatea ei, a revarsat pe intreg Pamantul toate relele, cu o singura exceptie – speranta. Asa ca ne-am obisnuit sa privim speranta ca pe acel bun etern care ramane alaturi de noi indiferent ce s-ar intampla, orice am pierde si oricat de nefasta ne-ar fi soarta. Pentru ca putem pierde orice, mai putin speranta. Sa fie, insa, un lucru bun?

De mica am fost invatata ca e nevoie de optimism pentru a ajunge acolo unde doresc si pentru a obtine acel “ceva” la care ravnesc. Problema este ca in timp am inceput sa intru incet, incet, in ceata, pe masura ce se intampla ca lucrurile fata de care pastram cea mai optimista atitudine si la care speram din tot sufletul se indepartau cel mai repede de mine. Nu puteam sa nu sesizez acest “mic” paradox care ma determina, inevitabil sa pun intreaga teorie sub semnul intrebarii. Parca optimismul trebuia sa ma apropie de ce-mi doresc, dar ma indeparta. De ce? De ce atunci cand pastram cea mai mare cantitate de speranta pana la epuizare, lucrurile pur si simplu nu vroiau sa se contureze dupa bunul meu plac?

Am intalnit in viata persoane pe care le consideram puternice pentru capacitatea lor neobosita de a spera, indiferent de conditii, de situatii, de greutati. Imi parea ceva iesit din comun, si asta pentru ca eu nu reuseam sa sper. Nu stiu daca era cinismul, realismul exagerat sau dozele uriase de scepticism pe care le posed, cu usoare accente de pesimism, cert este ca nu-mi iesea si pace. De fiecare daca cand incercam sa sper fara fundament, realismul imi trosnea un dos de palma peste fata, care ma readucea instant cu picioarele pe pamant. Totusi perseveram, imi blestemam scepticismul si realismul si cinismul si incercam din rasputeri sa sper, gandindu-ma ca fara a privi cu optimism viitorul, imi voi atrage ghinionul si se va alege praful de tot.

Asa ca am sperat, greu, cu tone de efort si prelegeri de auto-educare, rar si numai la ocazii speciale, atunci cand incertitudinea nu-mi lasa realismul sa concluzioneze irevocabil in favoarea sau impotriva cauzei pentru care pledam. Dar spre stupoarea mea, verdictul venea mereu sub aceeasi forma: pierdeam. Speram la o nota buna, luam o nota proasta, speram ca o relatie sa mearga bine, dar mergea prost, speram sa ma fac bine cand eram bolnava, dar se agrava. Practic as putea face o uriasa lista de situatii in care mi-am pus speranta la bataie si nu as putea bifa nici macar una incheiata in favoarea mea. De ce?

Ei bine iata de ce. Pentru ca speranta e acel ceva la care mereu am recurs atunci cand ratiunea nu rezona prea bine cu acel “ceva” la care speram, cand intuitia ma avertiza ca finalul nu va fi unul pozitiv si, nu in ultimul rand, cand imi lipsea increderea ca voi putea atinge acel “ceva” (poate pentru ca intuitia nu ma lasa sa am incredere). Din pacate speranta e ultima optiune pe care o avem cand ne aflam pe o nava in curs de scufundare. Vedem ca ne ducem la fund si nu mai avem nici o sansa de supravietuire, dar nu puteam accepta asta, asa ca speram. Speram intr-o minune, un miracol care va readuce nava la mal cu noi nevatamati la bordul ei sau macar intr-un naufragiu pe o insula pustie. Dar ne scufundam alaturi de ea.

Optimismul intemeiat pe speranta e o iluzie de solutie pozitiva pe care personal nu o recomand. Degeaba speri in ceva in care nu crezi cu tarie. Dar daca ai spera atunci cand crezi cu tarie, ar aparea o contradictie intre termeni, fiindca speram doar cand nu avem curajul sa credem si credem cand nu e nevoie de a spera. Deci a spera implica neincredere, iar noi devenim ceea ce gandim, ceea ce simtim. Neincrederea atrage negativul, la fel cum increderea atrage pozitivul, pentru ca universul raspunde intotdeauna in conformitate cu energia pe care o proiectam. Omul puternic e cel care are forta sa creada, nu doar sa spere, iar adevarata putere nu sta in a te refugia in iluzie, ci in a avea curajul sa te uiti in interior si sa te cunosti, sa te asculti, sa stii cu adevarat ce iti doresti si care drum ti se potriveste, sa iti pastrezi capacitatea de a crede in tine si in ceea ce urmaresti, in fortele de care dispui pentru a ajunge acolo. Pentru ca daca tu nu crezi, nimeni nu o va face, nici macar universul.

Poate ca incapacitatea mea de a spera avea totusi un fundament pe care am refuzat sa-l inteleg prea multa vreme… Pana la urma la ce ne ajuta sa speram totusi in ceva, cand nu vom avea acel ceva? La ce bun? Nu e un fel de-a te imbata cu apa rece? De a evita sa te confrunti cu realitatea si de a accepta ca ai luat-o pe un drum gresit si ai nimerit intr-o fundatura? De a amana inevitabilul?

“Speranta este virtute de sclav.” (Emil Cioran) Si cata dreptate avea…

Sa-mi iau pantofii rosii oare, sau pe aia bej? Oare sa plec in vacanta la Paris sau la Viena? Sa ma mut in SUA sau sa raman in Romania? Sa divortez sau sa incerc sa-mi salvez casnicia, daca s-o mai putea, desi nu-s sigura? E greu de spus ce inseamna o decizie dificila, pentru ca difera de la om la om, in functie de gradul de nehotarare de care dispune si de nivelul de dramatism pe care-l atribuie diferitelor situatii cu care se confrunta. Pentru unii si sa gaseaca raspuns la o intrebare de tipul: “sa iau perechea aia de pantofi sau nu?”, constituie o adevarata dilema. N-am sa ma refer insa la genul acesta de decizii, ci la cele care presupun o schimbare majora cu impact semnificativ in viata cuiva. Si sunt ferm convinsa ca fiecare dintre noi ajunge la o astfel de rascruce macar o data in viata, daca nu de mai multe ori.

Acum cativa ani a fost si randul meu sa ma trezesc cu o dilema majora careia trebuia sa-i dau de cap, si intr-o perioada bine determinata de timp chiar. Sinu cred ca e strain de cei care s-au vazut pusi in fata unei astfel de decizii faptul ca este intr-adevar forte dificil sa alegi, cu atat mai mult cu cat ai presiunea timpului pe spinare. Decizia a fost o surpriza pentru toti apropiatii. Sincer, nu cred ca era vreo persoana din viata mea care s-ar fi asteptat la acea alegere din partea mea. Asa ca nu prea am putut sa evit evidenta intrebare: “De ce?! Ce te-a putut determina sa alegi asa?” Si oricat as fi vrut sa le pot raspunde, nu am putut, pentru ca nu aveam nici cea mai vaga idee cum as putea sa explic asa ceva. Acum, insa, pot si am sa va impartasesc si voua revelatia. 

Nu se putea ca ea sa apara fara un catalizator. In cazul de fata a fost vorba de un articol dintr-o revista, in care o tanti psiholog explica pe un caz concret cum sa invatam sa luam decizii usor. Am ridicat automat o spranceana. “Cum dracu’ sa iei deciziile usor? Mie mi s-a parut oricum, numai usor nu!”, gandeam eu in scepticismul care ma caraterizeaza. Dar am zis ca hai, treaca de la mine… sa auzim ce are de spus tanti asta. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca tani aia explica, asa cum eu n-am putut nici de-mi storceam creierul ca buretele imbibat de apa, exact pasii pe care i-am urmat (fara sa-mi dau seama) atunci cand am luat atunci acea decizie. Nici nu mi-a venit sa cred cata logica era la mijloc si cat de mult simplifica ecuatia. 

1. In cazul in care esti un om foarte ocupat, ai clar nevoie sa-ti scoti de undeva un pic de timp liber. Nu cred ca oricine isi permite sa-si ia concediu chiar cand vrea muschiu’ lui, dar ideal ar fi unul, pentru ca in conditii de stres, tot efortul e inutil. Este nevoie de o minte limpede si relaxare. 

2. Luati frumos un caiet sau niste foi de hartie si un pix. Nu sunt, de obicei, adepta unor astfel de liste, insa candva am aplicat metoda pentru ceva si s-a dovedit a fi unul din cele mai istete lucruri pe care le-am facut vreodata. Asa ca nu strambati din nas si luati rechizitele cu pricina . 

3. Dat fiind faptul ca de obicei omul oscileaza intre doua optiuni, veti avea nevoie sa faceti doua liste, cate una pentru fiecare din cele doua optiuni intre care trebuie sa va decideti. Nu le abordati pe ambele in acelasi timp, nu veti face decat sa va zapaciti complet. Luati-le pe rand. 

4. Pentru prima dintre ele acordati-va un timp de gandire si asterneti pe hartie cum credeti ca va deveni viata voastra in prima saptamana dupa ce luati decizia cu pricina. Nu va grabiti, treceti tot ce va vine in minte, insa nu asa cum doriti sa devina ci asa cum credeti in mod obiectiv ca va deveni. Nu cred ca e foarte dificil acest prim exercitiu, deoarece vizeaza o perioada foarte scurta de timp. Partea mai dificila vine abia pe urma. Dupa ce ati terminat cu prima saptamana, incercati sa faci exercitiul de imaginatie pentru urmatorii 6 ani. Tanti psiholog mentiona ca acest exercitiu poate sa dureze si o saptamana, chiar mai mult. Deci luati-va cat timp aveti nevoie si nu va grabiti. O importanta deosebita in aceasta parte a exercitiului o are obiectivitate, veti vedea imediat de ce. 

5. Dupa ce ati terminat cu prima optiune, continuati acelasi exercitiu si pentru cea de-a doua. 

6. Acum luati fisele si citit-le din nou. Sunt convinsa ca sistemul de valori isi va spune automat cuvantul si va simplifica infinit de mult decizia, desi la prima vedere parea una extrem de dificila. Fiecare dintre noi are anumite nevoi mai pregnante decat altele, are dorinte diferite de ale celorlalti. Ok, nevoile de baza le avem cu totii, dar in privinta celorlalte ne diferentiem in mod fundamental. Motiv pentru care nu e deloc in reula sa stam sa judecam de pe margine ca “vai, ce decizie de rahat a luat ala. Eu n-as fi procedat niciodata asa”. Evident ca nu, pentru ca “tu” ai alt sistem de valori prin prisma carora ai alte nevoi si dorinte/asteptari de la viata. Daca prima parte a exercitiului, cea cu lista, implica obiectivitate, cea de-a doua este o analiza pur subiectiva.

Organizarea asta simplifica foarte mult procesul de decizie. Sper sa va fie de folos. 

Craciunul care a trecut mi-a adus o surpriza care m-a bucurat foarte mult, dar m-a pus si pe ganduri in acelasi timp. Am primit prin posta o felicitare si un mic cadou de la o prietena din Ardeal. Va amintiti de felicitari? Chestiile acelea de carton colorate pe care scrii urari? De mana… Nu mi-a venit sa cred! Mai sunt oameni care trimit asa ceva? Imi venea sa-mi trag doua palme peste fata ca sa-mi revin. Ultima oara cand am mai primit asa ceva s-a intamplat acum trei ani, de la un prieten american. Si atunci am fost la fel de uimita.

Imi amintesc cu nostalgie de vremurile cand comunicam cu prietenii de departe prin scrisori, asa ca-n epocile antice, doar ca pana era inlocuita de pix. Si asta in mod frecvent, nu o data pe an. Aveam cutii pline cu teancuri de scrisori si felicitari in care ne povesteam noutatile, barfele, dilemele si tot ce ne trecea prin cap. Erau vremuri cand oamenii se oboseau sa faca niste gesturi pe-ndelete, nu pe fuga, cu drag, nu cu sila. Erau vremuri cand gesturile frumoase aveau in spate chiar intentii frumoase, nu clisee din obligatie. Acum primesc urari pe “mess” sau e-mailuri, in cel mai bun caz sms-uri, de cele mai multe ori trimise la intreaga agenda, pentru ca deh, ne e lene sa trimitem tuturor si, daca nu trimitem tuturor, poate se supara ceilalti ca-i neglijam, a suna pe toti e scump si a trimite felicitari (nu virtuale) consuma prea mult din timpul nostru pretios.

Nu fac parte din generatia care a crescut cu calculator in casa. Am prins abia mIRC-ul in vremurile sale de glorie cand navigam prin net-cafe-uri o data pe saptamana si trimiteam cateva e-mail-uri ocazionale cu detalii picante care se cereau a fi citite urgent. Dar cam atat. Daca vroiam sa vorbesc cu cineva ii faceam o vizita sau o invitatie la “un suc”, nu ii dadeam mesaj de intre pe mess, daca vroiam sa petrec timp cu cineva pur si simplu o faceam, nu asteptam sa fie online. Oare cand am pierdut pe drum adevaratul contact cu realitatea? Oare cand am ajuns atat de grabiti incat am inlocuit canalele autentice de comunicare cu unele rapide, dar care doar creaza impresia de comunicare?

Nu neg ca si internetul, ca si telefonul si alte gadgeturi de ultima generatie isi au utilitatea lor. Exista treburi care se cer a fi solutionare rapid, chiar instantaneu, in fata carora vechile canale de comunicare “medievale” se vad complet depasite si neputincioase. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu implementarea lor in mod general la intreaga noastra viata, pentru ca pe masura ce le lasam sa ne acapareze universul, constatam ca legaturile pe care le avem cu cei din jur devin tot mai superficiale. Timpul trece si cand vom deshide cutiile cu amintiri ele vor fi goale, iar spatiul de stocare a mesajelor virtuale (oricat de mare, totusi intotdeauna limitat) le va inlocui in timp pe toate.

Paradoxal, am cunoscut, prin intermediul retelelor de socializare online, oameni cu care am legat prietenii reale si foarte stranse. Dar, trebuie sa mentionez faptul ca, daca ele nu ar fi trecut din planul virtual in cel real, probabil ca s-ar fi dizolvat mult mai repede. Si asta pentru ca atunci cand nu cunosti un om, cand n-ai impartasit nici o experienta cu el, nu-ti pasa. Nu te gandesti la el cand nu e “online”, nu impartasesti bucuriile, tristetile si ceea ce ti se intampla in mod curent, decat daca se afla intamplator online. Practic nu exista posibilitatea de a suda legatura. Si asta pentru ca nu exista implicare.

Mai nou se anunta tablete grafice pe care sa putem citi cartile “mai usor”. De asemenea, se anunta si disparitia incet incet a cartilor in forma cu care am fost pana acum obisnuiti. Oare ce urmeaza? Deja abia de mai stim sa scriem pentru ca nu o mai facem aproape niciodata. Poate va disparea in timp si hartia, poate copacii vor trai mai fericiti astfel. Dar oare noi vom fi mai fericiti? Eu una am dubii serioase. Totul are un pret, tehnologia nu face exceptie. Ne usuram viata dar ne si sapam groapa in acelasi timp.

Kate Moss (si dezamagirea mea personala pentru ca era modelul meu preferat si nu mi-as fi imaginat vreodata ca arata asa)

Hilary Duff

Pamela Anderson

Anna Kournikova

Jennifer Lopez

Halle Berry

Goldie Hawn

Eva Longoria

Cameron Diaz

Penelope Cruz

Beyonce

Departe de stralucirea de pe ecran sau de pe copertele lucioase, nu-i asa? Am mai atins candva acest subiect, dar atunci vorbeam despre “kilogramele in plus”. Totusi, ideea de baza este cam aceeasi. Vedem modele ideale pe care suntem tentati sa le idealizam si sa ne comparam cu ele, insa ele nu sunt chiar reale, sunt create, doar de-aia exista atatia stilisti, iar o imagine nu e atat de greu de vandut odata ce a fost impachetata intr-un ambalaj atragator. Imaginile reale, cele care zac in spatele stralucirii prefabricate, sunt doar niste persoane normale cu defecte bine ascunse sub machiaj si editare. Sunt convinsa ca oricare din fetele care au privit vreodata vedetele cu tristete, gandindu-se ca ele nu vor arata niciodata asa, ar arata cel putin la fel de bine ca ele daca ar beneficia de aceleasi “tratamente”.

Candva cineva ma intreba ce inseamna pana la urma a fi o persoana matura, ce presupune de fapt acest proces: a te maturiza. M-am surprins singura cand efectiv ma uitam ca vitelul la poarta noua si nu stiam ce sa zic.Doar un “aaaa…” din ala penibil mai lipsea. Aveam doar asa o vaga idee pe care nu reuseam sa o transpun in cuvinte pentru ca nu o puteam contura in intregime. Mi-am dat seama in acel moment ca viata o intreaga etichetam pe altii si suntem etichetati ca maturi sau imaturi fara ca acele afirmatii sa aiba vreun fundament real. Ne aducem aminte din copilarie ca ni se spunea ca unele comportamente denota imaturitate. Ulterior am ajuns sa pun acele “invataminte” sub semnul intrebarii, intrucat de foarte multe am ori am putut sa constat din proprie experienta ca acele comportamente nu erau neaparat o dovada de imaturitate, cat de prostie. Hmm si atunci care e imaturitatea? Nici nu stiu cati dintre noi chiar stiu ce inseamna a fi matur, cu exceptia psihologilor. Asa ca m-am documentat. Si iata ce am aflat. Este foarte interesant.

Abraham Maslow, un renumit psiholog american definea maturitatea in felul urmator: “perceperea eficienta a realitatii si capacitatea de a stabili relatii mai comode cu ea; vizeaza judecarea corecta a situatiilor si oamenilor.” “Persoanele mature sunt mai deschise la risc, catre necunoscut si sunt mai putin afectate de frica. Persoanele imature, dimpotriva, accepta foarte greu situatiile neprevazute, avand nevoie imperioasa de certitudine si siguranta.”

Mai in detaliu, iata ce ar defini, o personalitate matura:

- spontaneitatea, lipsa unui prea mare grad de conventionalism, capacitatea de a trai experiente maxime si de a avea o existenta plina de viata;

- capacitatea de a se accepta pe sine si pe ceilalti;

- o anume doza de detasare in relatiile cu ceilalti, a nu fi exagerat de atasat de familie si a avea nevoia de a petrece timp si in singuratate;

-  creativitate in ceea ce priveste actiunile intreprinse, a da cate o nota personala/individualitate stilului de viata;

- solidaritate cu scopurile considerate din punct de vedere moral ca fiind drepte, capacitate clara de a distinge intre bine si rau;

- independenta fata de cultura si mediul social, capacitatea de a lasa de-o parte critica si conventiile sociale;

-  pastrarea unui orizont nelimitat in ceea ce priveste convingerile religioase si preocuparea privind aspectul final al vietii;

- toleranta, inclusiv privind alte etnii sau religii;

-  compasiune;

- simt al umorului neostil, cu nuante mai degraba filosofice;

- selectivitate in relatiile sociale, dar si o profunzime a lor; totodata, capacitate de a intretine relatii si cu persoane cu care nu au relatii profunde;

-  optimism, veselie, capacitatea de a se bucura de munca, de a iubi, de a atinge anumite scopuri;

- manifestarea temperata a emotiilor, echilibru emotional;

- capacitate de autocontrol;

- evitarea implicarii emotionale fara rost, a geloziei si posesivitatii;

- cunoastere de sine;

- intelegere clara a scopului vietii (in termenii unei teorii).

Pe de alta parte, personalitatea imatura este una nevrotica, care nu poate trece peste deziluziile vietii cu capul sus, are o dorinta constanta de a fi iubita si nevoie de confirmare, se straduieste in permanenta sa aiba succes, este incapabila de iubire dar alearga in permanenta dupa afectiunea celorlalti, fara sa-si dea seama ca ostilitatile sale latente le fac relatiile nesatisfacatoare si atribuie intotdeauna vina celeilalte parti; este indiferenta fata de personalitatea si nevoile partenerului si se victimizeaza pentru ca acesta nu-i indeplineste dorintele; este lipsita de incredere in ceilalti, fapt ce suscita frica si suspiciune; este instabila in general, sensibila la refuzuri, avand chiar accese de furie in cazurile in care se simt respinsi; sunt egocentrici, anxiosi si apatici si nu sunt deschisi catre situatii sau experiente riscante/nesigure/necunoscute. In plus, au caracteristicile opuse celor pe care le-am descris mai sus cand am vorbit de persoanele mature.

Parca nu suna tocmai a ceea ce credeam si a ceea ce “se spune” prin jur ca inseamna a fi imatur. Nu vi se pare?

Acum ca m-am documentat si mi-am facut o idee mult mai clara despre aceasta tema, as putea concluziona ca maturitatea nu vine neaparat odata cu maturitatea fizica, desi de cele mai multe ori se intampla asa. Am cunoscut persoane mature conform explicatiilor psihologice si la 20 de ani. Deci nu trebuie sa ajungi carunt si cu o intreaga viata in spate pentru a atinge un nivel ridicat de maturitate. De asemenea, desi o banuiam dinainte, acum m-am convins si asupra faptului ca barbatii sunt considerati mai imaturi decat femeile si ca se maturizeaza mai tarziu decat ele pe nedrept. Am cazuri chiar apropiate care demonstreaza contrariul.

Cum poti deveni matur daca nu esti? Eheee… am sa-l citez pe Goethe:

“everybody wants to be somebody, nobody wants to grow”.

Aici ar fi problema, zic eu.

Este binecunoscut faptul ca parintii constituie principalul model dupa care se formeaza personalitatea unui copil. Atfel ca, vrand nevrand, pana la o varsta preluam din comportamentele lor si le asimilam. Asta se intampla, insa, doar pana cand ajungem la varsta la care vrem raspunsuri si analizam tot ceea ce vedem, in special comportamentul parintilor nostri. Deja din adolescenta ne formam o intreaga lista de trasaturi si comportamente pe care le detestam la parintii nostri si le respingem vehement.

Ei bine, exact asa a fost si in cazul meu. In timp am devenit tot mai constienta de lucrurile pe care nu le consideram in regula la ei si le-am pus pe o lista neagra. Mi-am construit chiar un scop din a nu deveni niciodata ca ei la acele capitole de pe lista aia neagra. Asa ca, de fiecare data cand observam ca am vreun impuls de a reactiona ca ei incercam sa respir adanc si sa schimb placa, sa-mi amintesc de ce nu vreau sa fiu asa si cum vreau sa fiu; am incercat sa ma transform in ceea ce vroiam sa fiu. Au trecut ani buni de cand mi-am impus sa ma formez asa cum vroiam, altfel decat ei, si in foarte mare parte am reusit. Cu toate astea, de curand m-am surprins intr-o ipostaza pe care nu o cunoscusem niciodata pana atunci. Era noua si era identica “mama”. Am fost socata. Atat de mult imi dorisem sa nu devin ca ea la anumite capitole, cu atat mai mult cu cat seman foarte mult cu ea fizic si muuulta vreme majoritatea celor din jur ma compara in permanenta cu ea, si iata ca totusi scapasem ceva din vedere, iar acum ma ajunsese din urma. Pur si simplu nu am trecut ceva pe lista aia neagra pentru ca privisem toata viata situatia dintr-un alt unghi, un unghi care nu-mi permitea sa vad unde e “buba”. In ciuda eforturilor, tot in mama m-am transformat.

Adevarul e ca vrem sau nu vrem, tot in ei ne transformam si cel mai bine e sa realizam asta, pentru ca altfel nu exista posibilitate de schimbare. Daca devenim constienti de ceea ce dorim sa evitam, atunci ne putem schimba. Dar greu, foarte greu… Impulsurile revin si se cer controlate in mod constant. In timp se tranforma in altele daca avem suficienta vointa. Insa e nevoie de vointa. Poate nu am inteles eu in intregime de ce se intampla asta, dar ceea ce inteleg este ca daca traim ani buni cu niste modele feminine sau masculine (practic singurele motive pe care le cunoastem in mod real pentru ca am crescut zi de zi cu ele), ni se inradacineaza ideea ca acela este comportamentul normal. Chiar daca in mod rational, ulterior, ajungem sa-l negam si sa incercam sa-l respingem, pentru ca pur si simplu nu ne place sau il consideram nociv, el e atat de inradacinat, de atatia ani, incat e ca un viciu. Noi l-am asimilat deja, la nivel inconstient e prezent, motiv pentru care dureaza enorm de mult sa-l inlocuim. Totusi, nu este imposibil. Insa nu ne putem debarasa de “mama” sau “tatal” din noi pana nu ne reinvatam sa fim altfel de fiecare data, in fiecare situatie. E ca si cum ne-am re-crea personalitatea.

Asa ca nu va detestati parintii si nu-i judecati. Sunt asa cum sunt si nu avem cum sa-i schimbam, tot ce putem face e sa invatam ceva din greselile lor si sa bagam la cap. Desi nu asta e problema cea mare. Problema cea mare e ca devenim exact ceea ce judecam. Iar lucrurile nu mai sunt asa simple din postura celui candva judecat.

“It’s no good trying to get rid of your own aloneness. You’ve got to stick to it all your life. Only at times, at times, the gap will be filled in. At times! But you have to wait for the times. Accept your own aloneness and stick to it, all your life. And then accept the times when the gap is filled in, when they come. But they’ve got to come. You can’t force them.” (D. H. Lawrence)

Am dat ieri peste o leapsa care se intitula “Who the fuck am i?!” si care cerea sa spui cine esti. Nu intentionam sa-i dau curs, cu atat mai mult cu cat nu am fost nominalizata sa o preiau . Dar si dintr-un alt motiv: nu stiu cine sunt. Tu stii cine esti? Eu mai departe de numele primit de la nasi/parinti si datele de identificare nu reusesc niciodata sa trec. De la o varsta incoace nici macar nu mai incerc. Cu toate astea, mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu pusa in situatia de a fi nevoita sa spun cine sunt. La orice interviu pentru orice job te duci, vei fi neaparat intrebat ce poti spune despre tine. Trebuie sa vorbesti despre tine si sa te descrii. Pe site-urile de socializare exista intotdeauna acea rubrica despre tine in care, evident, trebuie sa te descrii. Peste tot ni se cere sa spunem cine suntem. Asa ca dau si turui vrute si nevrute despre ce-mi vine in minte in acel moment ca ar semana cu mine si mi s-ar parea ca as fi. Dar sunt perfect constienta ca ceea ce fac in acel moment este numai sa marchez cu o bulinuta minuscula un punct intr-un cerc urias care sunt de fapt. 

Nici nu e de mirare ca la un moment dat in viata clacam un pic in fata acestei atat de simple (aparent) intrebari. Cine esti? Cand eram copil eram obisnuita ca ceilalti sa-mi spuna cum sunt. Asa ca am capatat deprinderea de a-mi insusi ceea imi spuneau cei din familie ca sunt. Pana la urma este firesc, asa se formeaza personalitatea unui copil. Dar de la un punct fiecare din noi incearca sa se desprinda fortat de ceea ce i se spunea ca este si sa incerce sa se defineasca singur, devenind convins ca este intr-un anume fel, chiar daca la inceput e prea preocupat sa se distreze si sa guste din placerile adolescentei. Eu inca din liceu, cand incepusem sa dau chiar brutal piept cu viata, am inceput sa pun sub semnul intrebarii ceea ce credeam ca sunt. Pusa in fata unor situatii straine nu mai reactionam conform a ceea ce stiam ca sunt. Incepeam sa alunec din tiparele cu care fusesem obisnuita. Nu neaparat in sens negativ. Dar ceata nu a incetat sa se instaleze. Era inevitabil. Asa ca am inceput o apriga campanie de cautare a Eu-ului meu si de recucerire a lui. 

Trebuia sa stiu cine sunt. Cum sa actionez in viata si sa fac alegeri pentru viitorul meu cand propria mea identitate mi se scurgea printre degete ca firele de nisip? Si atunci am facut cunostinta cu “Romanul adolescentului miop“. Nu cred ca am simtit in viata mea ca ma identific mai profund cu un personaj, precum s-a intamplat cu adolescentul Mircea Eliade.

“Trebuie sa ma cunosc. Trebuie sa stiu odata sigur cine sunt si ce vreau. Am amanat mereu lucrul acesta, pentru ca mi-era teama. Mi-era teama ca nu am sa izbutesc sa-mi luminez sufletul sau ca lumina ce va aluneca asupra-i sa nu ma indurereze. Eu mi-am inchipuit anumite lucruri despre mine insumi. Ce se va intampla daca acestea nu exista aievea? Daca ele n-au fost decat o parere? 

Ceva mai mult. Eu am cautat sa ma supun acestor trasaturi pe care le-am socotit parti din sufletul meu. Mi le-am impus si mi le-am insusit. Ce se va intampla cu ele, daca voi sti ca nu sunt decat niste vesminte imbracate in sila? Voi putea, oare, sa le parasesc fara sa macopleseasca golurile sufletului meu?

Am hotarat de multe ori sa ma analizez pana la capat, sa patrund cat mai adanc si calm in suflet. Dar n-am izbuit. Niciodata nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gandi asupra mea insumi. De cate ori incercam sa ma analizez, ma trezeam intr-un intuneric desavarsit. De unde sa incep sa ma caut? Unde as putea fi eu insumi? Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu suflet intre miile de suflete pe care le purtam in mine?  Gandurile se risipeau. Ma desteptam cugetand la alte lucururi. Incepeam din nou, incapatanat, inchizand ochii, astupandu-mi urechile, apasand tamplele. Acelasi intuneric. Si nu intalneam nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine insumi? Cum sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc intocmai dupa nevoile lui? Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru a intelege calea pe care va trebui sa pasesc. 

Am pierdut, odata, o dupa amiaza intreaga. Am aflat un singur lucru, pe care-l banuiam, insa, de mult: ca eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut si, cu atat mai putin, celui din ziua trecuta. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai intelegeam acum rostul hotararii mele de a-mi gasi sufletul. Daca sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-as putea cunoaste pe cel adevarat? Eu am observat ca, de-a lungul zecilor de cunostinte, exista o linie de continuitate. Dar ma indoiesc asupra realitatii aceste linii de continuitate, care ar alcatui personalitatea. Mi se pare ca ea se datoreste vointei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat ca un om trudeste sa nu dezminta ceea ce crede el sau altii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decat ceva impus de vointa, iar nu izvorat intocmai din launtrul sufletului. Ar fi numai o masca. 

Sufletul meu… Iata ceea ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. Daca m-as cunoaste, as fi atat de sigur de mine insumi si de viata… As spune: asa mi-e sufletul si asa vreau eu. Dar acum mi-e teama de viitorul acela intunecat si amenintator catre care ma indrept calauzit de un suflet orb. 

Ma privesc. Privesc in mine… Atatea trasaturi straine, contradictorii…”

Am petrecut doi ani in bezna, incercand din rasputeri sa ma caut prin acea infinitate de suflete despre care vorbeste si Eliade. Dar intr-un final m-am recunoscut invinsa. A cauta sa atingi vidul este o misiune imposibila. Nepermanenta e legea universala. Suntem supusi schimbarii clipa de clipa, iar fiecare Eu nu dureaza mai mult de o clipa. Resposabilitatea alegerii propriei creatii e coplesitoare la inceput. Dar agatarea de un Eu inexistent sau mort e fatala. E otrava care-ti ucide fiecare iluzie prin dezamagire.

Cine esti acum? Oricine doresti sa fii. Totul e sa alegi asta. Nu suntem borcane cu etichete. Singurul borcan caruia ii apartinem este cel al umanitatii. Dar putem fi cel mai bun Eu pe care-l putem concepe in fiecare moment distinct. Alegea ne apartine. Totul e sa nu-ti lipesti masca pe fata, oricat de minunata ar parea atunci si oricat de obisnuit ai fi sa o porti. Obiceiurile vechi mor greu, dar nimic nu e permanent. De aproximativ un an si jumatate am renuntat la mastile pe care le purtasem ani de zile. Aia nu sunt Eu. Aia am fost Eu, un Eu care nu mai exista. Cine stie cate milioane de Euri voi mai fi…