Oameni buni, contrar aparentelor, nu m-am lasat de fotografie. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca anul acesta a inceput in forta, iar cand spun forta, nu ma refer la a mea. In mod sigur, se anunta un an dificil, plin si solicitant. Dupa o iarna care parca ne-a acaparat definitiv (pentru ca nu mai parea sa aiba vreo intentie sa treaca), a urmat calvarul cautarii apartamentului (despre care voi vorbi mai amanuntit cand ma voi stabili in el si voi avea, in sfarsit, un bine-meritat ragaz sa respir; nu cereti inca detalii). Din pacate, in acest context nefavorabil, pozele au cazut si ele, temporar, in dizgratie, dar situatia se remediaza usor usor… Iata ca am reusit sa car 70-200-le dupa mine in parc intr-un weekend si m-am bucurat din plin de plimbare. (Click pe poza)

Odata cu jonglatul prioritatilor si nevoia de acceptare a reierarhizarii, mi-a picat in mana si o carte despre filosofia taoista (da, culmea!, am reusit sa mai si citesc cat de cat in toata nebunia asta ). Nu am sa vorbesc despre toate aspectele abordate in carte, desi fiecare e cat se poate de interesant, ci am sa ma opresc asupra unui punct anume – taoismul e adeptul “mersului unde te duce valul”, nu al luptei incrancenate pentru ce vrei mortis sa obtii. Pe mine personal m-a pus un pic pe ganduri. Capricorn tenace si perseverent cum sunt, am fost adepta dictonului: daca vrei poti! Si totusi, viata m-a invatat, intre timp, ca lucrurile nu merg chiar asa.

Uneori, daca circumstantele sunt favorabile si daca oportunitatea se iveste, daca vrei, atunci intr-adevar, poti. Dar mai degraba poti atunci cand nu prea te mai astepti, adica atunci cand mental te-ai cam detasat de rezultatul urmarit. Cu toate astea, daca circumstantele, karma, cum vreti sa-i spuneti sau momentul nu e cel potrivit, poti sa vrei pana nu mai poti, pentru ca si daca vei obtine, vei renunta singur. De voie, de nevoie, am cam ajuns singura la concluzia ca nu poti sa te lupti cu “soarta”. Am ajuns, de asemenea, si la concluzia ca nu exista alta soarta decat cea pe care ti-o faci. Ceea ce poti face e sa iti construiesti singur sansa, sa fii deschis si receptiv pentru a putea valorifica la maximum oportunitatile care iti ies in cale, sa ai discernamantul necesar pentru a distinge intre oportunitatile reale si capcanele care ascund “ghinioane”, dar nu luptand, ci aplicand… calea Tao. Desigur, ea presupune si un echilibru interior care poate fi obtinut numai prin renuntarea la atasamente.

Altfel spus, iti doresti ceva? Renunta. Poate o sa va puneti si voi intrebarea pe care mi-am pus-o eu la primul contact cu Tao. “Cum sa ma las asa in voia valului!?” “Cum sa plutesc eu, om rational si matur, asa, in deriva?” Gresit, a merge cu “valul” nu este sinonim cu a pluti in deriva. “Ce fac daca ma va duce unde nu vreau?” Pai, asta nu “valul” il controleaza, ci mintea noastra si karma cu care defilam. Poate suna inspaimanator, dar destinul ne este in totalitate in propriile manute. Nu putem controla unde ne nastem, dar in mod sigur putem controla ce facem din acel moment incolo. Nu atasandu-ne (mai pe sleau, cramponandu-ne) de anumite solutii pe care le stabilim drept ideale. Indarjirea asta nu face decat sa ne indeparteze de ceea ce ne dorim. Si da, cel mai dificil lucru din lume este sa te detasezi de ceea ce-ti doresti foarte mult. Dar daca te impotrivesti “valului”, te poti ineca sau, in cel mai bun caz, epuiza.

Cu ocazia asta imi dau seama si cat de evoluate sunt filosofiile orientale in comparatie cu cele occidentale. Noi nici macar nu cunoastem intelesul real al conceptului de detasare .

Asa sa fie?

De cand ma stiu am fost ferm convinsa ca aceasta celebra zicala este foarte adevarata. Cu toate astea, nu am fost niciodata in stare sa explic de ce. Astfel ca, la fel cum se intampla de fiecare data cand nu stii sa explici de ce crezi in ceva, am ajuns sa-mi pun chiar eu insami aceasta conceptie sub semnul intrebarii. Catalizatorul: o simpla opinie lansata de o colega, care argumenta ca si pentru a merge sa admiri natura iti trebuie bani, cum de altfel iti trebuie bani pentru a te bucura de orice.

Am luat “problema” la puricat. Pana la urma cum e? Sunt sau nu sunt gratis cele mai bune lucruri? Abia apoi mi-am dat seama ca de fapt problema nu este daca sunt gratis acele lucruri sau nu, ci care sunt acele lucruri atat de importante. Ei bine, determinarea lor este ceva mai dificila decat insusi raspunsul la prima intrebare, si asta pentru ca ceea ce consider eu ca fiind important poate sa nu faca nici cat o ceapa degerata pentru altcineva si vice-versa.

Si totusi, exista cateva elemente de importanta  comuna tuturor oamenilor, dupa parerea mea, fie ca suntem constienti de asta sau nu. Primul ar fi sanatatea. In prima partea a vietii cred ca prea putini dintre noi ne interesam de ea, pentru ca nu suntem bolnavi. Apoi imbatranim si “masinaria” incepe sa scartaie, asa ca incepem usor usor sa constientizam ca daca nu suntem sanatosi, tot ce intreprindem e absolut degeaba. Daca suferim sau murim, ne zbatem in zadar pentru tot ceea ce ne straduim din greu sa realizam. Dar este oare sanatatea ceva gratuit? Ei bine, daca avem sansa uriasa de a ne naste cu un fizic extraordinar de robust, sa traim sanatosi tun pana la 80 de ani, da. Pentru noi ceilalti muritori de rand, costa si costa scump. Daca incepi sa numeri toate analizele (cel putin de rutina) pe care un om obisnuit ar trebui sa si le faca anual, la care adaugam si tratamentele pentru ce se mai “strica” ocazional, ajungem la sume maricele. Iar cei mai putin norocosi, care sufera de diverse afectiuni mai serioase sau chiar grave, scot din buzunar o caruta de bani.

In al doilea rand, cred ca tuturor ne place natura. Ne plac excursiile, ne place lumina soarelui, aerul curat, apa proaspata de izvor, pasunile inverzite si floricelele parfumate. Asta, desigur, daca avem bani sa platim drumul pana in natura, cazarea unde e cazul si celelalte cheltuieli aferente, daca nu suntem alergici la fan/polen/etc, daca nu avem agorafobie, daca nu facem melanom de la radiatii, daca nu ne dam cu creme de protectie, sau daca avem echipamentele necesare excursiei in cauza. Ferice de cei care locuiesc efectiv in natura, dar si ei au cheltuielile lor.

Si in al treilea rand, dar nu neaparat ultimul, nu am intalnit niciodata un om caruia sa nu-i placa muzica. Dar si muzica e gratis numai daca o downloadezi de pe net. Pentru asta trebuie sa ai o conexiune la interenet, un calculator/laptop/ipad, telefon/ce-o fi. Si toate aceste gadgeturi cu care te poti conecta gratuit sau nu la net, costa. Unele costa foarte mult. Concertele costa si ele, pentru ca biletele nu vin gratis, decat daca ai “relatiile” potrivite pentru a primi invitatii.

Pe langa cele mentionate mai sus, desigur, fiecare dintre noi are anumite nevoi. Avem nevoie de un anumit spatiu in care sa locuim si sa traim. Aici asteptarile difera de la caz la caz, asa ca nu voi generaliza. Dar cer este ca o locuinta, de care o fi ea, costa. Costa si utilitatile, costa si hrana cea de toate zilele, costa pana si sapunu’ ala nenorocit de care fuge romanu’, costa si mofturile fiecaruia, si poftele, si iesirile in oras, si nevoile de culturalizare, pana si apa fara de care nu am supravietui.

Va plac animalele? Ei bine si ele costa. Pe unele le mai adoptam noi si de pe strazi, dar animalul cere hrana si ingrijire. Da, pana si contoale medicale. Daca le-am luat, platim.

Cele mai bune lucruri din viata… ce sunt ele pana la urma? Sunt acele lucruri care ne fac fericiti intr-un moment dat? E adevarat, nu putem trai fara a ne asigura satisfacerea nevoilor de baza si ma refer, in special, la cele biologice. Satisfacerea lor ne mentine in viata, dar ne face oare fericiti? Ajungem sa consideram ca ceva este “bun” abia atunci cand se atinge nivelul de echilibru intre ce ne satisface nevoia de baza si idealul pe care il avem despre acel ceva. Abia in cazuri exceptionale ajungem efectiv sa atingem idealul, la fel cum minimul de subzistenta nu ne poate multumi in mod real. Un anumit nivel de confort stinge nesiguranta si amplifica increderea. Dar sa fie oare asta totul?

Afirmatia de mai sus este, totusi, valabila cam pentru orice, de la ciocolata pana la cerul cu nori, pasarelele din copacei si alte cele. Cand ai in fata blocului un alt bloc comunist si mai inalt, nu mai vezi nici soarele de pe cer. Vrei geam cu priveliste, tre sa te muti undeva mai… scump . Vrei copacei si floricele, ori te muti langa ele (costa, evident), ori faci o plimbare pana acolo (care costa si ea). Vrei ciocolata frantuzeasca de lux, scoti banu. Deci cum ramane cu gratuitatea? Orice ai vrea, trebuie sa scoti o oarecare suma din buzunar, fie ea si macar pentru o cartela de metrou sau un bilet de autobuz.

Si totusi… Uite ca noi consumeristii secolului XXI am omis ceva, un mare ceva pe care probabil il aveam vag in minte candva, pe vremea cand afirmam sus si tare ca lucrurile cele mai bune din viata chiar sunt gratis. Ei bine, am omis iubirea. Iubirea pentru noi, pentru familie, pentru prietenii dragi care stau pe gratis langa noi si care ne accepta asa cum suntem, pentru partenerul de viata. Putem oare sa ne consideram fericiti cand nu stim sa iubim? Sau cand nu suntem iubiti? Si am mai omis ceva, un si mai mare ceva in jurul caruia ne graviteaza intreaga existenta si fara de care nimic din ceea ce cumparam frenetic nu ar mai avea aceeasi relevanta si nu ar mai aduce atata satisfactie. Se numeste libertate.

“El a vazut doar o lumina alba, care s-a preschimbat in intuneric, a vazut cand intunericul si lumina s-au contopit. (…) Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atat de amara suferinta, incat a cautat si a gasit modul in care gandirea umana le poate pune de acord.

Incepand cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea ca doua afirmatii contrare se exclud una pe alta. Daca cercul este cerc, nu va putea fi niciodata linie curba. Daca o masa este neagra, nu va putea fi in acelasi timp alba. Pana acum, astfel de afirmatii au stat la baza gandirii. Nici un invatat n-a indraznit sa se avante mai departe, de teama sa nu se scufunde in tenebre.

Dar, pe langa ratiune, el s-a folosit de inteligenta si de intuitie. A inteles afinitatea contrariilor in similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de ratiune, dar accesibil inteligentei umane, conceptul lui afirma: toate contrariile se intalnesc si fuzioneaza in deplina armonie.

Barbatul si femeia nu sunt, unul fata de altul, contrarii. Barbatul este femeie si femeia este barbat; e cel mai inalt adevar al acestui univers, in care contrariile nu se exclud unul pe celalalt. (…) De acum inainte, binele si raul, credinta si necredinta, viata si moartea, sunt notiuni care nu se exclud una pe alta si au aceeasi insemnatate, ca adevaruri superioare ale universului. (…)

Universul se extinde la infinit. Toata gandirea de pana acum a fost doar o disperata repetare, pana cand din stiinta umana si-a stors tot nectarul si a ramas numai fundamentul tern. In universul marginit, paradisul si infernul au avut intindere, masura, porti si ziduri. Numarul serafimilor a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate masurile si-au pierdut importanta. (…)

Totul este liber, intelegi? Nu se exclud unul pe altul: binele si raul, adevarul si falsul, ceea ce este corect si ceea ce este gresit. De acum inainte nu mai exista nimic absolut adevarat sau absolut fals, absolut bine sau absolut rau, ceva absolut corect sau absolut gresit. Toate sunt relative in acest univers nemarginit. (…)

Toarna-mi si mie vin, prietene! Sa bem cupa timpului efemer, fiindca rasaritul si apusul s-au topit reciproc in unitatea contrariilor. (…)”

Mika Waltari

Iubesc weekendurile, pentru ca imi dau ocazia ca in fiecare zi de luni sa ma intorc la birou ca dupa un concediu Ce poate fi mai frumos in ziua de azi decat sa ai timp? Timp pentru tine, timp pentru ceilalti, timp pentru leneveala, relaxare, distractie, iesit din casa, plimbat, iesit din oras sau din tara, vizitat, citit, cantat, sau orice va pofteste inima? Suna bine, nu? Inainte sa va bagati unghia in gat ca nu aveti acest timp la discretie, asa cum ati visa, si inainte sa ma injurati pentru ca eu il am (si va asigur ca nu il am sau in nici un caz in cantitatea ideala), aflati ca exista si persoane care, va vine sa credeti sau nu, nu stiu ce sa faca atunci cand au timp! Mai mult, ii face sa se simta incomod faptul ca au dintr-o data timp. Am sa va citez si un exemplu pe care l-am descoperit recent:

Eram obosita, satula, lipsita de chef, dar, daca imi luam cateva zile de concediu, ma pomeneam ca parca nu-mi gaseam locul acasa. Parca nu aveam ce face. Singurul lucru la care ma gandeam era sa imi termin treburile gospodaresti si apoi… Pur si simplu, simteam ca nu stiu ce sa fac cu timpul meu liber”.

Exemplul de mai sus nu este luat din vreo revista glossy, din vreo telenovela TV sau dintr-o emisiune gen “Din dragoste”. Este menit a ilustra imaginea de ansamplu asupra vietii post-angajare a unei vaste majoritati din societatea noastra, intr-un studiu psihologic cat se poate de serios. Citeam consternata pentru ca nu puteam sa concep ca sunt atat de multi oameni care nu stiu ce sa faca cu timpul lor.

In cercurile in care ma invart eu, aud mai mereu “n-am timp pentru tot ce imi doresc sa fac”. Uneori chiar eu ma oftic pentru ca nu reusesc sa includ in acele 24 de ore tot ceea as vrea sau mi-ar placea sa fac. Uneori pur si simplu imi doresc sa nu fac nimic toata ziua. Da, exact! NIMIC! Absolut nimic! Sa lenevesc pe canapea, sa ma uit la filme sau sa zac cu o carte in brate si atat. Fac in cea mai mare graba posibila treburile gospodaresti, pentru ca nu suport sa-mi pierd vremea cu asa ceva, stiind ca fiecare minut alocat curateniei/spalatului de rufe/etc, sunt luate din timpul meu.

Oare cum o fi sa nu ai nici un plan pentru tine? Sau sa nu poti sta pur si simplu sa te relaxezi? Sunt oameni pe lumea asta carora nu le place sa se relaxeze? Sau care nu stiu sa se relaxeze? Sunt oameni care nu au activitati care le fac placere in afara jobului? Sunt socata! Numai gandul in sine ma propulseaza intr-o inchisoare intunecoasa cu gratii reci in care mai degraba mi-as pune streangul de gat decat sa intru de buna voie.

Nu pot sa nu ma intreb: noi traim pentru a munci sau muncim pentru a trai? Pentu ca e o diferenta intre cele doua cazuri. Am cunoscut in viata mea cativa oameni “workaholici”, care pareau a trai efectiv pentru job. Erau trup si suflet pentru munca lor. Pana aici, chiar ii admiram, pentru ca eu si in cazurile de maxima implicare paream de o indiferenta crasa in comparatie cu ei. Asa ca o numeam dedicare sau pasiune. Nu vad nimic rau in a fi pasionat de munca ta, din contra! In loc sa-ti detesti jobul ajungi sa mergi cu placere la serviciu.

Dar ce faci atunci cand iti reduci intreaga ta viata la orele alea petrecute la birou? Cand te intreaba cineva ce faci in timpul liber si nu ai nimic de afirmat, e ingrijorator. La fel de ingrijorator e cand iti alienetzi prietenii si pe cei apropiati, motivand cu ocupatie. Psihologii confirma ca astfel de situatii constituie probleme demne de luat in seama, deoarece refugiul in munca se datoreaza unei nevoi acute de a fugi de propria ta viata. Sentimentul sensului si validarii pe care workaholicii il cauta in munca, ascunde o trauma cu care persoana respectiva nu se poate confrunta, astfel ca o evita. Deci nu este vorba de o simpla pasiune pentru un domeniu, ci de abandonul vietii personale scapate din frau, imposibil de gestionat.

Cum o fi mai bine atunci? Sa ai timp si sa nu stii ce sa faci cu el? Sau sa nu ai suficient timp pentru tot ce ti-ar placea sa faci? Eu aleg oricand a doua varianta, chiar daca e usor frustranta, pentru ca iti permite sa te faci util societatii, iti ofera acel venit cu care sa-ti poti satisface doleantele de consum si iti da posibilitatea sa petreci timp cu tine si cu persoanele apropiate. Cu putina grija, o buna separatie intre viata privata si cea profesionala si pastrand un echilibru intre munca si pasiunile personale, cred ca se poate, astfel, obtine un nivel ridicat de multumire. Pe cand fugind de tine si refugiindu-te in altceva, mintindu-te singur ca asta iti aduce fericirea, nu vei ajunge niciodata macar la un minim nivel de multumire. Satisfactiile profesionale pot da workaholicilor impresia de succes, dar e un succes aparent, pentru ca el vizeaza doar niste aptitudini pe care le ai intr-un anumit domeniu. Personal, este in continuare un esec.

Asa ca invatati sa va relaxati, oameni buni. In loc sa va puneti problema eficientei cand stati pe o banca in parc sau chiar pe propria canapea, mai bine bucurati-va de peisaj, de liniste, de vremea de afara, chiar de timpul ala pe care il aveti si pe care puteti sa-l “irositi” in sfarsit fara rasuflarea sefului in ceafa si mustrarile aferente. Abia in timpul ala liber puteti sa faceti ce vrea muschiu’ vostru. Bucurati-va de el, ca si asa e putin!

Am avut dintotdeauna gandurile mele, da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un iz de nebunie.

Nu glumesc, iti spun doar ceea ce am aflat eu.  Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, ar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.

Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel care vrea sa propovaduiasca  o invatatura. Pe cand lumea, tot ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real.

Timpul nu este real, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine, nu este decat o amagire. Acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi, un virtual Buddha ascuns, aflat in devenire. Lumea nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot sau intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa iasa la iveala un hot.

Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Iata, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau un om. Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.

- De ce mi-ai spus tu aceste lucruri despre piatra?

N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele, insa, nu le pot inbi.  De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au imagini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana, nu sunt decat simple cuvinte. Nu exista nici un lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.

(Siddhartha in dialog cu Govinda) Siddhartha de Hermann Hesse

Nu obisnuiesc sa postez citate fara a si comenta macar un pic pe marginea lor, dar am vrut sa va impartasesc si voua, celor care nu ati citit aceasta carte superba, un pasaj. Atat, fara nici un comentariu. Cred ca orice explicatie din partea mea ar fi de prisos, dat fiind titlul si continutul postului.