“There’s nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don’t live up until their death. They don’t honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can’t hear it. Most people’s deaths are a sham. There’s nothing left to die.”

Charles Bukowski

Update: Macar in ceasul 12… pentru cine nu cunoaste, nu sunt doar niste trupe oarecare, sunt legende ale muzicii care merita tot respectul. Nu-i pun pe toti, nu am cum (in plus cine e interesat poate sa caute singur pe youtube), dar macar pe Stairway to Heaven s-o ascultati.

Eu nu stiu cum pot unii sa se faca de un asemenea rahat in fata lumii intregi si sa nu aiba nici o problema cu asta. Nu, nu ma refer la emisiunile de divertisment in care te prostesti in toate felurile si-ti torni vopsea in cap. Ci la oameni timizi, care abia bolborosesc trei cuvinte pentru ca au emotii de le tremura genunchii, dar care se duc sa participe la niste emisiuni la care nu au nici o sansa sa nu se faca de rahat. Ca de exemplu doi tineri draguti care au aparut din senin in mijlocul master class-ului lui Dave Martone de sambata seara.

Organizatorul urca pe scena, ii sopteste ceva la ureche lui Martone, asta se opreste din cantat si ne anunta plin de haz ca… se va face o emisiune. Aici! Acum! Nici el nu stia nimic despre asta si ne-a anuntat din start ca “he has absolutely no idea what he’s doing”. Despre ce era vorba: un concurs televizat in care cei doi participanti trebuiau sa ghiceasca 10 piese celelbre cantate de Martone. Nu piese de-ale lui, ci  piese clasice, arhicunoscute. Ok. Se apuca el sa cante ce-i vine in minte pe loc, aia se uita ca viteii la poarta noua. Incredibil, dar nu au reusit sa ghiceasca nici Smoke on the Water a celor de la Deep Purple, Stairway to Heaven de la Led Zeppein!sau macar Enter Sandman (Metallica). Cati dintre voi nu cunoasteti piesa aia Sweet Home Alabama? Si curcile o stiu Ei bine, ei n-au stiut-o. Nici macar pe bietii Jimi Hendrix sau Ozzy Osbourne nu i-au recunoscut. Cred ca si fundul meu radea in momentele alea Cum naiba e posibil? Aia SIGUR nu erau rockeri, pentru ca daca erau, recunostau piesele alea si rupti de beti sau in somn.

Totusi nu am putut sa nu-mi pun problema. Oamenii aia stiau ca intra intr-un club unde se canta rock, desi in mod logic nu vor fi piese dance. De ce s-au dus sa se faca de ras intr-un asemenea hal? Si cei care i-au ales… What on earth were they thinking!?

Hey, macar au ghicit “Happy birthday”

Are cineva vreo explicatie pentru asta? Exista o adrenalina a penibilului? Sau ce ii poate determina sa se ridiculizeze in public asa? Bufonii macar o fac expre pentru a distra pe altii si se simt bine amuzand publicul. Nimic rau in asta, din contra. Cei care fac stand-up comedy la fel, amuza publicul in mod deliberat, uneori (de multe ori de fapt) prin autoironie. Foarte frumos. Imi place stand up comedy-ul la nebunie. Insa ei nu pareau sa se amuze deloc si nici nu prea aveau intentia sa ne amuze pe noi. Ba chiar erau vizibil stanjeniti de lipsa lor de cultura muzicala. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce mai ruleaza la TV de cand n-am mai apasat eu vreun buton de la telecomanda (e blocata pe HBO). Chiar in halul asta a decazut?

M-am stricat de ras cand am vazut acest filmulet . De la cap la coada am ras incontinuu. Asa ca vi-l impartasesc si voua.

Daca sunteti habotnici, NU dati click!

Oare cine o fi fost ala/aia care a lansat zvonul cum ca marimea n-ar conta? In fine, asta e mai putin important. Cert e ca exista o mare dilema referitoare la tema asta. Bine, bine, unii dintre voi sa ziceti ca nu-i mare dilema, cu totii stim ca de fapt conteaza. Daaaar… atunci daca stim cu totii… de ce aproape fiecare barbat cu care am fost vreodata m-a intrebat chestia asta (asa, de curiozitate)?

Imi amintesc foarte bine cum in scoala generala, mai exact prin clasele a VII-a si a VIII-a, colegii nostri baieti dadeau fuga la toaleta in pauze ca sa isi masoare… erm instrumentul din dotare. Ba chiar faceau concurs: care o are mai mare. Nu ne divulgau, insa, noua fetelor, niciodata rezultatele concursurilor. Chestia asta ne depasea cu desavarsire, la fel cum ne depasea in general comportamentul masculin. Totusi, ei pareau ca se distreaza teribil cu treaba asta. Ulterior, prin liceu, parca s-a intensificat si mai mult concursul asta. La care se adauga, desigur, concursul: care se culca cu mai multe fete. Probabil pe masura ce interactionau cu fetele intrau si in ceva dilema bizara din care nu mai stiau sa iasa, asa ca pana la urma isi luau inima in dinti si ne intrebau pe noi ce parere avem. Conteaza sau nu? Sau mai exact… ce conteaza mai mult: marimea sau tehnica?

Pun pariu ca cei care o aveu mare isi doreau sa conteze marimea, iar cei care nu erau prea dotati de la natura se rugau sa spunem ca nu conteaza asta de fapt. Ei bine… poate si eu am fost candva demult, in necunostinta de cauza, tentata sa spun ca “ce atata tam tam cu marimea asta? conteaza ce faci cu ea”. Asta pana intr-o zi cand… well… am dat de una mica micuta de tot. Si cum sunt si o proasta actrita din fire cred ca mi se citea pe fata ca sunt dezamagita. Dar hei, am zis ca merita sa dau omului o sansa. Cat de rau putea fi? Well… sa zicem ca nu mi-ar fi stricat o revista pentru ca ma plictiseam de moarte. Nici nu se punea problema sa ma urc pe pereti de placere. Trist, al naibii de trist. Am inteles atunci ca mica = rau, rau de tot, adica atat de rau ca n-ai efectiv ce sa-i faci. Si daca vi se pare ca nu se poate mai rau decat una mica, incercati una mica si subtire in acelasi timp. Pe bune, ori fugiti, ori va luati o revista!

Deci mica nu e buna, subtire cu atat mai putin. Atunci, mare sa fie! Asta pana am dat si de una mare, dar mare de toooot. Prima reactie “cooooool”. A doua reactie: “au!” “not so cool”. Asta imi aminteste de un episod din Sex and the City: Samantha a cunoscut un barbat de care s-a indragostit, atat de tare incat nici nu s-a culcat cu el de la prima intalnire, pentru ca a vrut sa fie special. Asa ca a decis sa astepte, si a asteptat cam doua saptamani. Relatia evolua, iubirea crestea, ea era in culmea fericirii. Pana la urma se decide in sfarsit sa faca sex cu “alesul”. Dar cand ajung in pat, surpriza: tipul o avea cat un varf de crenvusti! Incearca o mie de pozitii, incearca sa-l indrume, degeaba, nu simte nimic. Se deprima, plange, merge la terapie de cuplu. Degeaba, fara orgasmele Samanthei, care era frustrata la maxim, ajunge sa-i strige in fata psihologului ca se afla acolo pentru ca el o are mica. Dupa cateva zile, agata un barbat chipes in fata unui magazin. Ajung in pat si tipul o previne: “e mare”. Ochii Samanthei sclipeau de bucurie. Asta pana a zarit “podoaba” uriasa a posesorului, dupa care s-a inspaimantat de-a dreptul. Incearca totusi, nu reuseste. Fir-ar sa fie, doare. Prea mare, nu-i buna nici asa. Cat ghinion pe biata Samantha care se duce sa le povesteasca intamplarea prietenelor ei, care fac misto de ea ca prea mica nu, prea mare nu, da pretentioasa mai e! Raspunsul ei: “I’m looking for the one that’s juuuust right”.

Morala: Marimea conteaza, dar conteaza sa fie potrivita. Si asta depinde de la femeie la femeie. E ca marimea la pantofi. Daca nu se potriveste, inseamna ca ai nevoie de o marime mai mare sau mai mica Cert e ca extremele nu-s de bine. Si normal ca e importanta si tehnica! Dar tehnica e degeaba daca nu e potrivita marimea. E ca un pantof frumos, dar la care nu au marimea ta. Ce sa-i faci, suntem pretentioase, dom’le! Si ne plac pantofii frumosi care ne vin bine .

Desi eu nu ascult deloc radio, astazi am prins involuntar din zbor o stire pe un post de radio autohton. Ce mi-a atras atentia, desi de obicei sunt prea furata de peisaje pentru a auzi sau vedea ceva din jur ce nu are legatura cu activitatea mea din acel moment, era faptul ca stirea anunta o campanie de incurajare a cititului de carti in mijloacele de transport in comun.

“Huh?!”

Initial al crezut ca nu am inteles bine, ca de fapt vor sa mai bage ceva ziare gratuite. Dar nu, era vorba chiar despre carti. Si sunt foarte surprinsa, deoarece inteleg disperarea unor oameni cu un anumit nivel de educatie si cultura care se iau cu mainile de cap cand vad in ce nor urias de prostie se scalda Romania, citez “citeste, boule, ca altfel risti sa ajunga cainele tau mai destept ca tine”. Dar nu inteleg de ce ei nu inteleg un aspect, zic eu, important. Anume:

Mi s-a intamlat des sa merg prin oras, sa observ o librarie pe drum, ca Eminescu sau Dalles, sa intru ca teleghidata si sa stau o juma’ de ora sa-mi aleg un teanc de carti pe care nu mai aveam rabdare pana acasa si ma apucam sa le citesc din metrou. Dar de fiecare data intervenea o mica problema, sau chiar doua: 1. zgomotul de fond care nu prea ma lasa sa pricep intelesurile subtile si filosofice ale cartilor mele, asa ca ma vedeam nevoita sa ma las pagubasa si totusi sa astept pana acasa si 2: uneori aglomeratia nu ma lasa nici sa-mi ridic mana impreuna cu respectiva carte pana in dreptul ochilor pentru a putea vedea randurile. Sa nu mai vorbesc de datul paginilor. Lasand la o parte cea de-a doua problema care face din start orice tentativa de a citi imposibila, faptul ca nu te poti concentra pe o carte buna iti lasa la indemana doar o solutie de compromis: sa alegi una mediocra si usoara, care sa nu te solicite atat de tare ca un roman de Kafka de exemplu.

Vad aproape zilnic prin metrou oameni citind. Daca am vazut in toata viata mea doua carti bune la ei in mana e mult. Asta cred ca spune multe. Ce-o fi asa greu sa astepti totusi pana ajungi acasa, intr-un parc, in alta parte, unde sa poti sta linistit si sa si pricepi ceva din ce citesti… Altfel ajungi sa citesti tampenii sau patesti cum mi se intampla mie prin sesiuni, cand nu aveam chef de invatat: citeam aceeasi fraza de 20 de ori si de fiecare data ma surprindeam cu ochii pe pereti, gandindu-ma la total altceva si nu intelegeam nici macar alea 10 cuvinte pe care le citisem de 20 de ori! Nu vad sensul acestei campanii, pentru ca parca invita la mediocritate. Nu ma astept nici la alta care sa promoveze valorile si invete omu’ sa le recunoasca pentru ca stiu cum functioneaza strategiile de marketing si mai ales, pentru ca stiu ca nimeni nu vede mai departe de propria valoare.

P.S. In sfarsit o minune s-a produs! Am nimerit pe un blog in care posesoarea lui scria ca a citit Dan Brown si i s-a parut cel mai prost autor pe care l-a citit in viata ei. Jur ca dintr-o data parca a rasarit soarele pe planeta mea verde si extraterestra si mi s-a parut ca zaresc inca un omulet la fel de verde ca mine care imi facea cu mana zambitor. I am so happy right now!