Ileana, ti-am promis ca preiau leapsa, dar nu a vrut sa o public inainte de a posta intai un nou articol. Asa ca iata in sfarsit si leapsa de la tine. Citind articolul tau mi-am amintit cu placere si de copilaria mea destul de indepartata, asa ca am sa impartasesc aici lucrurile de care imi amintesc mai cu drag, mai cu amuzament, mai cu rusine…

Ca toti copii am fost si cuminte, am mai facut si pozne, am avut multi prieteni cu care am avut peripetii memorabile, numai bune de povestit candva nepotilor in zile geroase de iarna.

Gustul copilariei mele este gust ceaiurilor aromate pe care-l beam impreuna cu bunica mea la o “sueta” ca intre fete, in timp ce depanam amintiri din vremea celui de-al doilea razboi mondial si alte intamplari din trecutul bunicii mele pe care le ascultam atat de fascinata. Este gustul prajiturilor cu visine facute de vecinele bunicii mele cu care vorbeam prostii si barfeam barbati la cafea. Este gustul gombocilor cu prune de care nu ma mai saturam, gustul pepenilor uriasi pe care-i lua tata de la piata in fiecare vara, gustul corcoduselor pe care le furam din copacii in care ma cataram alaturi de tovarasii mei de joaca, gustul prajiturilor cu foi si crema de vanilie pe care numai mama le putea face cu atata migala, mie nu mi-au reusit niciodata.

Parfumul copilariei mele este cel al dulapiorului bunicii mele, plin cu sticlute frantuzesti de ape de toaleta, parfumuri, oje si farduri, este parfumul merelor coapte cu zahar si scortisoara si cel de portocala combinata cu rasina brazilor de Craciun. Este parfumul filelor de carti vechi pe care le citeam in fiecare vacanta, mirosul de lemn si praf al pianinei mele, mirosul pudrei de talc si a cremelor Nivea cu care ma ungea mama dupa baie, mirosul de voal al rochitelor si fundelor cu care eram gatita sa ies in lume, mirosul rechizitelor noi pe care le cumparam in fiecare toamna la inceput de an scolar. Este mirosul specific salilor de gimnastica si saloanelor de la Opera, unde mi-am petrecut intreaga copilarie, mirosul de aer curat din varf de Parang si cel inghetat al zapezii uriase in care ma tavaleam iarna si construiam oameni de zapada. Este de asemenea si parfumul florilor din gradina fostei mele prietene Erzsi si mirosul de sare din lacurile de la Cojocna.

Sunetul copilariei mele a inceput cu Beethoven, Ceaikovski, Mozart si Vivaldi…

A continuat cu Queen, Guns’N'Roses, Bon Jovi…

Si s-a incheiat cu The Doors, Genesis, Pink Floyd si Iron Maiden. Zic “s-a incheiat” pentru ca deja dupa ce am descoperit Maiden nu mai puteam spune ca ma aflan inca in perioada copilariei.

Desi am avut destule relatii nereusite, trebuie sa recunosc ca nu prea am dus lipsa de iubire. Cu mici exceptii, am fost iubita. Intotdeauna m-am intrebat de ce. Chiar asa, de ce m-ar iubi cineva? Eu stiu de ce ma iubesc eu. Nici nu prea am incotro, sunt nevoita sa traiesc cu mine zi de zi, daca nu m-as iubi ar fi o relatie eu-mine cam… nereusita. Insa, de asemenea, stiu cat de greu imi este mie sa iubesc o alta persoana. Asa ca, de ce? Pentru ca ne vedem in ceilalti. Am vorbit deja despre asta in postul acesta. Nu vreau sa ma repet.

Si pana la urma ce inseamna a iubi? Dupa parere mea, iubesti un om atunci cand iti face placere si doresti sa-l cunosti, dincolo de ceea ce afiseaza, dincolo de ceea ce incearca sa para, uneori inconstient (pentru ca la inceput, cel putin, cu totii ne aratam partile mai bune si le ascunde bine pe cele mai putin minunate, pentru ca surpriza! ele sa iasa la iveala mai tarziu), fara sa-l judeci si intelegand ca dincolo de temerile si frustrarile sau complexele care stau la baza defectelor noastre umane se afla un suflet cald. Daca nu stii sa ajungi sa-l cunosti pe acela nu poti spune ca iubesti acea persoana. Iubesti mastile, iubesti aparentele sau iluzia a ceea ce ti-ar placea ca el sa fie, dar nu pe EL.

A iubi mai inseamna si a fi in stare sa accepti un om cu tot pachetul  aferent: adica intreaga lui viata, preferinte, conceptii, defecte, tabieturi si chiar calitati (stiu eu de ce spun asta), fara a incerca sa-l modifici. Inseamna a-i respecta deciziile si alegerile, fara a incerca sa i le impui pe ale tale, considerand ca stii mai bine. Inseamna a fi tu insuti langa el, a avea curajul de a te expune la randul tau fara masti si “sisteme de siguranta”, a-ti arata adevarata fata, a-ti pastra integritatea si individualitatea proprie, a impartasi cu el experientele si sentimentele proprii, atunci cand doresti si nu ca o obligatie, a-i fi cel mai bun prieten iar el sa stie ca poate conta pe tine oricand, la fel cum tu poti conta, la randul tau, pe el, a-l incuraja sa creasca, sa-si dezvolte aptitudinile, sa-i vezi potentialul latent, sa oferi fara sa astepti ceva in schimb, sa-i respecti celuilalt intimitatea si sa-ti stabilesti tie insuti niste limite care sa-ti fie respectate si, nu in ultimul rand, sa ai incredere in el si in tine, sa-ti exprimi iubirea prin gesturi sau cuvinte (desi gesturile fac mai mult decat cuvintele, de cele mai multe ori), sa ai grija sa sa-l redescoperi constant, mereu, pentru ca ne aflam intr-o continua schimbare/evolutie si risti sa te trezesti intr-o buna zi si nu mai cunosti omul de langa tine, iar prapastia care s-a nascut intre voi sa fie prea mare.

SOCIALIZARE = Proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunitati in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a unei persoane. In acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare a dezvoltarii individuale si a influentelor sociale, respectiv modul personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica variabila a intensitatii si continutului influentelor sociale.

Cand eram copil “socializam” foarte mult. Aveam o multime de prieteni/parteneri de joaca si imi placea sa imi fac tot mai multi prieteni. Apoi am mai crescut, prin liceu aveam o multime de amici si un grup (de fapt mai multe grupuri) de prieteni. Totusi, deja incepeam sa nu mai numesc prieten pe oricine cunosc. Incepeam si eu un proces de selectie. Dupa liceu procesul de selectie s-a intensificat, mai ales ca multi mi se pareau (fara suparare) nu foarte dotati intelectual, iar mie nu-mi place sa adopt idei, atitudini si comportamente “de turma”. Plus ca fiecare a luat-o pe propriul drum si asa se intampla cand fiecare alege o directie diferita. Continui singur sau cu cine a mai luat-o in aceeasi directie cu tine. Mai apar altii pe drum cu care exista sanse sa legi o prietenie. Practic totul se desfasoara dupa principiul “oamenii vin si pleaca, aproape toti pleaca si sunt constant inlocuiti de altii”. Inlocuiti e impropriu spus, pentru ca nu iau efectiv locul celor care au plecat, sunt oameni noi, diferiti, jucand fiecare un rol unic in viata mea. Poate a fost trist si straniu la inceput sa vad cum prietenii mei isi vad de vietile lor pe alte drumuri care nu se mai intersectau cu al meu, insa am invatat ca acesta e cursul firesc al vietii. Si chiar daca ei nu mai fac parte din viata mea, asta nu inseamna ca nu si-au indeplinit misiunea si n-am invatat ceva din relatia cu ei. Daca ne agatam de relatii trecute suferim inutil, pentru ca ele tot trecute sunt. (De fapt, nu e bine sa te agati de nimic.)

Si am mai invatat ceva: ca a numi pe cineva prieten e o treaba mai serioasa. Nu oricine este un prieten. Cunostinte avem cu totii o gramada, dar prietenii sunt aia pe care poti sa-i suni la 3 noaptea ca esti in rahat si te ajuta, nu te injura ca le-ai stricat somnul. Asa ca e bine sa ai grija cat te atasezi si de cine. Eu am renuntat la a ma atasa de oameni prea mult. Am un iubit de care, evident, sunt atasata, am prietena mea veche de cand lumea de care as minti daca as spune ca nu sunt atasata; mi-e ca o sora… Dar cu restul… doze mici. Nu sunt chiar nepasatoare, insa daca intr-o buna zi as afla ca mi s-a infipt un cutit in spate, sa zicem ca n-as boci 3 luni dupa ea. Ce legatura are asta cu socializarea? Ca asta era titlul postului, nu? Pai… are. Pentru ca inainte eram mult mai deschisa catre oricine… “toti sunt prietenii mei”. Pana mi-au demonstrat ca nu sunt prietenii mei (cu mici exceptii). Asa ca am invatat sa-mi fiu suficienta. Am ramas, desigur, deschisa catre a cunoaste oameni, dintre care sunt convinsa ca exista unii care ar merita titulatura de prieteni, dar prefer sa petrec timp cu mine, iubitul si cei mai buni prieteni… Cea mai buna companie sunt ei. Ca o paranteza, era si o vorba: “daca te simti prost cand esti singur, inseamna ca nu esti intr-o companie buna”.

Am ajuns la un moment dat chiar sa am o criza de identitate: eu eram sociabila, acum sunt complet antisociala, dar am momente in care devin iar sociabila… Deci, ce se intampla? Cum sunt de fapt? Nu mai stiam nici eu. Aveam momente in care nu aveam chef sa vad pe nimeni si ma simteam minunat cu mine, si atat. Dar aveam si alte momente cand aveam chef sa ma hlizesc ore intregi la o intalnire de grup superficiala unde faceam varza o gramada de subiecte, ne povesteam amintiri de la betiile nu mai stiu cui de la nu stiu ce petrecere pe care nu o mai tinem exact minte pentru ca nici noi nu eram tocmai sobri, si ma simteam foarte bine. Poate e ca la citit: imi place filosofia, dar uneori imi cumpar Cosmopolitan si citesc articole despre masti din alge marine . Cine sa ma mai inteleaga? Cei care ma stiau de om sociabil au fost socati de cat de singuratica pot deveni uneori, iar cei care ma stiau antisociala au fost socati de cat de sociabila pot fi uneori. Degeaba incerc sa gasesc un raspuns ca sa ma includ in vreo categorie. Nu sunt nicicum si, in acelasi timp, sunt in toate felurile; am stari si momente. Asa ca gata cu intrebarile si dilemele.

Si uitasem cat de bine e sa te trezesti in pielea ta dimineata…

Gasisem un test interesant in revista Psychologies din iulie, dar lipseau raspunsurile. Mi-a parut rau, pentru ca as fi fost curioasa de rezultate. Asa ca l-am lasat balta, pana ieri cand am luat numarul de septembrie si am gasit, cu scuzele aferente, si raspunsurile de la acel test. Drept pentru care m-am hotarat sa il fac. 

Testul se refera la cat de mult corespunde parerea pe care noi insine o avem despre noi cu parerea celor care ne cunosc. E adevarat, pe mine ma doare fix in partea dorsala de ce parere au “altii” despre mine, DAR, adevarul e ca uneori noi nu observam anumite defecte sau, hai sa nu le spun chiar defecte, sa le zicem  comportamente, atitudini, obiceiuri, caracteristici, etc., insa cei apropiati noua ar putea sa le vada mai obiectiv din exterior. Motiv pentru care sunt curioasa. Oare este ceva in legatura cu mine de care eu nu sunt constienta? Am o imagine clara sau distorsionata de ceea ce mi-ar placea sa cred despre mine? Testul de mai jos ma va ajuta sa aflu raspunsul la aceste intrebari. Asa ca daca ma cunoasteti va rog sa va rupeti 5 minutele si sa bifati cate un singur raspuns la fiecare din cele 25 de intrebari de mai jos. Sunt anonime, deci identitatea voastra nu va fi divulgata (in caz ca va interesa). Multumesc!

Voi publica ulterior si concluziile.