De cate ori vi s-a intamplat sa va ganditi “ce frumos ar fi daca as putea sa fac… ” ceva, nu conteaza ce… sa simtiti un imens flux de energie care va inunda pe dinauntru si efectiv va da aripi sa puneti osu’ ca sa obtineti acel ceva, chiar atunci pe loc! Cateva secunde ati putea zbura, pentru ca in secunda doi ratiunea, experientele anterioare, perceptia voastra despre sine sa-i dea in cap si intregul vostru elan sa se prabuseasca in gol lasand in urma ei o groapa perfect conturata, asa ca-n desene animate.

Vedem pe altii ca reusesc sa faca lucrurile pe care le dorim, dar le gasim tot felul de scuze, ba ca a avut noroc, ba ca a avut pile, ba ca era mai talentat, mai destept, mai iscusit, mai… etc. Si asta pentru ca de fapt vrem sa ne gasim noua scuze ca sa nu fim nevoiti sa ne straduim mai tare. Unde e problema? Ma mir ca sunt atat de putini cei care o vad. Multi au impresia ca de fapt e lipsa vointei, dar asta e numai o jumatate din problema. Cealalta jumatate este ceacare face diferenta intre doi oameni, ambii cu vointa, dintre care doar unul dintre ei reuseste sa obtina ceea ce-si doreste, pe cand celalalt nu.

Asa ca sa vedem unde e buba. De cand incepem sa ne formam personalitatea, ne construim niste pareri despre noi, prin simpla constatare a unor fapte petrecute de-a lungul timpului si a parerilor exprimate de cei apropiati. Spre exemplu, cineva are dificultati in perioada copilariei cu lectiile de pian. Parintii l-au dat ca sa invete, dar profesoara il tot atentioneaza ca nu canta bine, ca greseste notele, etc. Desigur, poate nu orice copil ar reactiona la fel, dar unii ar ramane cu impresia ca nu se pricep la muzica si gata. S-ar lasa de cantat, le-ar spune parintilor ca nu mai vrea nici in ruptul capului sa puna vreodata mana pe o clapa, fie ea alba sau neagra, si cu asta basta. Drept pentru care, de atunci, de fiecare data cand va auzi pe cineva cantand superb la pian si se va gandi “ce frumos ar fi daca as putea si eu sa invat sa cant”, i-ar revni in minte acea veche conceptie formata inca din copilarie: “dar tu nu te pricepi la muzica, nu-ti amintesti?” Si te dezumfli instant cu vis cu tot, ca un balon intepat. Si cari conceptia aia veche in spinare ca Sisif pe munte. Pana cand?

Ce-ar fi sa lasam trecutul sa fie trecut? Vorbeam candva despre acel “suntem ceea ce gandim”. Tot ceea ce suntem acum este rezultatul gandurilor noastre trecute, al energiilor noastre trecute, al felului in care am stiut sa cream acest prezent. Drept pentru care prezentul este ceea ce vom cunoaste ca viitor si asa mai departe. Atata timp cat acum, in prezent, ne legam cu lanturi de gandurile noastre trecute, ramanem prizonierii inchisorii trecutului, condamnati sa traim nimic altceva decat ceea ce am fost. Daca vrem cu adevarat un viitor cu ceva nou in el, ceva ce ne dorim, ceva ce pana acum nu luasem in considerare si nu credeam realizabil, e cazul sa ne eliberam si sa avem curajul sa dezlegam lanturile cu care ne-am inhamat. Sa intelegem faptul ca noi nu suntem aceia de atunci, aia am fost, acum suntem altceva si putem sa fim altceva. Daca acel copil ar lasa in urma bagajul “dar nu te pricepi, nu-ti amintesti?” ar incerca din nou si in mod sigur ar canta la pian. Poate nu genial (nu ne nastem cu totii Mozart), dar macar decent.

Nu sunt un om ar retetelor dar asta functioneaza garantat, de fiecare data:
1. Defineste ce-ti doresti si blocheaza “mesajele binevoitoare” ce tin de trecut care iti apar ca un automatism in minte. Daca tu nu crezi cu tarie ca poti obtine acel ceva, nici nu-l vei obtine, poti sa uiti!
2. Considera ca deja l-ai obtinut si fii recunoscator pentru asta. Aici intervine partea cea mai dificila unde o vointa de otel si o fire optimista sunt absolut indispensabile. Scepticismul trebuie sa lase loc increderii. La inceput vi se va parea o minciuna gogonata si poate nu veti reusi, dar perseverati. Dupa ce va ies cateva incercari si va veti convinge ca functioneaza, va merge mai usor.
3. Eu nu sunt credincioasa, nu ma rog nimic, dar cred in energie si in faptul ca tot ce se intampla pe lumea asta si in univers in general se supune legii atractiei. Energia noastra e cea care atrage ceea ce ni se intampla, ceea ce primim. Daca ne dorim ceva si starea noastra de spirit e pozitiva, linistita, atunci il obtinem garantat. In schimb, daca mentinem o stare negativa, agitata, ceea ce ne dorim se risipeste fara urma. Asa ca aveti grija la starea de spirit. Incercati sa fiti suficient de puternici incat sa puteti fi fericiti, recunoscatori si multumiti, ca si cand acel ceva pe care vi-l doriti se afla deja in mainile voastre, desi nu se afla inca nimic acolo, iar Providenta vi le va plasa direct in palma atunci cand va asteptati mai putin.

A trecut si Craciunul, Anul Nou bate la usa, iar luna viitoare mai imbatranesc cu un an. Deci e timpul pentru un bilant. Iata ce-am invatat eu in acest an 2009 care se apropie de final:

- viata inseamna schimbare, amintirile raman doar amintiri si, oricat ai incerca sa le retraiesti, nu vei reusit, pentru ca desi locurile au ramas aceleasi, tu esti altul;
- barbatu/femeia ideal(a) exista, oricat de ridicate ne-ar fi standardele;
- nu exista niciodata prea multe carti, ci doar prea putin loc in biblioteca;
- ne nastem singuri si suntem singuri pana la final, oricate persoane dragi sau nu am avea in preajma, asa ca am face bine sa ne construim o relatie buna cu noi si nu ne plictisim singuri;
- norocul ti-l faci, el tine de atitudine, nu pica niciodata din cer;
- e bine sa ramai deschis si sa nu refuzi lucruri din prejudecati, pentru ca poti ajunge sa te distrezi minunat si sa cunosti oameni minunati cand si unde te astepti mai putin;
- uram la altii ceea ce avem chiar in noi, iubim la altii ceea ce suntem chiar noi, ne privim in oglinda o viata intreaga;
- a iubi inseamna a nu incerca sa schimbi/modifici/imbunatatesti;
- fotografiile bune au suflet;
- in viata regreti ceea ce nu faci, nu ceea ce faci;
- femeile si barbatii sunt diferiti si nu se vor intelege niciodata unul pe celalalt pentru ca functioneaza diferit;
- poti sa ai orice iti doresti si poti sa fii orice iti doresti daca vrei cu adevarat;
- intuitia functioneaza;
- tot ce conteaza e sa fii tu multumit de tine si sa te simti bine in pielea ta;
- religia, desi in esenta promoveaza toleranta si iubirea, naste intoleranta si ura;
- bagajele emotionale trebuie abandonate in gara;
- cuvintele au foarte multe interpretari si fiecare le interpreteaza pe ale altora asa cum le gandeste el insusi atunci cand le rosteste;
- schimbarea e intotdeauna spre mai bine, chiar daca de multe ori nu pare deloc asa;
- curiozitatea e cheia evolutiei, doar cei care vor sa cunoasca ajung sa o faca;
- ca ne place sau nu, toti avem tendinta sa ne transformam in parintii nostri;
- frumuseta vine si din exterior si din interior;
- exista tratament pentru alergia la pisici;
- sunt un capricorn atipic;
- inaintarea in varsta nu ne face automat mai maturi;
- narcisismul e o tulburare de personalitate;
- exista timp pentru toate, atata timp cat esti un manager bun si stii sa-ti gestionezi viata.

UPDATE: Am luat-o inaintea unei lepse pe care vreau totusi sa o preiau. Se numeste bilant si rezolutii pentru 2010. Bilantul l-ati citit deja, asa ca urmeaza rezolutiile. In primul rand, trebuie sa mentionez ca anul trecut nu am stabilit nici o rezolutie, pentru ca am observat ca nu are nici un sens sa mi le stabilesc, dat fiind faptul ca oricum voi uita de ele sau mi se va face prea lene sa le duc la bun sfarsit. Pentru cine a ratat postul de atunci, click aici.

Asa ca, pe acelasi principiu enuntat de Mark Twain (New Year’s Day – Now is the time to make your regular annual good resolutions. Next week you can begin paving hell will them as usual) si in care cred cu tarie, nu stabilesc nici o rezolutie. Imi voi propune totusi, niste lucruri pe care oricum doresc sa le realizez si fac parte din planurile mele de viitor:

- sa ma mut in casuta mea proprie si cu al meu prieten;

- sa invat sa cant bine la chitara, e cazul, ca prea o lalai;

- sa merg in Delta;

- sa  plec mai mult in excursii aventuroase prin tara, pentru ca sunt atatea locuri frumoase pe care inca nu le-am vazut;

- sa invat mai mult design interior;

- sa finalizez proiectul fotografic cu Bucurestiul (nu va povestesc inca despre ce e vorba);

- sa-mi continui seria de fotografii macro pe care sa le includ intr-o carte;

- sa evoluez, ca om, profesional, dar si la capitolul pasiuni/hobby-uri.

Universul are simtul umorului foarte dezvoltat. Astfel ca unii oameni ajung sa iubeasca anumite animale sau lucruri si se trezesc ca sunt alergici exact la acel animal sau lucru! La nimic altceva, doar la ala . Cam asa s-a intamplat si in cazul meu. Pentru cine nu stie inca, eu ador pisicile si viata mea ar fi incompleta fara un astfel de animalut in ea. Dar sunt ingrozitor de alergica! Este de ajuns sa mangai o pisica doua secunde si ajung sa plang cu intreaga fata ore intregi. Cu toate astea, nu ma abtin. Niciodata. Le mangai cu fiecare ocazie posibila, desi imi face foarte foarte FOARTE rau.

Astazi, insa, am facut pasul cel mare. M-am dus la medicul alergolog, m-am testat, mi-am intepat mana in o gramada de locuri, m-am umflat si inrosit pe tot antebratul, evident am iesit alergica la epiteliu de pisica (si ceva mucegai care se gaseste prin casele vechi – ma intreb unde as putea intra in contact cu asa ceva… deci putin imi pasa), si m-am ales cu o reteta pentru imunoterapia pe care o voi incepe cat de curand. Mai ramane doar sa ridic reteta de la farmacie si sa ma indop cu fiolele.

Pisica draga, ma asteapta putin!  (poza nu e intamplatoare, chiar imi doresc o british shorthair)

Fotografie de digitaldreamz666

P.S. Costa al naibii de mult treaba asta, asa ca daca v-ar tenta ideea, mai ganditi-va cat de mult va doriti acel ceva sau cata nevoie aveti de ea. Daca puteti trai bine si fara, mai bine lipsa.

Am primit o leapsa interesanta de la Catalin.  Este vorba de un apel la imaginatie: pornind de la un obiect, trebuie sa-mi testez talentele literare si sa nascocesc o poveste care sa aiba ca protagonist obiectul cu pricina. In cazul meu – un evantai.

(Fotografie de Kedralynn)

Am peste o suta de ani si totusi nu am primit niciodata un nume. Probabil nimeni nu acorda prea multa importanta unui simplu evantai, astfel incat sa considere ca ar merita un nume. Ce folos sa atribui o identitate particulara unui obiect necuvantator? Nu imi este cunoscuta nici originea, practic nimeni nu stie nimic despre mine, decat ca am fost cumparata de o femeie tanara si frumoasa de pe taraba unui vanzator ambulant din Bangkok.
De fapt, eu m-am nascut in Tara Soarelui Rasare, pe masa unui mester iscusit care mi-a cioplit scheletul din bambus si m-a invaluit intr-o matase fina dantelata pictata manual, centimetru cu centimetru. Dupa spusele mesterului, aveam un aer romantic, poate datorita florilor colorate pe care le dezvaluiam atunci cand imi deschideam larg spitele. Visam neincetat la ziua cand prima mana de femeie va fi cucerita de atingerea mea diafana si farmecul povestii mele florale si ma va cumpara.

Dar soarta mi-a jucat feste, si iata-ma aruncat cu neglijenta intr-un sac murdar la gramada cu alte obiecte furate de prin diverse locuri, am presupus eu, indreptandu-ma catre cine stie ce locuri necunoscute… Am petrecut zile intregi in intunericul si mirosul de panza putreda de pe fundul sacului alaturi de tovarasii mei de companie pana sa vad lumina zilei din nou. Incepusem sa-mi fac tot felul de scenarii macabre – cum ca aveam sa fiu strivit din greseala de vreo caruta grabita sau chiar distrus deliberat, cu nepasare. Eram trist. Dar am ajuns, intr-un final, la destinatie. Nu mai recunosteam, insa, nimic familiar. Piata straina unde fusesem rasturnat fara mila duhnea de legume si carne stricata. Visele cu maini de femeie se risipisera in departare…
Eram in Bangkok, departe de doamnele elegante si domnii distinsi din inalta societate japoneza. Eram fara speranta. Dar inima mi-a revenit la loc in piept cand, intr-o zi, o tanara doamna mi-a deschis pentru prima data aripile anchilozate. Eram fericit. In sfarsit, imi indeplineam menirea. Seara de seara imi fluturam povestea de matase pictata pe la serate dansante. Eram remarcat, eram admirat, eram important, eram micul confident al stapanei mele… zeci de ani… Dar frumoasa mea stapana a imbatranit. Era pe zi ce trece tot mai bolnava, asa ca seratele nu mai erau pentru ea o prioritate. Incet incet am fost abandonat intr-un cufar plin de carti, scrisori si caiete de amintiri. Cine eram eu sa-mi plang nemurirea, cand imi fusese oferita din clipa in care m-am nascut? Eram condamnat sa fiu martorul a zeci si sute de povesti, pana cand vremurile ma vor uza iremediabil. As fi putut sa fiu strivit, sa-mi frang visele si eternitatea in acel sac murdar in drum spre Bangkok. Dar mi-a fost dat sa sclipesc, asa ca am sclipit. Acum eram dat uitarii si trebuia sa astept, cu rabdare de otel, pana cand cineva, candva, ma va readuce la sclipire. Batrana s-a stins intr-o zi, nepoata sa luand in primire vechea si prafuita casa batraneasca.

O chema Amara si lucra pe doi bani ca dansatoare intr-un local jegos din mahalaua vecina. Abia de reusea sa-si duca traiul singura si ingropata in datorii, pana in ziua cand a descoperit cufarul. Era sa orbesc la vederea luminii dupa atatia ani in bezna. Amara m-a readus la viata si, in ciuda sovaielii initiale, m-a facut parte din numerele sale de dans. In fiecare noapte eram partenerul ei nedespartit. Ma deschidea si ma inchidea prin miscari languroase, alternand cu miscari sacadate, pe acordurile chitarii ce rasunau de pe un disc al localului. Extazul meu crestea cu fiecare accelerare de ritm. Eram vie! Aceasta era esenta vietii mele. Vroiam sa storc fiecare clipa, sa o purific, sa ma abandonez in existenta, in fiecare nota de chitara si sa stralucesc, sa simt cum prezentul cade dintr-un prezent in altul, fara trecut, fara viitor, in spatele sunetelor care din zi in zi se descompun, se desprind si aluneca in moarte.

Amara incepuse sa stranga ceva bani, astfel ca traiul ei s-a imbunatatit intr-o oarecare masura. Ba chiar a reusit sa-si gaseasca o slujba decenta si sa lase in urma vremurile de camaraderie scenica alaturi de mine. Acum nu mai avea nevoie de fostui ei partener; m-a azvarlit intr-o dugheana parasita, laolalta cu toate celalalte obiecte care ii aminteau de fosta ei viata. Asa se intampla mereu cu trecutul de care ne rusinam – il ingropam, il aruncam sau in transformam in cenusa, pentru ca vantul s-o risipeasca in toate zarile, pentru ca nimeni niciodata sa nu ne mai poata identifica cu el.

Eram din nou singur intr-o existenta fara sens, in care fiecare clipa dureaza cat un minut, fiindca e lipsita de continut. Existenta imi strange sufletul ca-ntr-o menghina. Rabdare… Acceptare… Indurare… Ultimele note de pe discul fostului local de mahala imi rasuna ca un ecou undeva in departare, intr-o amintire ca un vis dintr-o alta viata. Asta pana cand o fetita ma vede si ma ridica prinvindu-ma curioasa, nestiind ce sunt si la ce folosesc. Melodia se sparge, atunci, in sute de franturi de acorduri care isi ia zborul pierdut in zare. Iar eu, eu rup in sfarsit coconul care-mi sufoca visurile si-mi deschid larg aripile ca un fluture, gata pentru o noua poveste.

Cine vrea sa preia leapsa? Doritori?

Acu ca am terminat cu testele, trebuie sa recunosc ca poate am luat un pic prea personal raspunsurile. In orice caz, a fost un exercitiu interesant. Dar sa ne intoarcem la oile noastre. Ma plimbam aseara pe la Izvor si am avut ocazia sa prind un apus superb. L-am si pozat, dar pe film, asa ca va trebui sa aveti rabdare pana il developez. Cu ocazia asta am observat, oarecum cu parere de rau, ca zilele se scurteaza tot mai mult. E toamna… Eu, mare iubitoare a verii, sunt cam satula de ea acum. Parca m-am trezit subit dintr-o reverie. Chiar e toamna, s-a terminat cu vara. De acum incepe intunericul…

Mi-e dor de toamna, sincer, abia astept sa vad din nou covoare de frunze colorate peste tot prin oras si prin parcuri, copaci multicolori reflectati in apele lacurilor, ploi mocanesti, lenese si reci zile intregi spalandu-mi pervazul. Si mai mult decat atat, astept iarna, cu urme de frunze uscate zdrobite de asfalt, scheletele copacilor imbracate de turturi de gheata sticloasa, ger aprig cu vant taios care-mi inroseste obrajii si nasul, pana la urechi, si straturi peste straturi de haine grele pe mine. Stiu ca voi detesta exact aceste lucruri peste vreo trei luni cand imi vor ingheta mainile pe aparatul foto chiar si-n manusi, dar nu conteaza. Caldura din casa, refugiul sub plapume groase si mirosul proaspat de brad imi provoaca senzatii atat de familiare…

Intotdeauna e la fel. Vara tanjesc dupa toamna, toamna visez la iarna, iarna plang dupa primavara, iar primavara imi fac bucuroasa planuri pentru vara. Ma tem ca traiesc in decalaje. Neglijez prezentul pentru euforia proiectiilor de imagini ale viitorului care se imbina ademenitor ca un fum dens de narghilea si ma invaluie din toate partile. Vreau sa ma las purtata de ele si atat. Desigur, pana ma tresesc din nou subit si constat ca ma aflu intr-un nou anotimp si nici macar nu mi-am dat seama. O fi bine, o fi rau? Are vreo importanta? Poate ca nu, atata timp cat pastrez acelasi decalaj. Altfel risc sa ma prabusesc in gol intre o cadere de frunza si o perdea de nea. Sau si mai rau, sa ma trezesc strivita intre doua bucati de gheata. Stiu ca se intampla oricum, dar e rau a visa?… E minunat, dar costa.