Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Și o spun cu mare bucurie, pentru ca anul 2011 a fost, pentru mine, un an cumplit de greu, cum nu am mai avut niciodată, de care abia aștept sa scap, să trag o linie imaginară și să întâmpin un 2012 mai liniștit (sper).

Acum un an, scriam că nu cred în dorințele de sfârșit de an, motiv pentru care nu vreau sa-mi fixez niște dorințe/ obiective pe care să mă simt apoi obligată să le îndeplinesc. Viața e mult prea imprevizibilă pentru a-mi lua angajamente pe un termen atât de lung. Mă pot trezi după câteva luni că ceea ce îmi propusesem nu mă mai intereseaza, planând asupra mea totuși obligația pe care mi-am asumat-o, scrisă negru pe alb, pe care nu o pot nega și nu o mai pot șterge. Ca un capricorn serios ce sunt, nu pot suporta ideea că m-am angajat să fac ceva și ma “trag pe cur”. Daca am spus ca fac, fac. Așa că, dacă nu am certitudinea că pot/vreau să fac, prefer să nu spun nimic.

Ceea ce totuși ma aventurez să-mi propun acum, la un pas de “noul început”, este să fiu mai darnică față de mine. După un an de sacrificiu, în care m-am subordonat cu totul atingerii obiectivelor mult visate, platind un preț uriaș, a venit timpul să ma întorc la mine, să-mi amintesc de ceea ce sunt, ceea ce-mi plac să fac și să mă bucur cu adevarat de viață. Să citesc, așa cum o făceam înainte, să scriu mai des pe blog, să fac poze, să ies în oraș, să văd spectacole și concerte, să călătoresc, să ma bucur de compania prietenilor și în mod special, a mea.

Anul 2011 a fost un an extraordinar ca realizări: mi-am luat casa, m-am vindecat de alergie, mi-am luat pisică – lucruri pe care mi le doream enorm de mult, de foarte mult timp. Dar am muncit pentru ele extraordinar de mult, peste orice limită a epuizării fizice și psihice. Mi-am depășit toate limitele și am obosit până la pragul de jos al extenuării. Acum îmi doresc doar liniște și concediu, să visez la lucrurile frumoase de care mă voi putea bucura, în sfârșit, după aproape un an de stand-by, în care nu am citit mai nimic, decât reviste de design interior și cărți pentru “școală”, în care nu am mai pozat mai nimic, nu am ieșit în oraș decât ocazional și mi-am cumpărat mai nimic pentru mine, că deh! casa costă.

Pe de altă parte, ca în fiecare final de an, fac un bilanț al lecțiilor pe care le-am avut de invățat din anul ce tocmai se încheie. Din acest punct de vedere, 2011 a fost foarte bogat:

• am învățat despre autocontrol;
• despre cum să-ți ții gura în bătălii pe care nu ai cum să le câștigi, indiferent ce ai spune;
• despre cum tăcere uneori face mai mult decât 100 de cuvinte;
• despre iubirea necondiționată de care este capabil un animal și din care oameni ar avea foaarte multe de învățat;
• despre sacrificiu de dragul rezultatului, atunci când știi că ceea ce câștigi e infinit mai important decât ceea ce sacrifici;
• despre meditație si cum nu ar trebui să renunț niciodată la ea;
• despre compasiune.

În concluzie, îmi iau rămas bun de la un 2012 căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru ceea ce a adus în viața mea, dar de care am nevoie să ma despart pentru a reveni la viață.

Vă doresc un an nou liniștit și prosper, în care să fiți fericiți și iubiți!

Și să nu uitați niciodată:

Anul acesta am parte de cel mai frumos Craciun din cate imi pot aminti, cu toate ca unul din ingredientele pe care le-am considerat intotdeauna de baza pentru niste sarbatori de iarna reusite a lipsit si inca lipseste: zapada. Nu a nins decat foaaarte amenic acum cateva zile, a dat cu lapovita inca o zi si nu ne-am ales decat cu o mare mocirla si vreme ostila exact in zilele in care am alergat de nebuna prin tot orasul pentru a cumpara cadouri.

Din lipsa de timp, am fost nevoita sa transform procesul cautarii, alegerii si cumpararii cadourilor pentru fiecare persoana in parte, intr-un maraton heirupist de “cumpara totul acum, pentru ca nu mai ai cand”. Dar, in ciuda eforturilor supraomenesti, cred ca m-am descurcat, totusi, decent. Nici pentru decoratul casei in spiritul sarbatorii nu am avut timp ca pe vremuri. Am decorat cate o camera, pe rand, cu cate un obiect, pe masura ce le cumparam sau le scoteam de prin cutiile din anii anteriori. Dar important este ca pana in ajun, totul a fost aranjat asa cum mi-am dorit.

Am cumparat un bradut suedez de la piata din cartier, l-am carat (de fapt Catalin l-a carat, eu doar l-am privit carand), l-am impodobit, am facut prajituri, am ascuns rapid cadourile sub pom si l-am asteptat nerabdatoare pe Mosu’. Si pare-se ca am fost cuminte, pentru ca am primit o multime de cadouri frumoase, pentru care vreau sa le multumesc inca o data prietenilor, colegilor, iubitului si familiei, care au fost draguti si mi-au aratat inca o data ca le pasa.

Intr-o atmosfera calda de armonie si sarbatoare, in luminile beculetelor de pe brad si de pe acoperisurile si ferestrele vecinilor, in casa cu miros de brad, prajituri si spray repulsiv cu lamaie pentru alungat pisica de la pom, pe melodii simpatice de colinde si gust de bunatati culinare si vin rosu, am deschis pentru prima data cu drag usa colindatorilor, fara a-mi face probleme ca-s niste tigani nenorociti si imputiti. Erau doar copiii vecinilor de vila care sunt scoliti in muzica si care ne-au cantat minunat.

De asemenea, pentru prima data, nu mi-am facut probleme ca, daca atarn de usa de la intrare o coronita impodobita, intr-o zi, maxim doua, va fi furata de tigani. Mai mult, bunii nostri vecini au adus un bradut in holul de la intrare, pe care l-au impodobit si sub care au pus cutii colorate de cadouri. Ba si mai mult decat atat, ne-au si decorat viluta cu luminite. Ei bine da, in conditiile astea civilizate si de buna vecinatate, am simtit cu adevarat ca e sarbatoare si armonie. Acum nu pot decat sa perpetuez starea si sa ma bucur de persoanele dragi, acasa.

Pentru cei curiosi, pisica nu a daramat bradul . A manifestat un oarece interes pentru el, cat timp nu era impodobit si reprezenta elementul de noutate din mijlocul livingului. Ulterior impodobirii cu globuri etc. si plasarii cadourilor sub pom, dupa cum se poate observa si din poza de mai sus, a devenit mult mai interesata de cutiile cu cadouri (deh, pisici + cadouri = love). Dar pentru siguranta, am acoperit totul cu spray repulsiv. 25.12.2011 – bradul e inca in picioare, iar pisica il ignora.

Va doresc un Craciun ca de poveste, de care sa va amintiti cu drag peste ani si ani, sa va bucurati de cadouri frumoase, sa iubiti si sa fiti iubiti.

Am preluat de la Rontziki o leapsa despre prima mea calatorie pe meleaguri straine si profit de ocazia asta pentru a va povesti de o vacanta pe care nu am descris-o nicaieri pe blog, (pentru simplul motiv ca la vremea respectiva nu aveam blog) – calatoria in Tunisia.

Daca imi amintesc bine, in Tunisia am plecat in 2007, cand nu aveam nici un stres, intrasem la master in Elvetia si asteptam sa vina toamna ca sa plec si sa nu ma mai intorc. Prietenii mei – toti ocupati cu joburi, probleme si alte cele – , iubit nu mai exista in peisaj, asa ca m-am gandit sa utilizez intr-un mod placut timpul asteptarii – sa plec undeva in vacanta . Am gasit o oferta foarte tentanta pentru statiunea Hammamet din Tunisia, la un minunat hotel de 5 stele, asa ca am luat atitudine. Cum nimeni nu era disponibil pentru plecare (deh, nu toti erau atat de liberi ca mine), mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa plec singura. Pana la urma de ce sa renunt la excursie, doar pentru ca altii n-au timp/chef/bani? Zis si facut…

Hotelul era un vis: nu stiu cate restaurante cu specific de care iti pofteste inima, baruri, cluburi, piscina afara, piscina inauntru, jacuzzi la piscina, jacuzzi in camera, N’spe mii de cosmeticale in baie, draperii de catifea brodata, perdele din tot felul de matasuri colorate, paturi uriase si pline de pernute cu ciucurasi arabesti, spa gratuit, masaj, fitness, sali de jocuri, magazine, toate la discretie in interiorul hotelului. De mancare nu mai vorbesc… Ca sa va faceti o idee, imaginati-va un bufet suedez cu torturi intinse pe vreo 4 metri de masa. Nici nu stiu daca am reusit, in tot sejurul, sa le gust pe toate. Oricum, m-am indopat porceste . Era pacat sa nu .

Initial am vizitat statiunea intr-un trenulet, am fost la parcul de distractii local si apoi la medina pentru cumparaturi. Desi eram multe kitsch-iosenii pe acolo, recunosc ca sunt unele lucruri care merita cumparate. Cosmeticele locale (in special cele din argila verde) sunt extraordinare! Imi pare rau doar ca nu am cumparat mai multe. Nu stiam, nu ma asteptam, sa fie atat de bune si de naturale. Daca aveti ocazia sa ajungeti pe acolo, mergeti cu incredere cu sacul. Alt suvenir de mentionat, pentru amatori, este narghileaua si tutunul aromat. Nici covoarele nu sunt de lepadat. Am vazut cateva atat de frumoase ca le-as fi luat pe toate acasa. Dar nu am reusit sa gasesc o modalitate de a le cara pana in tara fara sa-mi nenorocesc cardul pe aeroport. Poate voi sunteti mai inventivi. Preturile sunt de nimic, iar covoarele sunt persane originale. Alte lucruri frumoase – argintariile, parfumurile si condimentele. Dar sa nu uitati cel mai important lucru in Tunisia – TOTUL se negociaza. Si chiar poti scoate preturi foarte bune, daca stii sa fii “jidan”.

Dupa cateva zile de “shopping” si lenevit pe sezlong la soare, in timp ce angajatii hotelului ma serveau la botu’ calului cu cocktailuri colorate cu umbrelute, si dupa multa balaceala in mare, am considerat ca nu strica putina aventura. Mi-am cumparat imediat un bilet de excursie la Cartagina, cu tur prin Sidi Bou Said, El Gem si o lunga excursie prin Sahara. Pai nu? Sa merg pana acolo sa stau doar cu fundu’n selzolg?

Cartagina mi-a placut foarte mult, era ca o gradina botanica plina cu ruine ale vechii cetati, pe malul Mediteranei. Iar Sidi Bou Said a fost, de asemenea, interesant. E un oras cocotat sus pe un deal, ale carui case sunt toate vopsite doar in alb si albastru si unde poti admira panorama marii de la inaltime. E o priveliste superba. Pacat ca era cam innorat atunci, cand am fost eu. Pentru cine nu stie, la El Gem exista un Colosseum asemanator celul italian, care s-a pastrat destul de bine, iar in apropiere se afla un muzeu unde pot fi admirate mozaicuri imense, pereti intregi, cu tavan si arcade cu tot, datand din antichitate. Sunt cu adevarat impresionante. De acolo mi-am cumparat un kit de mozaic, ce continea bucati de mozaic local, lipici si tot ce-ti trebuia pentru a-ti construi propriul mozaic acasa. L-am pus cap la cap ca un “mare mester” zidar ce sunt, iar in prezent, mozaicul cu pricina si-a gasit locul in baia “pisicii” (de fapt, baia de serviciu) . Exista si cateva sculpturi interesante, foarte frumos lucrate, la fel de vechi.

Despre Sahara pot sa va spun ca a fost  experienta aparte, pentru ca locul cu pricina este atat de diferit de ceea ce avem noi in Romania… si nu pot (oricat m-as chinui) sa-i inteleg pe cei care spun despre calatoria in Sahara ca nu merita efortul sau banii. Eu cred ca e o blasfemie sa nu o vizitezi, daca ai ocazia. Sunt portiuni pietroase, portiuni cu nisip fin, altele cu stanci si putina vegetatie, iar oazele sunt minunate. In unele poti intalni si cascade, iar eu am avut marea bafta sa vizitez desertul intr-unul din acei ani atat de rari (cam 1 la 100) in care exista balti in Sahara, pentru ca a plouat.

Apusul in desert e extraordinar, iar rasaritul chiar mai spectaculos. Am petrecut o seara minunata intr-o oaza, departe de orice urma de agitatie, inconjurata de flori si palmieri, iar dimineata am luat-o de la capat, dar imbracata ca de mers la munte, pentru ca noaptea si dimineata in desert sunt cumplit de “racoroase”. Am oprit langa un lac sarat, la o medina de unde am cumparat, chipurile, cele mai bune curmale din lume. La vremea respectiva am fost foarte sceptica in privinta acestei aprecieri, dar dupa ce am gustat mai multe, de proveniente diferite, in Romania, am constatat ca nu e departe de adevar.

Apoi m-am plimbat (desi plimbat e impropriu spus, pentru ca a fost mai degraba o goana nebuna cu un sofer ca scapat de la sanatoriu) pe dune cu un jeep condus de un nene tunisian. Nu recomand experienta celor cu probleme cardiace sau care nu au reflexele foarte bine dezvoltate. Un coleg de “excursie” a iesit din jeep cu capul spart, iar altul cu nasul spart. Deci… tineti-va bine si cascati ochii la ce se intampla, pentru ca veti zbura, literalmente, cu masina. La capatul cursei am dat de platourile de filmare de la Star Wars. Atunci nu eram mare fana a filmului, asa ca nu m-au impresionat cine stie ce… dar acum sunt teribil de incantata ca nu le-am ocolit.

Desigur, nu puteam sa plec din desert fara sa calaresc o camila. Mi-am ales o camiluta tare simpatica, deloc gretoasa (sau macar nu in ora aia in care s-a aflat in compania mea), cu care am explorat Sahara pana aproape de granita cu Algeria. Ba chiar am si facut-o sa alerge. Amuzanta e costumatia pe care localnicii te pun s-o imbraci inainte de a te urca pe camila. M-am simtit ca o talibana in toata regula. Si aratam ca una. Dar a fost distractiv.

La intoarcerea spre statiune am vizitat o locuinta berbera, sapata in dune ca o galerie subterana cu camere ca niste grote. Cat se poate de primitive, dar oamenii au fost foarte ospitalieri. Ne-au primit cu bratele deschise (din fericire, doar la figurat), ne-au aratat cum traiesc, unde dorm si ce animale poseda. Aveau o multime de papagali mici si colorati (perusi) draguti foc, magari si… cam atat. Camilie nu aveau decat una, dar am aflat ulterior ca amaratii de rand n-au asa ceva, decat foarte rar. O camila costa cam 10.000 de euro si, spre surprinderea mea, chiar se fac cumparari de femei pe camile. Am aflat personal aceasta informatie, cand un tip, deloc urat, a intrebat-o pe amica mea de excursie cate camile vrea pe… mine . Eu am luat-o initial ca pe o gluma, dar tipul era cat se poate de serios. Deci fetelor, daca va ofera cineva camile, sa nu credeti ca e o gluma, ca va treziti cu valul pe cap in secunda doi.

Am mai petrecut inca o zi tolanita la mare la soare, cuprinsa de o lene incredibila… (cred ca-n ultima zi cel mai departe m-am deplasat pana la piscina exterioara) si m-am intors. Dar am ramas cu amintirea. Si cand te gandesti ca am plecat singura… Totusi, trebuie sa remarc ca exista unele mari avantaje cand pleci singur undeva. Pe langa independenta si libertatea absoluta, care sunt evidente… Nu depinzi de nimeni, de cheful nimanui; poti pleca oricand oriunde, fara sa duci munca de convingere cu nimeni. Vrei sa fii cu noaptea in cap pe plaja, nu tragi de nimeni sa se trezeasca odata cu tine. Vrei sa strabati toata tara in lung si-n lat, nu ti se urca nimeni in cap ca-l obosesti. Vrei sa cumperi pana faci cardul praf, nu te mustra nimeni ca esti iresponsabil Deci, da. A fost o excursie foarte foarte frumoasa. Spontana, neconventionala, dar una din cele mai frumoase pe care le-am avut vreodata.

Azi dimineata am aflat trista veste despre moartea lui Steve Jobs. Desi total previzibila, stirea m-a intristat incredibil de mult. As putea spune ca e singura persoana pe care nu am cunoscut-o personal niciodata, dar a carui moarte m-a impresionat in vreun fel. Nu obisnuiesc sa fiu atinsa de stiri despre decesul unor personalitati cu care nu am avut niciodata vreun contact, dar in cazul lui Steve nici macar nu a fost nevoie de vreun contact personal pentru a-mi ajunge la suflet. Nu doar prin ceea ce ar fi spus intr-un anume moment, cat prin ceea ce a creat si a adus in viata mea.

Cand eram copil am vazut, la un moment dat, un film in care o tipa statea pe canapea cu un laptop in brate si scria de zor. Mi-a placut atat de mult imaginea respectiva, acel “mar” luminos, textura, designul, totul! incat mi-am facut un scop in viata din a avea un astfel de laptop, cu “mar” pe el. Era un Apple, evident, si nici macar nu mi-am putut imagina la vremea respectiva ce rol important urmau sa aiba acele “mere” in viata mea.

La vreo 15 ani dupa momentul “filmului”, mi-am cumparat primul laptop Apple. Era un MacBook Pro complet argintiu (varianta veche) si a fost dragoste la prima vedere. I-am pus si un nume – Tasha. Desi avea un pret exorbitant la vremea respectiva, nici macar nu mi-a pasat cat anume costa. Am intrat in magazinul iStyle, am aruncat o privire la placuta cu pret, am dat o fuga la banca si m-am intors acasa cu “minunatia” in punga. Chiar si vanzatorii de la iStyle au fost uimiti de rapiditatea tranzactiei. Si cat de fericita am fost eu cu Tasha!

Eram prima dintre toate cunostintele mele care avea Mac. Cei din jur cam ridicau o spranceana cand aflau ce posed. Nu prea isi justificau ei achizitia sau considerau ca Microsofturile sunt mai bune, mai performante, mai complexe… Aiurea, dupa maxim 5 ani, au devenit cu totii posesori de Mac si nici nu mai concep macar sa revina la un produs Microsoft. De ce? Pentru ca Mac-urile sunt frumoase, au un design inconfundabil, unic, unitar, sunt usor de utilizat si, desi la prima vedere par mai “saracacioase” in optiuni, ei bine nu sunt. Practic, orice idiot ar fi in stare sa opereze pe un Mac fara sa strice nimic si fara sa se rataceasca in meniuri alambicate. Sunt fata, nu ma pricep la calculatoare, asa ca nu am sa ma lansez in discutii tehnice pe tema asta , dar de un lucru sunt sigura: pe Mac nu am avut vreo problema sa fac ceva. In plus, nu crapa. Poti lucra linistit in orice program, fara sa iti treaca macar prin cap ca aplicatia respectiva ar putea sa iti joace vreo festa. Si poti sa-ti iei adio de la virusi. Nu exista asa ceva pe Mac. Nu ai ce sa iei, nu ai ce sa patesti. Motivul pentru care eu habar n-am de nici un program anti-virus sau virusi, cum arata sau cum se manifesta unul, e pentru ca nu am avut de ce sa ma preocup de asa ceva. Mac-urile pur si simplu MERG IMPECABIL.

Evident, dupa acest prim contact direct cu lumea “merelor”, tot ce mi-am cumparat in materie de gadgeturi, incepand din acel moment, a fost din familia “merelor”. Si asa va fi pana mor, atata timp cat se comercializeaza. Ii multumesc, pe aceasta cale, omului care a creat aceste minunatii care mi-au usurat atat de mult viata si care nu m-au lasat niciodata la greu. Un asemenea om, cu o asemenea viziune, capabil de asemenea inovatii, care a inspirat atatea generatii nu va fi niciodata uitat. In orice caz, nu de catre mine.

Ii doresc o reincarnare rapida si o noua viata cel putin la fel de prospera si implinita. Daca este ceva ce cu totii avem de invatat de la Steve este sa ne pretuim viata, sa fim noi insine, sa ne trezim dimineata cu un scop, sa ne construim singuri drumul si sa lasam ceva in urma, pentru ca asta e tot ce oferim omenirii din noi. Asta si amintirea a ceea ce am fost.

Va las cu cateva citate inspirationale cu care nu doar rezonez, dar care imi sunt adevarate principii de viata.

“Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.”

“Almost everything – all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure–these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.”

“Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of other’s opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.”

]]> http://camiachim.com/blog/2011/10/la-revedere-steve/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/10/top-5-destinatii-de-vacanta/ http://camiachim.com/blog/2011/10/top-5-destinatii-de-vacanta/#comments Wed, 05 Oct 2011 16:38:06 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4102 Desi ma aflu intr-o mare criza de timp in aceasta perioada, datorita unui curs postuniversitar care imi mananca sufletul, nu pot rezista lepsei pasate de Rontziki. Cand vine vorba de calatorii, innebunesc de entuziasm, iar leapsa cu pricina ma indeamna sa-mi pun la treaba neuronii pentru a alege topul celor mai ademenitoare 5 destinatii de vacanta unde as dori eu sa ajung. Foarte foarte dificil de ales, dar cat de placut!

1. Marea Bariera de Corali

E cel mai mare recif de corali de pe Pamant. Lasand la o parte cat de incredibil de ireal arata peisajul, imaginati-va cum arata sub apa. Numai ideea de a face poze sau scuba diving imi da palpitatii de fericire.

2. Galapagos

E un arhipelag minunat in Oceanul Pacific, unde vietuiesc testoase uriase, dar nu numai.

3. Bali

E o insula din arhipelagul indonezian, in Oceanul Indian, cu temple si un melanj cultural interesant de tip hindus si islamic.

4. Tibet

Chiar si sub ocupatie chineza, Tibetul va fi mereu inima budismului, pentru mine. Si pe langa peisajul superb de munte (de altfel cea mai inalta regiune montana din lume), Palatul Potala merita toti banii.

5. Kenya

Pentru ca mor dupa safari, animale salbatice africane, munti si mare. Ei le au pe toate.

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/drumul-vs-destinatia/feed/ 10 http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/ http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/#comments Thu, 08 Sep 2011 18:06:19 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4059

Nu sunt medic si nu ma pricep atat de bine incat sa explic in termeni medicali procedura, dar am sa va povestesc despre cum o tanti doctorita, careia ii voi fi vesnic recunoscatoare pentru ce a facut pentru mine, m-a imunizat la alergenul de pisica. Poate in alte circumstante as fi tinut povestea privata, pentru ca nu tin neaparat sa o impartasesc, insa consider ca un medic atat de competent ar trebui sa primesca laudele pe care le merita si, in plus, am observat ca exista oameni care sunt alergici si renunta la a-si lua animalul pentru ca sunt convinsi ca nu exista solutie pentru problema lor sau nu cunosc faptul ca sunt alergici pana nu aduc animalutul in casa si constata ca o convietuire cu acesta nu este posibila. Este traumatizant pentru om si, totodata, pentru animal, care vine intr-o casa noua, pentru a fi, ulterior, expediat.

Care sunt simptomele alergiei la pisica

Din proprie experienta, va pot spune ca alergia la pisica este cumplita. Chiar nu poti sta in aceeasi casa cu pisica. La naiba, nu poti sta nici pe strada langa ea, pentru ca te gadila totul si-ti curge nasul, iti lacrimeaza ochii si stranuti incontinuu, ca la cea mai oribila raceala. Cei mai nefericiti care au si astm se mai si sufoca pe deasupra. Si atunci ce faci cand ai asemenea reactii alergice si totusi iti doresti o pisica? Povestea se aplica si pentru alte animale, desigur. Exista si alergii la catei, la iepuri, la chinchilla si alte cele. Oare chiar trebuie sa te dai batut si sa te resemnezi pentru ca nu exista leac?

Eu nu m-am resemnat, si bine am facut. Am fost la un prim medic alergolog, in speranta ca ma va informa corect si va incerca sa-mi faca o schema de tratament. Dar spre uimirea si dezamagirea mea, tanti mi-a raspuns ca alergia la pisica nu se poate trata si… pana la urma la ce-mi treuie mie pisica? Am fost la un al doilea medic, care m-a expediat direct si fara ocolisuri. “Cine ti-a spus asemenea prostii ca se poate vindeca? Nu se vindeca.” Si totusi… Dupa nu stiu cate vizite la (nu mai tin minte cati) doctori, care nu m-au luat in serios, am ajuns si la un banal control alergologic, unde am intalnit-o pe doctorita Violeta Perlea (foto) de la clinica Medsana, care mi-a raspuns ca DA, se poate trata, de principiu, dar depinde de cum raspund la medicament. Si, pentru prima oara, am plecat dintr-un cabinet cu o reteta de tratament. Sfatul meu, daca vreti mult sa aveti pisica sau catel sau ce-o fi si sunteti alergici, este sa nu va dati batuti doar pentru ca niste medici sunt incompetenti. Eu o recomand cu caldura pe doctorita Perlea, fara de care nu as sta acum cu o falcuta de pisica lipita de obrazul meu fara sa mor sufocata de alergie.

Ce inseamna alergia la pisica

Contrar credintei populare, reactia alergica nu provine de la contactul cu parul de pisica, ci de la contactul cu epiteliile pisicii din saliva ei, cu care se unge atat de constiincios pe blana. Astfel ca este nevoie de imunizare la saliva pisicii, nu la parul ei.

Cum se determina alergia

O simpla testare cutanata va poate confirma ca sunteti sau nu alergici. Teoretic, asta poate face cam orice alergolog. Sau cel putin asa ar trebui . Testul imunoglobulinei din sange este foarte util, dar mai degraba pe parcursul tratamentului, pentru a monitoriza mai precis evolutia imunizarii. Cu cat e mai mic indicele, cu atat mai mult a crescut imunizarea la alergen. Totusi, ceea ce trebuie sa stiti este ca, desi imunizarea este posibila, imunoglobulina va exista in sange pana muriti. Cat timp aveti contact cu alergenul (pisica in cazul de fata), indicele va ramane scazut si nu veti avea reactii alergice. Dar daca, din varii motive, candva in viata veti decide sa dati pisica, sau va fuge/ moare pisica si veti sta o perioada mai lunga de timp fara a avea contact cu alergenul, ei bine indiele va creste si va veti trezi din nou alergici. E bine de stiut de la bun inceput ca imunizarea si vindecarea nu-s chiar sinonime.

Ce alternative de tratament exista

Desi leacuri exista, nu recomand sa va aruncati sa cumparati medicamentul fara a consulta medicul intai, pentru ca nu puteti sti ce reactii veti avea la el sau daca vi se potriveste. Medicamentul pe care l-am folosit eu se numeste Staloral (solutie sublinguala) si este urmat de un cod. 507 este pentru epitelii de pisica, dar exista si pentru alte tipuri de alergii. Se gaseste extrem de greu si, in general, este indicat sa vorbiti cu farmacista pentru comanda. Singura farmacie unde am gasit eu medicamentul este Help Net-ul din Dorobanti (sunt 2 in zona, ambele au, dar trebuie vorbit in prealabil), nici nu are sens sa va chinuiti sa-l cautati in alta parte, pentru ca nu prea aceti sanse. De asemenea, este destul de costisitor (360 ron cutia cu flacoane care tin cam 2 luni) si se gaseste sub doua forme: de initiere si de mentinere. Cel de initiere se foloseste numai 2-3 luni, pana se termina cele 3 flacoane, dupa care se continua cu cel de mentinere, teoretic timp de 3 ani. La mine 2 au fost de ajuns. Cutia contine un set de instructiuni, pe care vi le explica, oricum, si medicul. Ele trebuie urmate intocmai, atat la dozaj, cat si la frecventa de administrare.

Din cunostintele mele, exista si tratament injectabil, dar nu stiu daca a ajuns inca pe piata noastra si pentru ce tip de alergie este recomandat.

Cum evolueaza tratamentul

Initial, se urmeaza schema cu dozele de initiere, apoi cu cele de mentinere timp de un an. Apoi urmeaza o testare Ig total si Ig specific pentru epitelii de pisica, pentru a vedea in ce stadiu va aflati cu alergia. Un ig specific de 5 inseamna o alergie severa. Intre 3-4 e o alergie medie, iar sub 3 deja este mica. Daca in urma testarii rezulta un Ig de maxim 3, puteti trece la faza urmatoare a tratamentului – contactul cu pisica. Acesta presupune sa vizitati o casa unde exista pisica, pentru a va expune la alergen in mediul sau. Incepeti cu o jumatate de ora, o data pe saptamana, dupa care mariti timpul de “expunere” cat suportati. Cand nu mai tolerati, plecati, nu stati sa va chinuiti. Cand ajungeti sa puteti sta ore intregi intr-o casa cu pisica fara a avea reactii alergice, puteti sa va luati, in sfarsit, pisica.

Va anunt ca nu va fi usor. Va asteapta o perioada lunga de tratament, dar pentru cei care isi doresc mult animalul, merita tot efortul. E nevoie de foarte multa rabdare si perseverenta, pentru ca imunizarea nu se produce peste noapte. Dar bine ca e posibila!

P.S. Pisicuta din poze e Missy a mea, care a crescut enorm si e o minunatie de pisica. Desi arata ca o pisica adulta, are doar 4 luni. E un vis devenit realitate.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/dupa-alergia-la-pisica/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/ http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/#comments Mon, 05 Sep 2011 19:54:53 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=4053

Daca ma intreaba cineva daca mi-a placut Parisul, ma voi simti pusa intr-o mare dificultate, pentru ca efectiv nu stiu ce sa raspund. Ar fi nevoie de mai mult de 10 fraze, care m-ar transforma dintr-o data intr-o “matusica” nevorbita cuprinsa de logoree la prima intrebare simpla si “de bun simt” pe care cineva i-o adreseaza, mai mult sau mai putin din politete. Dar iata ca, in cazul Parisului, as prefera sa-mi sustin din nou lucrarea de disertatie decat sa fiu nevoita sa formulez un raspuns complet si coerent la intrebarea cu Parisul. Asa ca nu am sa o fac, nici macar aici pe propriul blog, pentru ca numai cand incerc sa ofer macar o farama de raspuns, simt cum mi se incalcesc neuronii, refuzand cu stoicism orice intentie de participare la actul de gandire. Am sa va povestesc, in schimb, impresiile cu care m-am intors din aceasta vacanta si felul in care mi-a modelat/ daramat conceptiile despre tara, despre Occident si chiar despre oameni, in general.

La primul contact cu pamantul parizian, Parisul mi-a parut un oras frumos, boem, liber. Trenurile intrau si ieseau de sub pamant cand te asteptai mai putin, in muzica acordeoanelor manevrate cam stangaci, e drept, de cersetorii locali. Mi-a placut maxim, deja imi imaginam cum ar fi sa imi traiesc viata acolo. Imi placea ideea. Apoi, odata coborata din tren, am fost cuprinsa de cele mai puternice emotii pe care le-am avut vreodata intr-un oras/ tara nou (a). Cu riscul de a suna telenovelistic, mi-au dat lacrimile de fericire cand am tracut prin fata turnului Eiffel. Aproape ca uitasem ca taram un troller de 12 kg jumate si o geanta cu aparat foto (greu) dupa mine. Hotelul a fost o minunatie. Lux de lux, chiar in buricul targului, cu l’Occitane la discretie in baie, aprovizionate zilnic, un pat urias si pufooos, sa tot dormi in el cu saptamanile, si un salon de mic dejun ca-n filme. Ba nu, mai bine! Raiul pe pamant. Daaa, cu asta as fi putut sa ma obisnuiesc.

Am iesit sa explorez pentru prima oara orasul. Evident, mi-am uitat aparatul foto la hotel. Prima oprire… oare unde sa fie? La Turn, bineinteles. Dar pana sa ajung la marele si impozantul Turn, a trebuit sa trec de vreo 10 negrisori “simpatici” care vindeau turnuri kitschioase de toare culorile si sclipiciurile posibile si imposibile, pe care scria cu jvarowski PARIS. Si cativa boschetari veseli. Dupa care a trebuit sa razbatem prin cozile interminabile de la intrarile in Turn. OMG, oare cate ore trebuie sa astepti ca sa urci in el???!!! Clar, urcatul se amana pentru o zi mai curajoasa.

Am inaintat apoi spre chei, unde am mancat niste scoici delicioase pe o terasa cu vedere la Turn. Apoi m-am plimbat cu iubitul pe stradute, am intrat in toate boutiqurile care ne-au iesit in care si ne-am uitat la toate suvenirurile posibile si imposibile. Seara am petrecut-o pe o terasa foarte chic din apropierea hotelului, unde am ascultat jazz, am mancat quiche lorraine si am baut cafe gourmand (care pentru cine nu stie, este o cafeluta la care iti aduc 4 prajituri diferite). Dupa ce m-am umflat din toate bunatatile si m-am dezumflat de la cafeaua absolut ingrozitoare/ infecta/ cu gust de canal a francezilor, am observat stilul de-a manca al frantuzoaicelor. O farfurie uriasa de salata nu le descurajeaza deloc. Pot sta si doua ore cu ea in fata mancand cate un bob de porumb la 2 minute. Si chiar o fac. Cata rabdare, cata meticulozitate, nu ca nehalita de mine. A fost probabil singura seara romantica in Paris.

Ziua numarul 2 a inceput cu micul dejun. cateva branze, cateva sunci, ceva carnati (wtf, carnati la micul dejun? whatever…), o omleta nefacuta (minim dubios), oua de fiert (n-aveam chef), multe gemuri, mieri, clatite, croissante sa-ti pui si-n cap si faimoasele baguettes. Mi-am umplut farfuria, m-am infruptat… Buuun. Apoi la Louvre. Dupa o coada cam lunga, ne-am dotat cu abonamente cu acces la toate muzeele. Pentru a scuti alte cozi si prea multi bani, logic. Planul initial prevedea sa terminam cu Louvre-ul pana seara, ca sa ne plimbam apoi pe Champs Elysees. Siiigur ca da . Cine a fost pe acolo sigur stie de ce rad. Pai cum sa vezi Louvre-ul intr-o zi? Poate doar intr-o lume imaginara unde minutul dureaza de fapt de 3 ori pe-atat . Dupa cateva ore de cascat gura la statui absolut superbe/ geniale/ cuvintele nu ma mai ajuta, fabuloasele apartamente ale lui Napoleon si o ciondaneala cu iubitul, care zabovea prea mult in fata exponatelor si ne facea sa nu mai respectam “planul” , ne-am dat batuti. Nu mai mergeam nicaieri in acea zi. Ramaneam la Louvre. La fel ca si in ziua urmatoare . Am mancat in restaurantul lor (foarte bine plasat, pentru ca daca nu ar fi acolo toti turistii ar lesina de foame in fata vitrinelor) si ne-am continuat plimbarea printre marile capodopere ale artei renascentiste, antice, medievale. Nu povestesc mai mult, pentru ca as jigni Louvre-ul prin cuvintele mele inexpresive. Pe scurt, daca aveti un minim interes fata de arta si nu vedeti acest muzeu niciodata, puteti considera ca ati trait degeaba. Nu stiti nimic, nu ati vazut nimic. O fotografie de pe internet sau o ilustratie dupa o asemenea lucrare este doar o imitatie jalnica.

Ziua patru. Dupa o explorare macabra pe internet, in stilul meu caracteristic (prietenii stiu de ce), am aflat ca sub Paris zac milioane de schelete umane, depozitate in niste catacombe tinute departe de ghidurile turistice care prezinta atractiile locale. Si fiindca eu nu pot rezista curiozitatii pisicesti care ma caracterizeaza, am vrut sa merg intr-acolo chiar atunci, pe loc. Zis si facut. Nu ne-a luat prea mult sa le gasim, doar ca pentru a le vedea trebuia sa stam la o coada statica. Adica una care nu inainta, iar asta pentru ca in catacombe nu aveau voie decat maximum 10 persoane o data, pentru a se evita supraaglomerarea. Dupa 2 ore de asteptare (pe bune, francezii astia au un fetis cu cozile, e mai ceva ca pe vremea lu’ Ceasca), am citit si marele afis de la intrare. Interzis cardiacilor si celor cu probleme respiratorii. Atentie, este socant de macabru pe acolo. Eh, oricum eram fana horror-uri cand eram mica, acum aveam ocazia sa vad unul pe viu. Ce sa zic, minim interesant. Galerii lungi cu pereti din cranii si oase umane de sus pana jos. pe jos, pamant ud pe ici pe colo, cu pietricele si supa de oase. Relativ sinistru, dar eram mult prea fascinata/ ingrozita de ceea ce vedeam ca sa-mi fie frica.

De la un punct insa, nu am putut sa nu ma gandesc cu tristete ca pasesc printre ziduri de cadavre, oameni ca mine, fiecare cu familii, copii, povesti de viata si… suflet, zaceau striviti unii peste altii, de parca viata lor n-ar fi insemnat absolut nimic. Si nu am putut sa nu ma gandesc, pana la urma, si la propria mea viata. Ce se va alege de noi, de mine dupa ce vom da coltul? Lucurile noastre vor disparea, aruncate prin tomberoane sau saci uzati de vechituri, corpurile noastre se vor uza si ele, vor disparea la randul lor, copiii nostri vor ajunge si ei niste oase inerte. Atat si nimic mai mult. Dupa care mi-am amintit de Louvre. Magnificul Louvre ramane, asta e tot ce lasam in urma. Degeaba manaca unii rahat (scuzati expresia) ca nu traim decat prin copiii nostri, un motiv in plus sa ne multiplicam. De parca ei n-or fi tot muritori ca noi? Oasele lor nu vor zace asemenea mormanelor din catacombele franceze? Noi valoram zero, dar ceea ce cream… ramane viu pentru totdeauna. La sute de ani dupa ce autorii lor au fost una cu pamanul, milioane de oameni de toate natiile se calca in picioare sa o pozele pe Mona Lisa, pe Nike, pe Venus etc…

Deja din ziua a doua in muzeu imi venea sa innebunesc de oboseala. Picioarele ma dureau cumplit, rabdare nu mai aveam, irascibila devenisem si ma enerva teribil schimbarea de temperaturi dintre salile Louvre-ului. Treceam de la piele de gaina la bufeuri de caldura mai ceva ca o femeie la menopauza. Nu mai vroiam sa aud de muzee. Mi se luase complet. Imi placea la nebunie ceea ce vedeam, dar nu ma mai tinea scheletul sa umblu. Abia asteptam sa scap de chin si sa ma trantesc in patul pufos de la hotel. Pacat ca in camera s-a auzit toata noaptea un fosnit (nu am depistat sursa zgomotului) care mi-a facut praf somnul, privandu-ma de bucurila si privilegiul de a ma lafai in pufosenia aia imensa. Grrr…. Spre dimineata masinile se auzeau nepermis de mult, astfel ca n-am pus geana pe geana decat vreo maxim 3 ore in total. Cu indulgenta. Am inceput sa vad si cealalta fata a Parisului. Un centru frumos, dar fara termopane, lucru ca-l facea destul de greu de suportat noaptea. Dupa euforia primelor plimbari cu metroul, am sesizat ca tanti care canta atat de frumos la vioara era exact in acelasi loc in fiecare zi, cantand exact aceeasi melodie. La fel si ceilalti muzicanti “boemi” care facusera atmosfera pariziana atat de placuta initial. In mirosul de beci cu sobolani si pipi, metroul imi parea acum mai degraba asemanator unei hrube vechi cu multe tuneluri, decat a unei metropole civilizate. Podeaua lipsita de orice urma de gresia, marmura sau granit parea o musama uzata. Mi se facea dor de proaspata statie de la Parc Bazilescu. Si de geamurile izolate si linistea de acasa.

Dupa doua mic-dejunuri frantuzesti tanjeam dupa unul ca acasa, sau macar ca-n Bucuresti. Baguettele lor imi raneau gingiile din cauza cojii groase, branzele, foetajele si gemurile lor imi faceau varza digestia, dar macar m-am bucurat de o multime de mure si zmeura. Francezii mi se pareau niste infumurati aroganti. Franceza lor era foarte prescurtata, ceea ce ingreuna comunicarea. Magazinele lor erau pline de braduri mari cu produse la preturi foarte mari. Multe complet inaccesibile cuiva ca mine. Asa ca m-am limitat la mai putine hainute, ca sa nu dizolv complet cardul. Impresia care incepea sa mi se contureze despre francezi – mult bun gust si rafinament, dar si mai mult snobism si fitze pana la cer. Nu neg calitatea exceptionala a ceea ce gasesti in Paris, dar nu fac pretul. Valoarea nu atinge fitza. Frumoasa muzica din localuri, numai ca francezii asculta de fapt muzica soft-comerciala. Afisele din oras reflectau mai fidel gusturile lor muzicale si artistice. Ei merg cu trend-ul, sunt in realitate departe de jazzul din localuri. Iar educatia lor e departe de ceea ce-si imagineaza romanii ca vor gasi in vest. Mai pe sleau, sunt cel putin la fel de tarani si de nesimtiti ca ai nostri. Nici o diferenta.

Ziua 5: Am plecat la Versailles. Nu pot spune ca am fost deosebit de impresionata de palat in sine, dupa ce vazusem deja alte cateva prin Paris. Dar gradinile merita toti banii. Ba nu, merita mult mai multi bani decat contravaloarea unui bilet. Cel mai mult mi-au placut fantanile cu statui mitologice, fantana cu show-ul muzical pe simfonii clasice, aleile stil labirint cu pereti gigantici creati din coroanele copacilor aliniati cu ramurile intrepatrunse, orangeria si straturile de flori. Gradina este imensa si absolut superba.

In zilele ce au urmat am iesit la plimbare pe strazi, in incercarea de a vizita si restul muzeelor si de a vedea cat mai mult din ceea ce are Parisul de oferit. Concluzia trista e ca 8 zile nu-s de ajuns. E nevoie de nimin doua saptamani pentru a parcurge macar Parisul, pentru ca are mult, enorm de mult de oferit. Muzee interesante (dintre care ar fi de mentionat in special Orsay – mai ales pentru iubitorii de impresionism, colectiile de Renoir-uri, Monet-uri, Degas-uri, Van Gogh-uri, etc sunt foarte ,misto; muzeul armelor si Conciergerie), catedrale spectaculoase (Sacre Coeur si cele gothice, nu numai Notre Dame, Parisul are foarte multe in stil gothic), piatete cu monumente frumoase, Opera (care mie mi-a placut extrem de mult), dar mai putin parcurile. Nu pot spune ca am plecat din Paris impresionata de vreunul, nici macar de Tuilleries.

Cartierul Montmartre, cu celebrul local Moulin Rouge, bordelurile care te anunta ce fetite noi au mai adus, sediul Magnum (pentru fotografi), tarabele cu suveniruri si haine penal de ieftine si jerpelite, sunt total la polul opus fata de Montparnasse, culmea fitzelor, si frumuselul Champs Elisees. Merita vazut macar pentru cultura generala.

Mi-ar fi placut sa vad Bastilia, dar nu mai exista. Tot ce a ramas e pavajul si un monument care sa aminteasca de ceea ce-a fost candva. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa vad ghilotina, dar nu mai exista nici ea, iar Concorde nu mi-a prea placut, in ciuda monumentelor atent lucrate. Degeaba, in viziuea mea, auriul pe statui, porti, monumente, cladiri, e kitschios.

Frumos Parisul, poate cel mai frumos oras din lume. Mergand intr-o plimbare pe strazi, nici nu stii incotro sa-ti indrepti privirea. Arhitectura este extraordinara. Dar oamenii care il populeaza il fac sa para un oras rece, in care localnicii ii dispretuiesc pe straini, iar turistii il aglomereaza in exces, dand o impresie generala de nepasare si superficialitate. Din centrul George Pompidou, snobismul este cel mai bine reflectat. Arta moderna fara nici un concept, mazgaleli fara sens sub pretextul genialitatii neintelese. Niste mizerii care sunt o jignire la adresa cuvantului arta si care nu-s cu nimic mai artistice decat un rahat in mijlocul strazii.

Imi pare rau ca nu am pozat o cafenea frantuzeasca. Mesele lor inghesuite si scaunele unul langa altul nu-ti lasa pic de intimitate. Pentru ei pare ceva agreabil, dar mie mi-a displacut profund. Mi s-a facut dor de cafenelele din Bucuresti, unde puteam duce o conversatie fara sa auda tot localul ce vorbesc. Speram ca sentimentul de lipsa de intimitate si inghesuiala sa-mi dispara pe terasa de la Deux Magots, unde obisnuiau sa mearga Sartre si Simone de Beauvoire, dar nici vorba. M-am simtit la fel de stinghera intr-un oras pe care in mod clar nu-l inteleg.

In ultma zi ne-am incumetat sa urcam, in sfarsit, in Turnul Eiffel si pot spune ca a meritat efortul si rabdarea pusa la incercare de niste spanioli cu odraslele lor, care ma tot impingeau agasant sau ma loveau involuntar. Privelistea e incantatoare.

la plecare incercam sa inteleg de ce un oras atat de frumos nu ma mai entuziasmeaza, dupa abia o saptamana petrecuta in el. Un copilas mi-a oferit raspunsul pe tava. Cuvintele sunt de prisos.

Cu toate astea, francezii au facut ceva ce ai nosti n-au reusit. Le-au dat celor fara adapost o ocupatie, in afara momentelor de cersit sau ciordeala: le-au organizat asta:

Nu pot spune ca nu mi-a parut rau ca plec inapoi in tara, dar in acelasi timp gandul ca ma voi intoarce acasa ma inveselea ca niciodata. Pentru prima oara ma intorceam in Romania cu bucurie si sentimentul nu palea odata ajunsa acolo. Imi era dor de oamenii grabiti care te lasa si pe tine sa urci in metrou, de conductorii care nu inchid usile peste tine in timp ce urci, de oameni care stiu sa zambeasca sincer si sa poarte o conversatie banala relaxata, fara a parea ca strang un bat adanc infipt in fund, de o paine care nu-mi face rani in gura si mancare normala, fara fitze. Cred, totusi, ca Parisul, oricat de frumos si stilat ar fi, este prea fitzos pentru mine, prea arogant si prea fals.Frumusetea e numai exterioara, dar e o frumusete rece si goala pe dinauntru. Un loc frumos de vacanta, dar obositor, deloc romantic sau boem dar ceva ce trebuie vazut.

Am ajuns acasa plina de suveniruri, cosmetice, haine si niste amintiri memorabile. In concluzie, nu am nici un regret, a fost o experienta putin spus interesanta. Dar a fost, ca Parisul in sine, un paradox. Am iubit Parisul si nu l-am putut suferi, in acelasi timp. Dar nu pot afirma ca nu am trait intens aceasta vacanta . Sa fii acolo a fost un vis devenit realitate, dar nu a fost deloc asa cum ma asteptam.

P.S. Parisul nu e oras sa-ti faci luna de miere in el. Alegeti altceva . Ceva mai… romantic… si mai putin obositor.

]]> http://camiachim.com/blog/2011/09/from-paris-with-love/feed/ 14 http://camiachim.com/blog/2011/08/concediu/ http://camiachim.com/blog/2011/08/concediu/#comments Mon, 08 Aug 2011 06:54:05 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/2011/08/concediu/ Dupa toata aventura cu mutatul, am plecat, in sfarsit, intr-un bine-meritat concediu.

Prima oprire va fi la Sighisoara, dupa care voi sta cateva zile in Sibiu si poate, cu putin noroc, ajung si la Balea. Concediul se va incheia in Franta, la Paris si prin Normandia.

Revin mai fresh si cu multe poze. Si o iau si pe Missy acasa.