De cand a inceput “operatiunea casa”, viata mea s-a intors cu susul in jos si invers. Stiam de la bun inceput ca usor nu va fi, dar nici atat de greu nu mi-am putut imagina ca va deveni. Desigur, daca nu as fi fost atat de incapatanata, perfectionista si total lipsita de orice dispozitie spre compromisuri, cu siguranta, pana la ora actuala as scrie din noua casa. Dar in conditiile date, postez tot din apartamentul in care stau cu chirie, cu o agenda plina de notite sub nas. Dar casa nu ar arata atat de bine, si nici eu n-as fi la fel de multumita. Deh, lucrurile marete cer sacrificii. Sau, cu alte cuvinte, cu cat e mai mare realizarea, cu atat mai mult trebuie sa muncesti pentru ea. Nu se aplica pilosilor si copiilor de bani gata, dar muritorilor de rand, in mod sigur, li se cam aplica.

In prima instanta, am fost extrem de frustrata. Abia reuseam sa-mi fac putin timp pentru a manca, ocazional pentru a retusa manichiura si am fost nevoita sa renunt complet la baia mea relaxanta in cada. Nici macar nu am mai vorbit cu prietenii de .. nu mai tin minte cand. (Iesirile in oras se explud din oficiu) Iar poze n-am mai facut de luni de zile, cu exceptia pisicii Clar, nu aveam timp pentru asemenea luxuri precum relaxarea. Dus rapid 5 minute, ca numai de atat se poate. In ciuda eforturilor disperate si a planurilor pe care mi le concepeam mental, abia am reusit sa citesc 30 de pagini de carte intr-o saptamana. La sfarsitul respectivei saptamani, am decis sa mut cartea respectiva in biblioteca. Era clar ca nu mai aveam cum sa arunc macar o privire in directia ei. Asa ceva ar fi fost complet inacceptabil si un dezastru absolut cu cateva luni in urma. Acum e o simpla realitate cotidiana. Deci da, am fost frustrata.

In momentul de fata nici macar nu ma mai bat asemenea ganduri absurde. Dupa cateva zile de stres intens, procese de constiinta si o multime de nervi, m-am epuizat psihic si, drept urmare, m-am decis sa accept situatia asa cum este. In fond, cartile nu dispar de pe fata pamantului, aparatele foto sunt inca intregi, la fel si obiectivele, bai relaxante pot face si la 80 de ani, iar prietenii (daca imi sunt prieteni) ma vor intelege. Pur si simplu, este vremea alegerii culorilor, designului, combinatiilor potrivite noii mele case si a cumpararii de mobila, electrocasnice si decoratiuni. Pana la urma, e un moment (poate) unic in viata. Cine stie daca voi mai face vreodata o asemenea mutare. Poate ca da, poate ca nu… Cert e ca daca vreau casuta ideala, trebuie sa am grija sa mi-o construiesc.

Pana la urma, fiecare etapa importanta a vietii impune stabilirea unor prioritati. Altfel, rezultatul nu va fi unul spectaculos. Si in plus, in ciuda tuturor eforturilor (care nu sunt mici), e atat de placut sa iti alegi fiecare lucrusor pe care il vei pune in noua ta casa! Chiar daca e vorba de niste prize, baterii, sisteme de iluminat sau alte dracii. Ideea e sa traiesti momentul, atat la bine, cat si la greu. Cine stie, acel “greu” se poate transforma intr-unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat. Si sa nu uitam ca amintirile legate de greutati palesc in timp. Ramanem tot cu ce ne-a impresionat placut.

Da, ati citit bine. Pisica! Dupa lungi tratamente de imunizare, odata cu noua casa va aparea in viata mea si animalutul mult dorit de atatia ani. Am sa-i spun Missy, are o luna fara o saptamana, e british shorthair blue si abia a deschis ochisorii. Deocamdata se afla in grija mamicii ei de la crescatoria lui Candice Dragota si o voi putea lua acasa (in noua casa) peste 3 luni, cand va fi suficient de maricica si va fi vaccinata corespunzator.

Poate unii dintre voi sunteti curiosi de ce am ales rasa asta si de ce m-am dus direct la o crescatorie autorizata, cand puteam sa iau o pisica de aceeasi rasa la jumatate de pret. Ei bine, cu alegerea rasei e destul de simplu. Intr-o zi frumoasa de vara, cand ma plimbam cu iubitul de mana prin Parcul Tineretului, am zarit (de fapt, mai bine zis, Catalin a zarit, pentru ca spiritul meu de observatie, pe strada, e nul) in curtea unei vile, o pisica gri atat de pufoasa ca o jucarie de plus, de un gri superb. M-am indragostit pe loc :X. Am decis sa-mi iau NEAPARAT o pisica exact ca aia. M-am interesat ce rasa era… british shorthair .

In ceea ce priveste optiunea crescatoriei, ar trebui intai si intai sa mentionez ca eu nu sprijin sub nici o forma exploatarea animalelor sau traficul cu animale. Ok, nu sunt vegetariana, dar nu sunt nici de acord cu chinuitul animalului, fie el pisica, porc, cal, musca sau anaconda. Din punctul meu de vedere, si un animal merita acelasi respect ca orice alta fiinta, inclusiv umana. Si atunci, cand aud de animale multiplicate pe banda rulanta, chinuite in conditii uneori insalubre, transportate in toata lumea, tinute in custi sau expuse prin pet shopuri, in spatii inguste unde abia au loc sa se intinda… fara suparare, dar mi se pare ingrozitor.

In plus, animalele respective nu mai sunt de multa vreme rase pure. Initial, probabil ca s-a pornit de la un exemplar de rasa pura, dar care a fost ulterior incrucisat cu “cine o fi”, pentru a produce cat mai multi pui si a castiga cati mai multi bani de pe urma lor. Astfel, in acest “business” nu se tine cont de bolile care ar putea fi transmise pe cale genetica puilor sau de compatibilitatile de grupe sanguine. Rezulta exemplare dragute care par a fi de rasa, dar in 80% din cazuri sunt bolnave si mor repede. De ce as incuraja asa ceva? Pentru 200 de euro in plus? Vietile nu pot fi cuantificate in sume de bani si nu voi fi niciodata de acord cu asemenea “concesii”. Decat sa alimentez astfel de afaceri odioase, as prefera oricand sa salvez o pisicuta amarata de rasa “europeana” tomberonista, care are nevoie de un stapan, hrana si grija.

Si animalele au drepturi, iar crescatoriile autorizate chiar le respecta. Animalele sunt ingrijite, vaccinate, iubite, respectate, intr-un mediu cald si afectuos, avand la dispozitie mijloacele si spatiul de care au nevoie pentru a fi fericite si sanatoase. Da, este greu de intrat in posesia unui pui cu pedigree, in special la noi in tara, pentru ca exista putine crescatorii autorizate si crerea e mare. Exista liste de asteptare pe care poti sta si un an de zile sau mai mult, pentru ca animalele nu sunt imperecheata la scara industriala, ci la intervale suficient de mari de timp pentru ca animalele sa duca un trai normal si fericit. Dar ai satisfactia ca puiul pe care il iei acasa este sanatos, sociabil, civilizat, nu-ti va devasta casa si nu-ti va baga in spital musafirii.

Revenind la subiectul postarii, Missy e cat o palma, nici culoarea ochilor nu i s-a format inca, nici blana cea gri-albastrui nu i-a aparut. In poza de mai jos se poate observa cat este de “mare” e in comparatie cu ghiveciul de flori de langa cosulet. E un ghem de puf cu niste gherute minuscule si fara dinti in gura. Dar e absolut adorabila. Abia astept sa o iau acasa. Ma simt ca o proaspata mamica.

(Click pe poze).

Am casa! In sfarsit, dupa o perioada de chin, incep sa apara si recompensele. In curand ma voi muta intr-un locsor pe care il voi putea numi, cu adevarat, “acasa”. Si pentru ca acum am aflat ce inseamna cautarea unei locuinte, m-am gandit sa impartasesc experienta si aici pe blog.

Intai si intai, recomand tuturor celor care se vor inhama la aceasta misiune dificila sa-si defineasca FOARTE bine nevoile si dorintele cu privire la ceea ce cauta. Nu cumva sa faceti greseala sa mergeti la vizionari fara sa aveti cea mai vaga idee despre ce va doriti, pentru ca va asteapta o mare dezamagire. Riscul de a cumpara ceva care nu este chiar conform cu nevoile voastre e mult prea ridicat in acest caz si a cumpara un apartament sau o casa nu este echivalent cu a-ti lua o noua pereche de pantofi. E vorba de multi bani. Eu am procedat in felul urmator: am luat un carnetel si zi de zi am notat in el tot ce imi trecea prin cap referitor la ce ar trebui sa existe in viitoarea casuta si ce nu are ce cauta acolo.

Zis si facut. In cateva luni se stransesera deja cam multe informatii. Dar nu m-am descurajat. Am inceput cautarile pe internet, prin reviste, brosuri, ziare etc. Oriunde ar fi putut exista vreo informatie despre vanzari de apartamente, hop si eu. Am fost si la fata locului. Intai am contactat un agent pentru un apartament foaaarte dragut, dar care avea o bucatarie… inexistenta . Trist. Cu toata parerea de rau, finisajele frumoase si minunata vedere spre parc, am renuntat. Cu ce am ramas de pe urma lui a fost mania pentru zona respectiva.

In perioada urmatoare mi-am canalizat cautarile pe zona aceea, la care nu mai vroiam sa renunt sub nici o forma. Am contactat un alt agent, femeie de data aceasta. Doar ca duduia s-a dovedit a fi o “tiganca” (scuzati termenul) fumacioasa cu un … amant? cred? cu doua capete mai scund decat ea si negru ca tuciul. In compania lor fermecatoare am vizionat vreo 8 apartamente ai unor proprietari cu nume de interlopi sau personaje de bancuri, unul mai ingrozitor ca altul. Mai sa nu fac atac de cord in cateva dintre resprectivele “casute”. In altele abia ma abtineam de la un ras isteric. Ce sa zic, a fost o zi destul de deprimanta care m-a oripilat din crestetul capului pana-n varful degetelor de la picioare. Dar trecem peste.

Drept urmare, am decis, impreuna cu tovarasul meu de “suferinta”, Catalin, ca poate nu ar trebui sa ne restrangem optiunile la o singura zona. Asa ca am reinceput sa exploram tot bucurestiul. Probabil ca am vazut toate apartamentele posibile si imposibile din oras care se incadrau la numarul de camere si limita de pret. Nici un succes. Apoi am fost la targul de case imobiliare de la Sala Palatului. Doar doar om gasi ceva ce ne-a scapat in cautarile noastre. Trebuie sa recunosc ca eu personal imi facusem ceva sperante. Am plecat de acolo cu un morman urias de pliante in brate, pe care le-am pasat ulterior mai departe unui amic, si el doritor de cumparat “casuta”. Insucces total. Ce mai, nu ne placea nimic. Iar ce ne-ar fi putut surade macar 60%, era ori la mama dracului in afara orasului sau muuult peste buget. Oficial, am renuntat la cautari. Nu exista nimic.

La scurt timp, un agent pe care il contactasem anterior se ofera sa ne arate niste apartamente in zona aceea pe care mi se pusese mie pata atat de pregnant candva. Fara prea mari sperante, mergem sa le vedem. Nu mi-a placut nimic, cu exceptia unuia, care mi se parea foarte dragut, dar intunecat (il vizitasem dupa apusul soarelui). Am decis sa revenim in alta zi, sa-l vedem si pe lumina. Revenim. Pe lumina, place. E dragutel foc. Dar scuuuump. Vedem ce putem face. Fara mari sperante, facem totusi o oferta de pret care sa se incadreze in bugetul nostru. Sincer, nu as fi crezut in vecii vecilor ca proprietarul va accepta. Dar profesorul meu de comert international din facultate m-a invatat o treaba foarte desteapta la vremea respectiva: nu e prost cine cere, e prost cine da. Culmea, chiar cand ne luasem gandul de la apartamentul cu pricina, suna telefonul.Agentul ne anunta ca proprietarul a acceptat oferta de pret.

Fiindca nu eram siguri daca merita sa luam aceasta casuta, am recurs la vechea mea metoda de solutionat dileme, preluata din Gilmore Girls : “the pro-con list”. Nu da gres niciodata si functioneaza cam asa: se ia o foaia de hartie si se trage o linia verticala pe mijloc. In dreapta, trecem toate argumentele pro-decizia respectiva, iar in stanga toate cele contra. Simplu ca buna ziua. Pentru a facilita lista, am recurs la bunul nostru prieten carnetelul cu doleante despre “casuta”. Si ce util a mai fost! La finalul “exercitiul”, decizia era mai mult decat evidenta. Apartamentul cu pricina bifa toate punctele pe care le trecusem constiincios atatea luni de zile. Ba mai avea si alte avantaje in plus. Ce mai, era “casuta noastra”.

Din experienta cautarilor, nu pot sa recomand decat multa rabdare si perseverenta. Mergeti sa vedeti tot ce se poate, nu va grabiti. Ganditi-va bine in ce veti investi banii si confruntati realitatea din teren cu listuta aia despre care am vorbit mai sus, pentru ca la fata locului ati putea fi distrasi de imprejurari si se prea poate sa nu va mai amintiti exact ce ati fi vrut, sub efectul persuasiunii proprietarului si nerabdarii sau dezamagirii sa fiti tentati sa faceti concesii mai mari decat ati fi vrut daca ati fi  avut mintea limpede si o stare echilibrata.

Problema este ca in tarisoara noastra se construieste “romaneste”, cu materiale proaste, la repezeala, finisat “ca sa fie”, compartimentat fara nici o logica si pe principiul: cum sa construim cat mai mult pe o suprafata cat mai mica. In conditiile astea, e infernal de greu sa gasesti ceva frumos. Desigur, aprecierile la aceste capitole sunt pur subiective si depind foarte mult de standardele fiecaruia. Din pacate (si in acelasi timp din fericire) pentru noi, amandoi suntem foarte pretentiosi si deloc dispusi sa lasam ceva de la noi. Pana la urma de ce ne-am multumi cu mai putin decat ne dorim? Aparent nu era posibil ceea ce urmaream sa gasim, si totusi am gasit. Morala, nu va lasati! Greu, dar se poate!

Si daca aveti taria si tenacitatea sa ajungeti sa gasiti ceea ce va doriti, daca nu aveti banii jos, veti avea un nou “mic” obstacol de infruntat: banca. In spiritul pur romanesc, si banca practica procrastinarea si taraganarea, birocratia si munca dezorganizata. Se poate oricand trezi ca mai are nevoie de o mie de hartii, dar nu deodata, ci pe rand. Ca sa fim si noi mai sportivi si sa dam jos suncile de la Craciun si Pasti. Este stresant si dureaza. Deci din nou, se face apel la rabdare. Mare virtute rabdarea asta, si a naibii de greu e cand n-o posezi .

Acum pe final, nu mai ramane decat sa ne alegem finisajele, sa punem prize, sa tragem lumini si alte dracii mititele si enervante si sa ne instalam in santier. Cu putin noroc, vom finisa repede, vom cumpara mobila, ne vom muta tiganiile si ne vom gandi cu umor la calvarul care ne-a inghitit cateva luni bune din viata si care ne-a mancat ficatii. Cu tot chinul, orice ar fi, sunt si voi fi mereu de aceeasi parere: merita fiecare secunda de stres si oboseala.

Un alt aspect de avut in vedere cand va luati casa este antecontractul. Cu alte cuvinte, nu lasati entuziasmul sa va umbreasca judecata. Au facut-o altii inainte si s-au ales cu buza umflata si tepe de zeci de mii de euro. Mai bine mergeti frumusel la notar si puneti pe hartie clauzele care va asigura ca nu va jecmaneste nimeni de bani.

Si in alta ordine de idei, da, traim intr-o tara in care casele si apartamentele costa mult mai mult decat valoreaza. Uneori ma minunez cum poate ceva atat de urat si de superficial construit sa coste atat de mult. Sa dau o caruta de bani, pe ce? Totusi, pana la urma aici locuim si optiunea cutiei de carton de la metrou nu suna mai dragalas. Cu strangere de inima, cam trebuie sa scoatem banul. Sau sa ne mutam in alte tari. Eu am decis sa raman, asa ca m-am conformat.

“Casuta” este intr-o vila nou construita, intr-un cartier rezidential, are trei camere, doua bai, este, pana la urma, foaaarte luminoasa si primitoare, cu multa verdeata in jur, priveliste verde, langa un parc si o gura de metrou si este absolut minunata. Momentan este “la gri” si urmeaza sa ne apucam sa o “coloram”. Abia astep sa o vad finisata! Pe masura ce lucrurile avanseaza, va voi posta si niste poze.

Leapsa de la Rontziki, cu putina intarziere , dar sper eu ca nu se va supara pe mine . Leapsa suna cam asa:

“Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”

In prima instanta, eu imi doream sa ma fac musafir, pentru ca musafirii erau mereu serviti cu bunatati si tratati intr-un mod special. Iar rasfatata de mine abia astepta sa fie tratata ca o printesa. Doar ca am aflat ulterior ca asta nu e tocmai o meserie . Asa ca m-am reorientat.

Am vrut sa ma fac gimnasta. De fiecare data cand faceam o boacana si eram pedepsita, ma postam in coltul camerei imbracata in costum de gimnastica, imi atarnam la gat decoratiunile bunicului meu si cantam cat ma tineau plamanii “Trei culori cunosc pe lume” . N-am ajuns gimnasta imediat, dar am fost data la balet. Evident, am schimbat imediat dorinta arzatoare pentru viitorul meu stralucit si mi-am stabilit ca ideal sa fiu balerina. Dupa care m-am facut gimnasta .

Apoi am schimbat si idealul (ca doar nu era sa ma opresc la ce obtinusem de la 10 ani!) si am inceput sa-mi imaginez cum ar fi daca m-as face doctorita. Pana cand am vazut sange si am luat-o la fuga (literalmente) de spaima. Clar nu aveam stofa de medic, desi in continuare manifest un interes special fata de medicina si biologie.

Apoi am vrut sa ma fac ambasador. Cred ca e inutil a mentiona ca nu sunt ambasador, nu? Dupa care am vrut sa ma fac designer de interior. Probabil cel mai aproape de aceasta dorinta voi ajunge in curand, cand imi voi amenaja locuinta . Iar acum… cand voi fi mare, imi doresc sa fiu mai inteleapta si mai puternica. Restul vor veni de la sine.

Cine mai pofteste leapsa, sa o preia cu incredere.

Ca tot vorbeam mai demult despre mutari, parasirea cuibului parintesc, traiul pe cont propriu, ma gandeam la un moment dat cat de relativ este uneori sentimentul de “acasa” si cat de puternic si bine conturat alteori. Pe de-o parte, eu ma simt “acasa” si-n unele camere de hotel in care petrec cateva zile. Ma pot simti “acasa” si-n anumite orase, departe de adresa inscrisa in buletin… si totusi, e un semntiment doar aparent de “acasa”. Mai degraba l-as traduce prin “confort”, pentru ca ofera posibilitatea de a fi eu insami intre alti 4 pereti decat cei in care imi duc veacul in mod obisnuit. Si totusi…

Nu e un semntiment autentic. Adevaratul “acasa” inseamna locul unde te retragi pentru a te simti in siguranta, pentru a te regasi, pentru a te relaxa dupa o zi obositoare, e locul de care ti se face dor cand esti departe. Oriunde ai fi, acel “acasa” va fi intotdeauna locul unde te simti cel mai bine. Oare ar putea cineva sa numeasca “acasa” o casa pe care nu o are in proprietate? Ar putea sa aleaga cineva acel loc drept “cel mai bun loc din lume” in care este “El insusi” cu adevarat, cand stie ca acel lor apartine de fapt altcuiva? Animalele au un simt al proprietatii foarte dezvoltat. Eu as zice ca nici oamenii nu sunt mai prejos. Poate ne-am dezvoltat niste instrumente sociale utile traiului in comunitate, dar in esenta suntem niste animale…

Da, ma refer la a locui in propria casa/propriul apartament si la a locui in chirie. Nu contest ca in ziua de azi, daca nu ai primit o mostenie, nu ai facut avere, nu ai castigat la loto sau nu ai avut privilegiul de a te naste intr-o familie bogata, este foarte dificil sa-ti cumperi un apartament (de casa nici nu mai vorbesc). Cea mai accesibila varianta este creditul, pentru care platesti aproape pana la pensie . Cu toate astea, desi unele apartamente si unele case arata foarte frumos, ele ofera gazduire doar contra costul unei chirii; ele nu ofera “iubirea” neconditionata pe care ti-o ofera casa sau un apartament pe care il stii al tau propriu, acolo oricand, indiferent ce s-ar intampla. El este disponibil doar atata timp cat proprietarul sau de drept este dispus sa ti-l inchirieze. Atat si nimic mai mult. Se poate foarte bine ca intr-o zi sa mareasca pretul sau sa te lase in strada.

Si mai exista un mare dezavantaj: nu-i poti modifica interiorul si nimic ce tine de aspectul si structura sa dupa pofta inimii, decat cu acordul proprietarului. Lipseste libertatea de actiune pe care o ai in propria casa. Orice ti-ai dori, trebuie sa ceri permisiunea. Oare nu asa era si in copilarie cand aveai nevoie de acordul parintilor? Vrei caine in casa? Nasol, nu te lasa parintii. Pofta in cui. Vrei sa pictezi pe perete? Nu-i voie, ca murdaresti. Vrei sa joci volei in casa? Darami lucruri, deranjezi vecinii… etc. Te mai simti acasa stiind ca nu poti sa faci tot ce vrea muschiul tau in propria locuinta?

Inteleg motivele care ii indeamna pe multi dintre noi sa aleaga chiria; ele sunt destul de evidente. Pentru majoritatea muritorilor de rand o achizitie de acest gen este o mare bataie de cap, si nu doar finaciar vorbind. Dar din punctul meu de vedere merita tot efortul din lume. Asta e, suntem in Romanica, tara unde prostul gust e la loc de mare cinste, si asta ne ocupa tot timpul. Daca alegi sa ramai aici, nu sa pleci in tarile “calde” unde viata e mai roz si mai dreapta, suferi. Trebuie sa recunosc, dupa cateva luni bune de locuit in chirie, ca apartamentul e foarte frumos, dar nu e al meu. Oricum as da-o, nu e “acasa”. Asa ca am demarat actiunea de cautare a “casutei” pe care sa o pot numi din tot sufletul “acasa”. E drept, asta imi afecteaza putin activitatea pe blog, dar nu dispar. Blogul va ramane si voi mai abera pe el inca muuulta vreme.