Pisica mea a împlinit astăzi un an, drept pentru care îi dedic acestă postare.

A fost an frumos, în care am văzut-o crescând extraordinar de mult, de la un ghemotoc de blană cât palma, cu ochișori albaștri și pufuleț zburlit, rostogolindu-se prin pat împreună cu frații ei, jucându-se frenetic cu bețe de pene, mingi, șobolani, șerpi de jucărie, sârme, pungi si bile de staniol și câte și mai câte… până la o ditamai pisicuța plușată ca o jucărie.

Mi-a ținut companie în timp ce învățam și mi-a fost cel mai bun sprijin când mă întorceam zilnic de la curs debusolată și obosită și mă întâmpina caldă, moale și iubitoare. Într-adevăr, după ce am avut-o aproape un an lângă mine pot spune că mămica ei crescătoare a avut mare dreptate când mi-a spus că îmi va schimba viața. Mi-a schimbat-o și nu va mai fi niciodata la fel. Acest mic suflețel blănos a devenit foarte repede un adevărat membru al familiei și mi-e ca un copil.

Sper să avem mulți ani de alint pisicesc împreună, să fie sănătoasă și voioasă.

Astăzi e ziua ei, așa că i-am pregătit un tort special pentru pisici din delicatesele ei preferate: ton cu dorada, inimioare de somon și pastă de maț. Pentru că merită .

“We are tied to the ocean. And when we go back to the sea, whether it is to sail or to watch – we are going back from whence we came.”

(John F. Kennedy)

Mi s-a făcut dor de mare, dar cum nu-mi placce de fel să o vizitez de 1 mai “cu toata turma”, mi-am ales un alt moment în stilul caracteristic . Nici nu mi-am dat seama, dar am fost pentru a doua oară în viață la Constanța în aprilie.

Nu știu cum se face, dar marea e locul unde toate întrebările dispar înghițite de valuri. Nici măcar nu mai e nevoie de vreun răspuns. De fapt, știu de ce, dar n-am să vă spun…

Ceea ce pot să vă spun e că am intrat pentru prima dată în celebrul Cazino (până acum nici nu am știut măcar că este deschis publicului) și mi-a părut tare rău să văd așa o clădire superbă într-o asemenea stare de degradare. Pe de altă parte, mi-a părut bine că am ocazia să intru într-un loc care păstrează atât de viu aerul de altă dată; dacă închizi ochii (și faci abstracție de mirosul de “porumbei”) te poți simți ca în urmă cu câteva zeci de ani; aproape că poți auzi și muzica. Ce-i drept, eu de multe ori mă simt ca aparținând de o altă epocă, așa că ma simt ca acasă în tot felul de locuri uitate în paragină.

În altă ordine de idei, Kennedy zice bine, marea e un fel de “întoarcere la origini”.

Dau târcoale deja de mult timp provocării lansate cu câteva luni în urmă de o cititoare, anume să scriu despre meditație din propria experiență. Teoretic, nimic dificil în asta. Practic, foarte dificil, pentru ca 99% dintre cei care vor citi acest post sunt creștini/ islamici/ atei/ agnostici/ orice altceva, numai de religie dharmică nu. Este foarte complicat să explici experiența unei meditații unor persoane care cred în existența sufletului, a unei vieți de apoi (altfel decât prin reîncarnare) și care nu sunt familiarizați cu conceptul de vacuitate – esențial în meditație. Totuși, am să încerc să explic pe înțelesul tuturor ce presupune meditația și care sunt beneficiile ei.

Primul meu contact cu meditația a avut loc în perioada facultății, pe când eram într-o vacanță la Cluj. Văzând pe stâlpi în oraș niște afișe cu ceva maestru yoghin care ține lecții de meditație gratis, am decis, împreună cu o prietenă, să mergem și noi să vedem despre ce e vorba. Probabil plecasem cu așteptări nerealiste, pentru că nici una dintre noi nu a reușit să mediteze. Ba chiar am plecat de acolo cu dureri de spate, burtă, plictisite de moarte și cârcotind despre șosetele și sandalele dubioase ale ‘maestrului’. În orice caz, nici vorbă de calm și liniște interioară.

Aș spune că, mai degrabă cel de-al doilea contact cu meditația mi-a trezit cât de cât interesul. Eram la Sighișoara, în excursie împreună cu niște prieteni, iar pe mine mă durea un genunchi de abia mai puteam să calc pe el. Văzându-mă atât de chinuită, încercând cu greu să urc niște amărâte de trepte, s-au apropiat de mine două tipe simpatice, care s-au oferit să ma ajute să scap de agonie, explicându-mi ceva despre nu stiu ce chakră blocată din nu știu ce motive (nu am înțeles nimic, dar la halul în care mă durea, aș fi acceptat orice). Zis și făcut. M-am așezat comod pe un bolovan imens, iar fetele îmi explicau cum să respir si la ce să ma gândesc. La final mi-au masat un minut genunchiul, et voila, nici urmă de durere. Nu am înțeles eu la vremea respectivă ce anume se întâmplase, dar clar observasem similitudinea cu anterioara ședință de meditație care fusese un fiasco absolut. În continuare ma durea spatele de la poziția incomodă, dar totuși îmi trecuse durerea. Merita luată în considerare această practică ciudată.

După câțiva ani de ‘documentare’ și încercări, am reușit, în asfârșit, să și meditez. În timp, durerea de spate a dispărut (mai reapare doar dacă nu practic mult timp), am înțeles și ce era cu acele chakre și cât de benefică este meditația, atât din punct de vedere phisic, cât și fizic.

În primul rând, trebuie explicat puțin ce înseamnă meditația. Pentru că în buddhism omul ca ființă are doar corp și minte, nu și suflet, meditația este modalitatea prin care omul poate pătrunde, prin detașare, concentrare și tehnici de respirație, dincolo de gândurile pe care le produce mintea, creierul, adică în vid. Acesta este conceptul de vacuitate, care reprezintă starea primordială a energiei universale. Practic, vacuitatea presupune armonia perfectă cu întreaga energie a universului, sau bine-cunoscuta Nirvana. Odată ce prin meditație ai reușit să pătrunzi în vacuitate și să îți menții această stare, ai atins iluminarea, iar iluminarea este calea de a stopa ciclul reîncarnărilor karmice – samsara (practic budha înseamnă “cel iluminat”, nu un corespondent al lui Isus sau persoana care a fost Gautama). De fapt, Nirvana este încetarea samsarei, eliberarea de povara karmei și armonizarea energiei.

În principal, există două tipuri de meditație: cea care are ca scop creșterea capacității de concentrare, dezvoltarea memoriei și obținerea unei stări generale de echilibru, și meditația analitică, cea care presupune reflecție asupra sinelui, vieții sau a unor chestiuni punctuale, fiind foarte eficientă în clarificarea lor. Pentru cei care nu cred în religiile și filosofiile orientale, poate fi un simplu mijloc de a scăpa de stres, de a-și rezolva problemele cu care se confruntă, de a-și clarifica anumite dileme sau pur și simplu de a păstra o minte echilibrată (ar fi de menționat aici că echilibrul presupune lipsa oricăror emoții extreme, iar bucuria excesivă, deși majoritatea oamenilor și-o doresc, reprezintă tot o emoție extremă, care se va echilibra singură printr-una proporțional de negativă, deoarece creierul are tendința să încerce să repare orice ‘deviație’). Pentru asta este de ajuns să accepți măcar detașarea de gânduri, dacă nu pătrunderea în vacuitate, și să practici regulat, macar 20 de minute pe ședință, și ori de câte ori îți simți starea interioară perturbată (de griji, stres, tristețe, nervi, etc., chiar depresie).

În afară de faptul că meditația este foarte benefică pentru a obține o stare de liniște și pace interioară (că tot sunt Paștile și toata lumea o urează în stânga și-n dreapta), prin meditație și sănătatea poate fi semnificativ îmbunătățită. Iată de ce: corpul uman conține 7 centri energetici (chakre) ce controlează fluxul de energie care circulă prin organism. Printr-o respirație corectă, acest flux energetic este reglat. Bolile de care suferim reprezintă, de fapt, dezechilibre sau blocaje în circulația energiei, astfel că meditația poate ameliora sau chiar vindeca aceste boli prin reechilibrare energetică. Un articol foarte interesant și cuprinzător despre chakre puteți citi aici.

 Pentru mine, dincolo de toate beneficiile deja amintite, poate cel mai mare bun câștigat prin meditație a fost schimbarea percepției asupra lucrurilor. Dincolo de gânduri se află “fața reală a lumii”, abia după experiența meditației poți înțelege ce se îmtâmplă de fapt cu tine, cu cei din jur, în lume, iar asta te ajută să ai mai multă compasiune față de ceilalți, să-i judeci mai puțin.

“Vai ce fotografie frumoasă, ai un aparat foarte performant”!

Imi este dat să aud această frază foarte des și începe să mă râcâie ușor pe creier, motiv pentru care am decis să vorbesc despre asta. De ce atunci cand omul vede o fotografie frumoasă tot ce poate să spună este ca a fost făcută cu un aparat ultra-performant? Până la urmă cine face fotografia, aparatul sau fotograful?

Evident, amândoi, nu s-ar putea unul fără celălalt, dar din proprie experiență pot afirma că raportul de merit între aparat și fotograf în realizarea unei fotografii reușite este undeva la 10/90% în favoarea fotografului. Da, o “sticlă” bună face o diferență (de fapt, nu aparatul în sine, ci optica – obiectivul) la capitolul calitatea imaginii, ar fi nedrept să neg asta, dar nu face  o fotografie să fie bună. Poate vine ca un șoc pentru unii, dar un DSLR face fotografii la fel de proaste ca o compactă cât de cât bună, dacă posesorul/utilizatorul său nu este fotograf. Ba chiar mai proaste, pentru ca un DSLR presupune să fii în stare să și folosești acele setari.

Din păcate asta este și probabil va fi mereu o etichetă aplicată fotografilor. Faci o fotografie reușită, automat “ai aparat bun”. Aparul preia tot creditul pentru ceea ce ai creat, iar tu te poți oricând “pensiona” și dărui minunata “jucărie” oricui dorește să se creadă peste noapte un bun fotograf.

O fotografie bună îți transmite ceea ce fotograful a simțit că merită să îți arate și ție. Iar pentru a transmite o stare, un sentiment, un concept, o expresie, este nevoie de viziune și talent. Oricine îți poate  spune ce îi place la un peisaj, spre exemplu, dar puțini vor putea să ți-l reproducă prin lumină, din unghiurile potrivite, exact așa, astfel încât atunci când îl privești să simți exact același lucru și să-ți reamintești exact ce ți-a placut la el, de ce ai vrut să-l imortalizezi.

Prea puțini înțeleg că un apart nu te face, automat, fotograf. Ca și pictura, literatura, arhitectura etc., fotografia este o artă și nu toți ne naștem Ansel Adams. Chiar dacă partea tehnică se poate învăța în timp, compoziția se mai poate rafina, trebuie să te naști cu talent de fotograf și să depui efortul necesar pentru a-l cizela. Dar ești artist sau nu ești. Nu înveți să fii. Nimeni nu învață să aibă viziune. Pur și simplu o are sau nu o are.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)

- bănuiala mea s-a confirmat. Aproape în unanimitate (o singură persoană a răspuns altfel), posesorii de pisicii preferă ceaiul, nu cafeaua, spre deosebire de persoanele care au câini. De ce? Nu am nici cea mai vagă idee, dar este un fapt.

- posesorii de pisici au preocupări artistice, cei de câini mai puțin, spre deloc. Explicația mă depășește și în acest caz.

- între preferințele pentru vacanțele la munte și mare nu există nici o legătură cu posesiunea de pisici sau câini. Răspunsurile au fost cam 50/50 %.

Până atunci, însă, vă rog să completat scurtul chestionar de mai jos, care mă va ajuta să aflu răspunsul la întrebarea care mă roade.

(Chestionarul se adresează exclusiv posesorilor de câini sau pisici)

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.
Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.
Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.
Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Vă mulțumesc pentru participare!

Cochetez de mai multă vreme cu subiectul și nu ma încumet să-l abordez, pentru ca e o tema delicată și complicată, de care cu toții, sau aproape toți, ne-am lovit la un moment dat în viață, pentru ca foarte puțini sunt cei care-și întâlnesc “jumătatea” din prima încercare. Dar… uite că, până la urmă, am reușit să mă conving, totuși, să scriu.

De câte ori n-am auzit cunoștințe, persoane apropiate și chiar necunoscuți spunând că, odată ce au pățit-o, “suflă și-n iaurt”. Dar ce înseamna asta, de fapt? “Sufli în iaurt” din ce motiv? Pentru că nu mai vrei să fii rănit, evident. Și care consideri că a fost cauza rănii pe care ți-a provocat-o o experiență nefericită? (mă refer în acest post strict la experiențele din planul sentimental) De cele mai multe ori am auzit acest răspuns: am avut de suferit și nu mai vreau să mi se întâmple așa ceva, drept pentru care nu voi mai avea încredere în alte femei/alți bărbați și nu mă voi mai implica sentimental până când nu mă voi asigura că celalalt s-a implicat deja și nu e un nenorocit/ o scorpie.

Am să o spun din start: nu sunt de acord cu astfel de abordări, din următoarele motive:

1. lipsa de încredere din start privează o posibilă relație de exact fundamentul pe care ar trebui să se întemeieze;

2. nu se pune problema de a crea o legătură pe care să o poți numi ulterior relație, dacă nu sunt investite niște sentimente reale și dacă nu se pornește în acea relație cu deschidere;

3. nu ai curajul să riști, nu vei câștiga.

La aceste puncte adaug și o precizare: când spun “a risca”, mă refer la acel gen de risc similar investițiilor financiare. Nu poți să te arunci ca “boul” înainte fără să ai habar despre situația în care te bagi și fără să ai o minimă baza de cunoștințe despre domeniu și să te aștepți să devii milionar peste noapte. Se pot întâmpla și “accidente” de genul câștigatului la loto, dar șansele ca așa ceva să se întâmple sunt cam la fel de “mari” .

După părerea mea, a spune “gata, nu mai am încredere și nu mai las garda jos până nu sunt sigur” este un fel de echivalent a “mie mi-e frică să gust primul din prăjitura asta, că poate e otrăvită, așa că mai bine încearcă tu primul și, dacă nu mori, o să mănânc și eu.” Nu mi se pare tocmai fair play. Ori mănâncă amândoi deodată, ori aruncă prăjitura la coș și-și vede fiecare de drum. În plus, nu ai cum să știi cât de gustoasă sau grețoasă e până nu guști. Problema nu cred că ar trebui să se pună dacă e cazul să riști, ci mai degrabă în ce condiții să o faci. Iar orientarea în soluționarea acestei dileme nu ar trebui să se centreze strict pe cum se poată celalalt, ci pe cum suntem noi, care ne sunte aspirațiile, valorile, felul de-a fi etc., pentru că nici un risc nu se poate materializa, decât în condițiile în care avem niște vulnerabilități interne. Aici ar trebui, după părerea mea, să privim. Plus că nu poți da vina pe altul pentru că nu ți s-a potrivit, când principalul motiv a fost lipsa ta de orientare în alegerea unei persoane potrivite.

Ce faci în mod normal când eșuezi într-un demers? Îi acuzi pe ceilalți și te speli pe maini de orice responsabilitate? Sau încerci să evaluezi care ar putea fi motivele reale pentru care s-a ajuns la acea situație? Și odată ce ai identificat acele motive, cum este optim să procedezi? Să te concentrezi pe cei din jur și felul în care pot ei greși în mod similar față de tine? Sau o fi oare mai corect să încerci să îți înțelegi propriul comportament și contribuția personală la respectivul eșec? Eu pledez pentru ultima variantă și o consider singura soluție la dilema implicării emoționale. Odată ce te cunoști și te înțelegi pe tine, vei înțelege și ce se întâmplă în relația cu ceilalți și vei simți când și unde există un potențial real de implicare sau doar un re-make al relațiilor defuncte.

Să nu uităm că fiecare dintre noi ne alegem parteneri sau suntem atrași de același tipar pe persoane. Dacă nu mă credeți, puneți pe hartie descrierea fiecărei persoane cu care ați avut o relație sau de care ați fost atrași în mod special și veți obține două categorii: cei care sunt “toți la fel”, având aceleași calități și aceleași defecte și cei pe care i-am ales expre’ pentru ca nu sunt ca ceilalți, ba care sunt chiar opusul lor, dar langă care am sfârșit dorindu-ne să fie ca ceilalți. Și atunci, bineînțeles că nu îți mai arde să te implici, când vezi cum istoria se repetă din nou și din nou. Nici nu se întrevăd mari șanse de schimbare în acest ritm. Decât dacă… ai încerca să înțelegi de ce ai nevoie de fapt, ce căutai în unii și ce nu găseai în alții, ce nu îți doreai la unii și ce avau alții. Odată ce-ți clarifici asta, vei evalua mult mai corect riscul unei implicări, și nici măcar nu e nevoie să faci grafice și analize, pentru că răspunsul va veni instinctiv.

Nu cred că este cazul să ne lăsăm afectați de trecut, ci mai degrabă să încercam să învățăm lecțiile pe care ni le oferă, pentru a le putea valorifica în viitor. A fi realist și rațional e bine-venit, dar fără a cădea pradă paranoiei și prejudecăților.

P.S. Nu am uitat de postarea despre meditație pe care am promis-o. Mă voi ocupa de ea de îndată ce voi dispune de mai mult timp.

Mi s-a dus, în sfârșit și sesiunea dar, deși probabil mi-am promovat examenele, am ramas cu destule restante la capitolul blog. Aveam de gand de multa vreme să dau curs unei lepșe de la Rontziki, dar iată că n-am apucat până acum. Nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, așa că iată despre ce e vorba: o scrisoare adresată mie, cea care voi fi peste muuuulți ani, la bătrânețe. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a comunica ceva chiar mie, dar nu cea de acum (ar fi fost prea simplu), ci eu bătrânica, după cine știe câte alte experiențe de viață. În primul rând, greu de conceput cum voi fi peste atât de mulți ani. Ar trebui întâi să pot vizualiza viitorul. Iar în al doilea rând, ce aș putea să spun unei “eu” mult mai experimentate?

Dragă Cami,

Sper că ai rămas la fel de tânără în spirit și sper ca te bucuri, în continuare de viață prin toate micile prostioare care-ți făceau cândva zilele mai frumoase, chiar și cand erau ale naibii de urâte. Și mai sper că ți-ai păstrat tabieturile de îngrijire și cosmetizare, chiar și cele mai dubioase și arăți tot ca la 20 de ani . Probabil ai, în continuare, o adevărată ceainărie în casă, nu cred că aș putea să mi te imaginez altfel, și am o vagă bănuială că tot obsedată de ordine ai rămas.

Oare ce bijoux-uri mai ai? (am o manie să scotocesc prin cutii) Și în ce culori te îmbraci? Ce stil? Ce fel de farduri ai? (Cât ți-aș mai umbla prin toate trusele)

Îmi imaginez că nu se pune problema să-ți fi schimbat personalitatea “colorată”. Și sper că încă mai citești cu la fel de multă plăcere ca și acum. Mă întreb ce cărți îți place să citești acum? Și mai recitești vreuna din cele vechi? Ce ți-a plăcut în mod special? Vreo recomandare?

De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă mai ai blogul… Bănuiesc că da, pentru ca nu-mi imaginez de ce l-ai abandona, cu atât mai mult acum că ai, probabil, lucruri mai relevante de comunicat și mult mai mult timp la dispoziție. Practic, timpul și inspirația sunt elementele decisive.

Sunt curioasa daca mai ai pisici și dacă îți mai trăiesc bonsaii. Oare ai reușit să-i modelezi așa cum visai? Ceva îmi spune că da, pentru că nu te văd pe tine renunțând la “grădinărit”. Și tare aș vrea să aud de la tine că încă mai faci poze, că nu ai abandonat fotografia. Nu cred că-mi pot concepe viața fără o componentă artistică. Ai mai făcut ceva în sensul ăsta? De fapt, mi-ar plăcea chiar să-mi arăți.

Ar fi tare multe lucruri de care aș fi curioasă… dacă mai ai anumite lucruri, anumite pasiuni, dacă ai dezvoltat altele noi, ce-ți mai place să faci, pe unde ai călătorit? Ce-ai mai făcut în viață. Te-ai măritat? Cum ți-ai clădit cariera? Ce carieră, până la urmă? Pe ce drum ai mers? Sau ce drumuri? Ce fel de oameni ai cunoscut? Cum au fost ei? Ce părți din tine au reflectat? Dar cel mai mult cred că aș vrea să știu … ce lecții de înțelepciune ai mai învățat?

Practic, observ că tot ce fac e să te întreb diverse lucruri. Probabil pentru că-mi imaginez că, fiind tot eu, tu știi deja tot ce ține de mine, nu-i așa? Deci povestește-mi despre tine… cum te simți acum, după atâția zeci de ani de viață? Cum se vede lumea din celălalt capăt al vieții? Și cum ești tu?

Mi-ar plăcea să mi te imagienz ca o bătrânica senină, nu ca acele persoane înrăite și pline de frustrări sau ură, un om care și-a trăit viața din plin și fără regrete, care a știut să arate compasiune față de cei din jur, indiferent de felul în care s-au comportat ei, care are ce povesti și care e mulțumită de sine. Ai reușit oare să devii ceea ce ți-ai dorit să devii? Eu sper că da și nici nu concep altfel. Până la urmă, n-ar trebui să mă îndoiesc, pentru ca devenim exact așa cum ne vizualizam. Mie așa îmi place să cred că ești acum și așa sper că vei rămâne mereu.

Ai grijă de tine, ia-ți medicamentele, că sigur te-ai rablagit pe ici pe colo, și nu uita niciodată să zâmbești.

Cu drag,

Cami.

Știu că s-a vorbit mult despre afecțiunea și devotamentul de care este capabil un câine, dar nu des am auzit pe cineva să vorbească despre loialitatea și iubirea unei pisici față de “umanii” ei, motiv pentru care am să încep acest an cu o postare despre feline.

În primul rând, ar fi de menționat că cei care afirmă, de obicei, că pisicile sunt răutăcioase, nerecunoscătoare și nesimțite sunt proprietari de câini/alt animal de companie sau persoane care nu au avut o pisică niciodată. Mi-e tare greu sa cred că cineva care s-a bucurat de compania unei pisici alături poate susține așa ceva.

Ei bine, oamenii ar avea muuulte de învățat de la o pisică… începând cu iubirea necondiționată. Pentru că, odată ce te-a ales, o pisică te iubește necondiționat. Acum că am o asemenea mică ființă în casă și “parte din familie”, pot spune că nu de puține ori am fost uimită de loialitatea de care e în stare. Ok, nu toate pisicile sunt la fel. De acord, dar ceva au în comun. Își iubesc “umanul” indiferent de ce face el. Mai mult, recunosc persoanele apropiate chiar și dacă nu le mai văd cu lunile.

Se zice ca pisica nu te întâmpină cu drag când ajungi acasă, așa cum o face un câine. Total fals! Ați observat probabil că multe pisici nu te întâmpină prea afectuos când calci pe teritoriul lor (dacă nu ești de-al casei), ba unele chiar manifestă o vizibilă ostilitate. Ba unii poate îți și “marchează” încălțările cu un jet de urină. Dar asta se întâmplă pentru ca ești un străin în casa LOR. Să ne înțelegem, pisicile sunt animale teritoriale și posesive. Până la urmă cum să întâmpini un musafir nepoftit în casa ta? Pe care nici măcar nu-l cunoști.

Așa ceva nu se întâmplă, însă, cu proprietarii de pisici. Nu am auzit încă om cu pisică să se plângă că nu-i întâmpinat cu bucurie de felina lui când ajunge acasă. Practic, număr pe degetele de la o mână zilele în care pisica mea nu m-a întâmpinat la ușă când m-am întors acasă, și acele puține cazuri au fost când pisica dormea dusă. Ba chiar și cand doarmea, de obicei se trezea și se apropia agale, mahmură de somn, bălăngănindu-se și împleticindu-se în propriile-i picioare, dar cu coada în sus, făcând valuri valuri de fericire. Apoi își ciocnea și-și freca fălcuțele de mâna mea, începea să toarcă, după care se trântea pe jos la picioarele mele, ochii închiși, lăbuțele întinse și burtica în sus, să o alint un pic și pe ea, că tare i-a fost dor. Ba își mai și frământa lăbuțele ca pe aluat. Cum să nu te topești, când vezi un animal cu colți atât de fioroși în mutrița aia pufoasă și gheare atât de ascuțite ascunse în lăbuțele moi de blană, că are atât de multă încredere în tine de se aruncă la picioarele tale și te lasă să o mângâi pe burtă și să o smotocești după bunul plac? Ce să mai vorbim de momentele în care își lipeste capul de fața ta sau te pupă în “bot”. Dacă asta nu e demonstrație de afecțiune…

De asemenea, pisica e un animal destul de independent, care din exterior poate părea rece, pentru că își vede de treaba ei prin casă, în loc sa sară după tine cu limba scoasă, oriunde te-ai afla. Și totuși… din câte am observat, pisica își urmărește “umanul” prin casă și preferă să stea în aceeași cameră cu el, pentru a-i fi alături. Foarte curioasă din fire cum e, mai e și dornică sa te ajute în tot ce faci, chiar daca felul în care “ajută” mai mult îți dă de lucru. Ok, poate că nu face tumbe și nu flutură pancarte cu “Te iubesc, umanule!”, dar dorește să fie în compania lui toată ziua.

În plus, pisica ține minte cine este cel care are grijă de ea și pentru asta e foarte recunoscătoare. Lucrurile sunt foarte simple cu pisicile. Cine le oferă mancare și lucrurile de care are nevoie, el este cel care îi câștigă loialitatea. Cine o îngrijește, este iubit. El este “umanul” pisicii.

Se mai spune despre pisici că sunt egoiste, pentru că-ți ordonă ție, “umanule”, să o îngrijești! Și oricât aș vrea să comentez la treaba asta, pisica are argumentul suprem. M-ai adoptat, mă îngrijești, pentru că este repsonsabilitatea TA. Ele nu au fost “concepute” pentru a trăi în comunități, motiv pentru care nu e în gena lor să fie altruiste. Noi le-am domesticit, dar nu le-am schimbat constituția genetică. Și totuși, când vezi o mămică pisică îngrijindu-și puiul în timp ce doarme, strangându-l în brațe când tresare în somn pentru că visează urât (sigur știți filmulețul)… Aia ce o fi oare? Sau când te simți rău sau te doare ceva și ți se lipește/ se așează pe locul dureros torcând până îți ia suferința… Aia ce mai e? Pentru că ar putea să-ți întoarcă fundul, răutăciune ce e, și să o doară în partea dorsală de durerile tale.

Ar fi de menționat, totuși, că pisica are un mic “defect de fabricație” – anume, nu prea are simțul umorului și nu e tocmai indicat să glumești cu ea. Dacă o tachinezi prea mult, o iei la mișto sau o calci pe coadă (și la propriu, și la figurat), se va supăra și va acționa în consecință. Ce înseamnă asta, depinde clar de la pisică la pisică. Am auzit de tot felul de reacții, care mai de care mai diferită… de la răzbunare cu atac la picioare, zgâriat pe oriunde apucă, până la o simplă îmbufnare + ignorare a “umanului” o perioadă. Pisica mea, cand e supărată, se urcă pe pervaz, se împachetează cu lăbuțele și se încruntă, până când mă duc la ea, moment în care începe să toarcă și devine instantaneu fericită.

Dar oricât ai supăra-o și orice i-ai face, pisica în continuare te întâmpină cu bucurie și te iubește. Majoritatea oamenilor pe care îi superi vor ține minte cât trăiesc și îți vor reproșa asta chiar și după ani buni dela eveniment, indiferent câte scuze îi oferi. Oamenii nu prea iartă cu adevarat, țin ranchiună, se răzbună. Nu te iartă nici după ce s-au răzbunat! Unii te vor detesta toată viața. În schimb pisica te iartă întotdeauna, indiferent de reacția de moment, și îți rămâne partener pe viață. Dar numai un bun partener, niciodată supus. Pisica nu are stăpâni. Și să nu uităm că orice “uman” de pisică îi e, totodată, și sclav. Nu s-ar putea altfel.

]]> http://camiachim.com/blog/2012/01/iubire-felina/feed/ 8