Lasand gluma la o parte, erau vremuri in care femeia trebuia sa se faca placuta fara a deranja, trebuia sa isi subordoneze propriile nevoi si dorinte nevoilor si dorintelor barbatului, trebuia sa-l slujeasca, sa aiba grija de el si nu cumva sa-l faca de rusine sau sa-l incomodeze cu ceva, in special in public. Regulile erau foarte stricte si numeroase. Nu erai fata “cumsecade” daca nu respectai o eticheta considerata de bun simt, la fel cum nu puteai fi o iubita-sotie model daca ta abateai de la tipar. Pare de neconceput acum asa ceva, avand in vedere cat am evoluat de atunci, cu toate astea asa au trait eneratii intregi de femei.

Nu putini suntem cei care punem feminismul la zid (in special barbatii misogini), insa uitam ca aceasta uriasa evolutie ale caror roade le culegem acum nu ar fi avut loc probabil niciodata fara aportul lor. Pentru faptul ca in ziua de zi putem sa ne permitem luxul de a intarzia cateva minute, de a ne machia in oglinda masinii sau de a ne saruta iubitul in public trebuie sa multumim curentului feminist in frunte cu Simone de Beauboir si Betty Friedan. Din pacate, inca si acum exista etichete pe care nici un curent de pe pamant nu le-a putut sterge. O femeie care s-a culcat cu mai multi barbati va fi privita ca o “curva”, pe cand un barbat care se culca cu multe femei va fi “experimentat si interesant”. O femeie trecuta de 30 de ani si nemaritata va fi privita cu mila, pe cand un barbat in aceeasi situatie va fi aplaudat pentru independenta, succesul acumulat si faptul ca nu e “sub papuc”. Poate exagerez, dar suntem inca departe de o situatie echitabila. Prejudecatile inradacinate de atatea secole nu dispar peste noapte. Nu sunt o feminista convinsa, dar recunosc ca fara contributia acelor femei acum as fi fost maritata cu un tip care nu mi se potriveste (pentru ca sa fim seriosi, cat la suta din populatie isi gaseste “jumatatea” de la 20 de ani?), aveam cel putin 2 copii, desi nu imi plac copiii de nici o culoare, si stateam toata ziua dereticand prin casa, gatind si schimband scutece sau servind amicii sotului cu aperitive si zambind amiabil in public fara sa-mi pot exprima o opinie. De ce? Pentru ca la vremea respectiva, o femeie de 26 de ani (cati am eu acum) era considerata fata batrana, barfita si privita cu mila de toata societatea, ca sa nu mai zic ocolita de barbati.

In alta ordine de idei, de 8 martie am asistat pentru prima oara in ultimii 10 ani la procesul ‘cumpararii de flori pentru mama’, iar cu ocazia asta am aflat in sfarsit prin ce supliciu trec barbatii an de an pentru a oferi o floare femeilor dragi din viata lor. Mie una mi s-a facut sila si mi-a pierit complet cheful de cumparat flori . Dupa ce ca ningea viscolit si era un ger de crapau pietrele am mai stat si la o coada dupa niste cocalari sa ne tiganim cu o… persoana de etnie rroma, evident. Aaa si sa nu uit, preturile 8 martie sunt vesnic mai mari, tot mai mari pe masura ce “pravaliile” din imprejurimi se inchid si devii cam dependent de ale lor. Urat dom’le! Uite cum stricam noi sarbatorile. Tiganie, kitschiuri si mizerie.

Si ce primesc barbatii in schimb pentru tot efortul lor? Pai, in afara de bucuria si atentia noastra, nimic Pentru ca nimeni nu-i sarbatoreste. Sa fie karma de vina, oare? E adevarat, nu 100% din barbati sunt niste porci nesimtiti, daaar, cam 90% din ei intra in aceasta categorie o buna parte din an sau macar cateva zile Nu cred ca poate nimeni contesta faptul ca femeile sunt mult mai atente cu cei din jur, in special la ocazii de care barbatii fug ca de dracu’. Anul asta m-am si convins: barbatii abia de mai fac cadou cate un amarat de martisor, de flori deja vorbim aproape SF-uri. Putini mai sunt cei care fac asemenea gesturi, iar daca le fac este ori pentru ca “trebuie” si strang din dinti, ori pentru ca-i obliga familia, ori pentru ca nu vor sa dezamageasca sau au cine stie ce interese. Au ajuns femeile sa-si dea martisoare sau flori intre ele. Cam trist.

Poate totusi nu-s ei de vina, ani de zile au fost obligati de parinti sa duca martisoare si flori invatatoarei, profesoarelor, colegelor de clasa… Apoi mai apare si iubita si colegele de facultate si colegele de serviciu… Cat sa bagi ceva pe gat unui om pana sa i se faca greata? Pana la urma gesturile astea ar trebui sa vina de la sine in cazul celor care au un pic de bun simt si le face placere sa ofere cate o atentie. Asa se intampla cand fortezi implementarea unui obicei. Mai devreme sau mai tarziu cel obligat se va revolta si va refuza sa mai repete obiceiul pe care pana atunci l-au obligat altii sa-l intreprinda.

Acum, stau si ma gandesc, avand in minte si un articol scris de o cunostinta pe facebook… De ce exista o zi a femeii? Ce se intampla in restul anului? Numai o zi meritam? Acum aflu si de o zi a barbatului… Deci daca matematica mea nu ma lasa balta… daca numai 2 zile din an ne sunt alocate… restul de 363/364 de zile ce sunt? Zille porcilor, zilele papagalilor, zilele cainilor? Ale pisicilor? E absurd. Cu toata buna intentie de la mijloc, pe care o inteleg, incep sa devin anti-obiceiuri, sau mai degraba anti-urmarea obiceiurilor conform tiparului prestabilit. De ce nu-si face fiecare om/familie/cuplu propriile obiceiuri?  Nu zic ca nu au si obiceiurile partile lor frumose, dar mie mi se pare ca sunt duse la extrem. Nu exista pic de flexibilitate in ele. Uneori a face acelasi gest cu restul comunitatii este benefic pentru ca-ti da un sentiment de apartenenta (si asta tocmai pentru ca iti lasa libertatea de a alege sa fii parte din acea comunitate, indemul nu are conotatii coercitive), dar in alte ocazii te forteaza sa faci gesturi nenaturale. Cat de special sa te simti cand tot restul tarii/globului urmeaza ca o turma aceleasi tipare?

Baieti, buni sau baieti rai, cam astea sunt categoriile in care incadram tipii din jurul nostru in mod obisnuit. Daca e atent, docil si cam bleg, clar e baiat bun, daca e atractiv dar nepasator si dificil, atunci e baiat rau. Asa sa stea oare lucrurile? La o prima vedere e mai haios sa-i impartim in doua extreme si sa glumim pe tema asta, plus ca e mult mai usor sa pui o eticheta pentru a avea o oarecare siguranta in privinta a ce te asteapta. Din pacate, experienta pe mine m-a invatat ca tipologiile sunt mai numeroase, nu numai doua, ba mai mult, si ele sunt destul de vagi. Si am sa argumentez.

1. Va amintiti de tipul acela timid din liceu, caruia abia ii scoteai cu clestele cuvintele din gura, sau daca reuseai sa-l faci sa se simta suficient de confortabil ca sa palavrageasca mai relaxat, era numai pentru ca-ti povestea despre jocuri pe calculator sau mai stiu eu ce dracii care te plictiseau. Nu prea il vedeai in companie feminina decat daca era vorba de colege de clasa, sora sau vecina de bloc, si asta pentru ca succesul sau la femei era nul. Poate ravnea in secret la un succes extraordinar la fete, poate era indragostit de una din tipele populare din grup, dar toate zaceau bine ferecate in carapacea lui singuratica. De ce? Pentru ca era nesigur, pentru ca nu se considera dintre cei “populari”, ca nu avea sarm, ca nu era interesant, ca era neindemanatic si nu foarte aratos. Toate astea isi puneau amprenta. El era ceea ce numim “baiatul bun”. Era cel mai bun prieten al fetelor, era mereu atent cu ele, nu le uita ziua de nastere, le ajuta la nevoie, si cate si mai cate. Ar fi fost prietenul ideal, daca ar fi fost mai… frumos si mai… increzator si mai… interesant si mai… cu acel ceva… nu gasiti cuvantul, nu? Ei bine cuvantul e… inaccesibil. Baiatul bun pune totul pe tava, e si putin disperat sa aiba o relatie serioasa si asta se simte, e gata sa iti ofere si umarul pe care sa plangi la greu, si orice altceva ti-ai putea dori, toate ca sa te faca fericita. Incearca  sa iti fie pe plac pentru ca se simte nedemn de tine, nu are suficienta incredere in el insusi si nu-si vede valoarea. Asa ca incearca din greu. El are nevoie sa se simta pretuit, important, interesant, atragator, cuceritor… practic tot ceea ce nu se simte.

Daca ajungi sa fii iubita lui, mai ales daca ai avut cateva relatii esuate la activ si, mai ales, daca ai ramas cu sechele din partea unor “baieti rai” mai interesanti si mai atragatori, probabil un “baiat bun” pica fix ca un pansament pe rana. Totul bine si frumos, nu? Ei bine nu prea, si aici intervine partea in care se rupe tiparul. Baiatul bun nu are experienta, nu a fost cu multe femei, poate esti chiar prima si singura sau, in cel mai bun caz, a treia. Odata ce te cucereste pe tine isi dobandeste increderea si incepe sa se simta asa cu nu reusise pana atunci. Capata si curaj, incepe sa simta gustul succesului. Si atunci de ce s-ar orpi aici? Incepe sa nu mai vrea sa fie fraierul care iti este mereu la dispozitie. Din “baiatul bun” de odinioara nu mai ramane mare lucru. Frustrarile ies la suprafata intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu. Poate va dori sa fie cu alte femei, pentru ca acum stie ca poate avea si succes. Poate va incepe sa consume tot felul de substante dubioase, pentru ca vrea sa experimenteze tot ce nu a facut mai demult. Poate incepe sa devina indiferent, agresiv, etc. Cert e ca un “baiat bun” de la varste fragede nu garanteaza si un barbat in toata firea la fel de bun. E cu dus si intors, poate deveni si mai bun, dar poate deveni si exact opusul a ce era atunci cand l-ai cunoscut.

2.  In liceu era ca un magnet pentru fete, vesnic inconjurat de ele, vesnic in centrul atentiei. Arata bine, stia sa se faca placut, cu alte cuvinte, avea charisma. Fetele suspinau dupa el in timpul orelor si ieseau buluc afara din clasa in pauze sprand sa-l vada, sa vorbeasca ceva cu el sau macar ca el sa le observe existenta, iar seara adormeau cu gandul la el. Ce mai, era Cassanova in devenire. Avand asa un background, e normal ca s-a umplut de tupeu si incredere in persoana lui. Drept pentru care, odata devenit adult, a dobandit suficienta experienta incat sa stie sa cucereasca femei. Si ciar reuseste. E genul de barbat pe care il vezi relaxat, sigur pe el si inconjurat de o anume aura greu de definit, dar care simti ca inglobeaza acea experienta, faptul ca a fost cu multe femei. Nimic din el nu striga “sunt disperat sa am pe cineva langa mine”, din contra. El nu face decat sa traiasca clipa. Aici insa, intervine diferenta intre anumiti “baieti rai”, care sunt destul de misogini din fire si nu se ataseaza de nimeni, nici nu cauta ceva serios, ci doar distractie de moment, aventuri. Poate au si relatii, dar in care nu se implica emotional decat intr-o foaaaaaarte mica masura sau chiar deloc. Isi inseala partenera pentru ca pur si simplu nu e monogam, nu crede in asa ceva si nu se poate abtine. Lui ii plac femeile si vrea sa le aiba pe toate cele care ii plac. Punct. Nu e nimic de interpretat, pur si simplu nu ii pasa de tine. Poate ii pasa de anumite avantaje pe care relatia cu tine i le aduce, dar nimic mai mult. Eh, in afara acestui tip, mai exista si altul: barbatul “Don Juan” si-i zic asa pentru ca lui ii pasa de fiecare femeie pe care o cucereste, si pune la bataie tot arsenalul pentru asta. E un adevarat gentleman si probabil se va purta impecabil, te va coplesi cu atentie si afectiune, flori si cadouri, astfel ca totul va parea “prea bun ca sa fie adevarat”. Si nici nu este, pentru ca “Don Juan”-ul nu este niciodata indragostit de femeia de langa el, ci de ideea de dragoste, care i se pare sublima. Are un ideal feminin in minte pe care il cauta si spera sa il intalneasca intr-o buna zi, in fiecare femeie pe care o cucereste, insa niciuna nu se va ridica niciodata la nivelul asteptarilor lui. Asa ca se plictiseste, odata cucerita femeia nu mai prezinta interes, asa ca trece la urmatoarea. C’est la vie!

Inainte sa-i punem la zid trebuie sa ne gandim ca nimeni, dar absolut nimeni nu ramane o viata intreaga neschimbat. Unii oameni au anumite predispozitii, cum este cea pentru poligamie. Cu toate astea, fiecare trece prin experiente care ii schimba. Destui “baieti rai” devin asa pentru ca ori nu au avut destula minte, ori au crescut intr-un mediu mai special, ori anumite sechele i-au determinat sa aleaga sa adopte o atitudine rece, detasata si lipsita de atasament in relatii. Dar si sechelele se pot vindeca. Poate ca acel proverb “lupul schimba parul, dar naravul ba” se aplica intr-o oarecare masura, dar nici ceasul biologic nu e de negljat. Poate ca unii ajung sa-si traiasca viata la fel pana la batranete, sarind dintr-o aventura in alta, insa nu va fi fara regrete. Altii, insa, vor alege sa se schimbe partial si sa imbunatateasca anumite defecte, astfel ca sunt “baieti rai” care ajung sa aiba familii fericite, chiar daca o dau in bara ocazional si chiar daca au avut de parcurs un drum foarte lung si anevoios pana acolo. Pana la urma tine de structura interna a fiecaruia.

In concluzie, dupa cum ati putut observa, lucrurile nu-s deloc asa albe sau negre ca in teorie. Pana la urma nimic nu garanteaza o relatie fericita decat modul in care fiecare reuseste sa-si defineasca nevoile/dorintele (reale!) si sa aleaga un partener in conformitate cu ele, sau pur si simplu sa aleaga omul potrivit pentru situatia potrivita. E si o chestiune de circumstante. Poate intr-o seara ai chef de o aventura si un “baiat rau” in cautare de acelasi lucru poate fi omul ideal pentru tine in acel moment. Sau poate vrei un moment de liniste in compania unui barbat in care sa poti avea incredere sa-i povestesti ce ai pe suflet fara ca el sa ti se holbeze in decolteu si apoi sa caste plictisit si sa se intrebe cat mai dureaza pana il inviti la tine acasa. Poate un “baiat rau” e mai incitant la prima vedere, dar poti avea enorm de suferit daca pui suflet intr-o relatie cu el, daca ai anumite asteptari pe care el nu le poate satisface. Poate un “baiat bun” pare perfect pentru a-ti linge ranile dupa un “baiat rau”, insa te poti trezi ori moarta de plictiseala fiindca un om atat de docil nu ti se potriveste, ori langa un om pe care nu-l mai recunosti si care ajunge sa iti provoace repulsie.

Nu categoriile conteaza, ci omul. Nuantele sunt variate si poti intalni destule persoane pe care sa nici nu le poti incadra nicaieri. Important e sa fii deschis sa cunosti ce e in spatele ambalajului si cine stie, poti fi placut surprins. Dar fara naivitate, caci nu exista porci roz care zboara. Si fara a interpreta mesajele celuilalt prin prisma unor proiectii ideale proprii. Femeile au instincte materne care le determina in timp sa aiba tot felul de comportamente, la baza lor, similare. Ca aleg sa creasca plante, sa aiba grija de animalute sau sa aduca pe calea cea dreapta barbati, ideea e aceeasi: le place sa “creasca” chestii. Totusi e bine de retinut ca barbatii nu sunt nici catelusi, nici iepurasi, nici plante. Nici macar bebelusi. Poate ca pana la 22-23 de ani mai poti reusi sa modelezi/cizelezi unul in anumite privinte (de obicei, mai superficiale), insa dupa 25 de ani NU MAI AI NICI O SANSA. Nu va chinuiti sa ii schimbati, sperand ca veti fi zana cea buna cu puteri magice care va transforma un cersetor in print. Nu functioneaza. Ei nu se mai schimba, pentru nimeni, decat daca au ei chef. Si de obicei nu au , asa ca nu mai porniti batalii imposibile, ca nu faceti decat sa irositi energie, timp si sentimente.

]]> http://camiachim.com/blog/2010/03/tipologii-masculine/feed/ 5 http://camiachim.com/blog/2010/03/liniste-si-pace/ http://camiachim.com/blog/2010/03/liniste-si-pace/#comments Thu, 04 Mar 2010 21:40:23 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=3386

Oara cat este de simplu in ziua de azi sa-ti gasesti linistea interioara, in conditiile in care zgomotul orasului este intr-o continua derulare? Deschizi usa de la balcon sau geamul si in casa iti patrunde imediat vacarmul produs  de trafic, vocile deloc suave ale persoanelor de etnie rroma care cumpara fiare vechi, clopotele bisericilor din vecinatate, tobele manelistilor din spatele blocului sau muzica house de la vecinii de bloc… Iesi din casa si dai direct nas in nas cu ele. Pe strada, acasa, in mijloacele de transport, nu ai scapare. Si atunci cum faci sa-ti gasesti oaza de liniste fara a te izola in varf de munte, inainte de 3 noaptea, daca ai noroc sa nu fie nici o petrecere zgomotoasa in bloc?

Imi aduc aminte de un episod din Sex and the City in care Charlotte mergea la o sedinta de acupunctura la un medic chinez renumit. Dupa ce-o transforma pe Charlotte in perna de ace, doctorul iese din salon, nu inainte de a o indemna sa se linisteasca si sa-si gaseasca “centrul”. Nu prea intelege ea mare lucru, dar inchide ochii si se straduieste sa se relaxeze, fara succes insa. Protestatarii cubanezi din strada faceau o galagie de nedescris si, pierzandu-si rabdarea, iese chinuita si plina de ace din salon, strigand dupa doctor sa vina sa o ajute pentru ca nu se poate nicicum concentra din cauza cubanezilor de afara. Insa raspunsul chinezului nu-i este deloc pe plac… El o indeamna sa invete sa blocheze energia negativa ce vine din exterior catre ea, pentru ca altfel nu-si va gasi niciodata “centrul”. Debusolata, ea paraseste cabinetul pentru ca nu reuseste nicicum sa puna in practica sfatul medicului chinez.

De ce e atat de greu pentru majoritatea persoanelor sa blocheze energia aia nociva externa si sa se concentreze pe interior, unde sa-si gaseasca si linistea? Pentru ca nu multi sunt familiarizati cu exercitiul meditatiei si beneficiile sale, ba chiar resping aceasta practica din start considerand-o o prostie inutila. Cu exceptia practicantilor yoga si a celor de religie hindusa, budista etc, nu exista nici un contact intre persoana si interiorul sau, decat accidental poate atunci cand simte multa suferinta sau multa bucurie. Nimic din cultura noastra nu ne invita sa ne privim interiorul, sa ne concentram pe starile care vin la suprafata din interior catre exterior si nu invers. Astfel ca ajungem sa traim pe pilot automat, adica pasiv, raspunzand exclusiv la stimulii externi, fara a ne crea exteriorul in functie de ce generam din interior. Si daca nu facem altceva decat sa raspundem, in loc sa participam activ, cum am putea sa ne gasim linistea? Ea nu are de unde sa ne parvina in mediul in care traim, decat daca il schimbam radical si ne mutam in pustietate.

Primul pas este concentrarea. Cand ati fost ultima oara atenti la propria vostra respiratie spre exemplu? Cu fiecare inspiratie puteti alege sa lasati doar energia vitala benefica a universului sa intre si sa circule prin intreaga voastra fiinta, devenind constienti ca suntei o parte a lui si creand o conexiune intre voi, pentru ca intre noi si toate celelalte elemente universale exista o permanenta interactiune. Fiecare dintre noi este de fapt o masa de energie, conectata la energia tuturor celorlalte fiinte vii. Cu fiecare expiratie, lasati sa iasa din interiorul vostru orice urma de energie negativa pe care ati acumulat-o: stres, nervi, suparari etc. Odata ce mentineti concentrarea se produce o detasare de tot ce inseamna atasament. Pentru ca tot ce ne afecteaza se intampla datorita atasamentului nostru, fie fata de un lucru, o persoana, o problema, o situatie. Detasarea produce calm deoarece se afla in spatele gandurilor si sentimentelor generate de ganduri si, totodata, deoarece aduce omul mai aproape de natura lui si il determina sa fie mult mai constient de ceea ce este de fapt – nu o masinarie ghidata de sentimente si stari aleatorii, ci o fiinta desavarsita. Acolo este si “centrul” luminos despre care vorbea medicul chinez si acolo este si linistea si calmul pe care le puteti simti, blocand zgomotul de fond.

Nu uitati ca nu sentimentele si starile pe care le simtiti ca reactie la ce vine din exterior sunt cele care va conduc,  ci voi sunteti cei care alegeti ce stari si sentimente doriti sa simtiti. Ciclul firesc si benefic este interior -> exterior, si nu invers. Veti spune poate ca e greu, ca nu poti sa nu fii afectat, ca nu poti sa nu raspunzi la exterior. Evident ca usor nu este. Dar asta e scuza celor care nu au suficienta putere si autocontrol. A te lasa ocazional coplesit cateva clipe de o anume problema e una, pentru ca pana la urma e firesc sa nu avem la fel de mult autocontrol si intelepciune ca Dalai Lama, dar a te lasa in voia sortii in mod perpetuu e cu totul alta.

P.S. Daca tot nu-s deloc fana zambile si totusi am primit una pe care, deci, sunt nevoita sa o gazduiesc, am transformat-o in material de pozat .

(Anne Sexton)

Cat de mult conteaza oare sinceritatea? Sau mai bine zis, pana unde e bine sa mergi cu ea de gat? Exista limite sau e de preferat sa exprimi ce simti, ce gandesti in fiecare situatie? Probabil parerile sunt impartite. Poate unii ar spune ca atunci cand ascunzi ceva e ca si cum ai minti, prin omisiune, asa ca a ascunde ceva e ca si cum ai trada intr-un fel. Altii poate considera ca nu are mare importanta, atata timp cat nimeni nu este afectat si sunt, desigur si mincinosii de profesie experti in a musamaliza si fabrica povesti. Sunt oameni si oameni, abordari de toate felurile.

Pana de curand si eu era adepta adevarului in orice circumstante, poate si din cauza ca mi-e extrem de greu sa ascund ceva, ma macin pe dinauntru pana explodez si nu mai am incotro decat sa-mi exprim pozitia. Si totusi, m-am inselat, asta nu e nici pe departe solutia optima. E departe, departe de ceea ce inseamna optim. A fi prea onest strica uneori mai mult decat a omite anumite detalii. De ce? Pentru ca unele lucruri sunt absolut inutile, nu ar schimba cu nimic datele problemei daca le-ai dezvalui, iar a vorbi despre ele nu aduce nici un element constructiv in ecuatie, din contra, aduce presiuni inutile, tensiune si, in plus, raneste oameni complet gratuit. Si pentru ce?

Deci in concluzie, grija mare la cuvinte, ganditi-va bine la ce consecinte vor avea vorbele pe care sunteti pe cale sa le rostiti, pentru ca uneori comunicarea verbala face totul, dar alteori nu numai ca nu e necesara, dar poate strica tot ce ai trudit sa construiesti pana atunci.

]]> http://camiachim.com/blog/2010/03/cuvinte/feed/ 2 http://camiachim.com/blog/2010/02/schimbare-de-look/ http://camiachim.com/blog/2010/02/schimbare-de-look/#comments Sun, 28 Feb 2010 16:58:46 +0000 Cami http://camiachim.com/blog/?p=3369

Vine cate un moment in viata fiecarei femei cand simte nevoia unei schimbari de look. Asa ca, la fel ca si-n cazul barbatilor, se reped la par. Nu cred ca am sa inteleg vreodata de ce cand avem nevoie de o schimbare in viata noastra ne luam de par. Sa fie parul cel mai accesibil schimbarii? Sau cel mai vizibil si ieftin per total? E clar ca schimbarea unei intregi garderobe ar depasi cu mult costurile unei vizite la frizer. N-as putea sa spun… cert este ca spre el ne indreptam cu foarfeca sau/si vopseaua. Nu intotdeauna, insa, rezultatul este unul pozitiv. Uneori nevoia de schimbare vine dintr-o nevoie de a lasa in urma un capitol dureros din viata noastra, ca o despartire de exemplu, alteori dintr-o frustrare proprie de tipul “vreau sa fiu mai bagata in seama, acum ma simt invizibila” sau pur si simplu din dorinta de a rupe monotonia, spre exemplu in cazul unei persoane ca nu si-a vopsit niciodata parul sau a purtat aceeasi frizuta 20 de ani. Oricare ar fi catalizatorul, inseamna in fapt un singur lucru – vrei ceva nou. Dar nu orice, te vrei pe tine ca noua. Un nou “eu”, simbolizand o noua viata.

Ieri mi-a luat inima in dinti si m-am dus pentru prima oara la un stilist. Recunosc ca aveam o usoara retinere care se datora multiplelor experiente neplacute de care am avut parte de-a lungul timpului. De fiecare de data, dar absolut de fiecare data, mi se intampla ceva care imi decapita tot elanul in clipa in care oglinda imi infatisa necrutatoare rezultatul. Ba plecam de acolo tunsa altfel decat imi doream, in ciuda zecilor de explicatii ultra-detaliate pe care le ofeream despre viitorul “produs-finit”, ba plecam de acolo cu jumatate de par in minus, ba plecam cu el prea ondulat, ba in alta culoare. Practic nu am fost niciodata, dar NICIODATA 100% multumita. Deja in ultimii ani ma multumeam sa plec de acolo cu el mai lung de umeri . Trist dar adevarat. Ultima experienta neplacuta a avut loc aproximativ acum 3 ani cand am decis sa merg pe mana unei prietene la un coafor unde chipurile era o tipa care tundea excelent! Nu la fel de excelent m-am simtit eu cand am plecat acolo cu parul pana la umeri desi ii spusesem tipei cu pricina sa-mi ia doar varfurile. Ale naibii varfuri, sa fi avut vreo 40 de cm asa, te pomeni . Am plecat in lacrimi privind cu jind pletele mele lungi si dese zacand ciuntite si imprastiate pe podea. Doar gandul ca as putea sa-mi mai parasesc vreodata podoaba capilara de o asa maniera imi strangea inima cat un purice. A fost nevoie sa astept 3 ani pentru ca parul mau in sfarsit sa capete lungimea dorita si sa pot alerga la un salon pentru a-i da o forma, fara sa ma trezesc iar fara jumatate din el in posesie la plecare. Si totusi, pentru prima oara in viata mea am plecat de la stilistul cu pricina cu parul lung si frumos aranjat, fara nici o obiectie, fara nici o neregula, desi nu a primit nici o indicatie din partea mea in afara de “vreau sa plec de aici cu parul lung”. Nu pot exprima in cuvinte fericirea pe care am trait-o cand mi-am privit pleata la spate! Desi schimbarea de look este una majora, merita sa te lasi din cand in cand pe mana unui artist al domeniului.

Poate ca nu toata lumea isi permite, insa, luxul de a apela la un stilist cand isi doreste schimbarea mult-visata. Totusi, oriunde te-ai decide sa mergi, trebuie avut in vedere faptul ca tunsul este un mijloc de a te reinventa. O poate face in bine sau o poate face in rau. Dar nu uita ca o zi in care “te simti urata” va avea consecinte atat asupra modului in care actionezi, cat si asupra modului in care te percep ceilalti din exterior. Pana la urma nu e o tunsoare urata cea care face un om sa fie urat, la fel cum nu e o tunsoare urata cea care ii determina pe ceilalti sa te vada urat, ci faptul ca tu te simti urat cu acea tunsoare. Aici e cheia! Partea buna e ca parul creste, mai greu, dar o face. Asa ca o tragedie capilara de moment nu este vesnica si ireparabila. Partea proasta e ca are consecint majore asupra psihicului feminim (inca nu am sesizat schimbari majore la barbati), si asta pentru ca modifica substantial increderea in propria persoana. Cum sa te simti bine in pielea ta cand te simti urata, cand iti vine sa arunci cu oua in imaginea care-ti zambeste parca batjocoritor din oglinda? Automat nu mai ai siguranta de sine, nu mai ai incredere in fortele proprii. Poate pare o stupiditate sau doar superficialitate, dar e incredibil cum armonia (sau lipsa ei) dintre felul in care te percepi ca persoana si masura in care esti multumita de ambalajul in care defilezi iti poate influenta starea de spirit.

*Este primul si, cel mai probabil, nu ultimul “guest post” pe care il public la mine pe blog. Sper sa va placa cel putin la fel de mult cum mi-a placut mie.

Fotografie de Catalin Mustata. Toare drepturile rezervate.

Frumusetea, in termen larg, e un lucru foarte relativ pentru un fotograf, ce se invarte intre doua extreme ale realitatii.

S-a vorbit mult in trecut despre estetica uratului si imi pare ca nimeni nu o indrageste mai tare decat un fotograful. Anume folosesc masculinul, pentru ca el, fotograful, nu se aseamana foarte tare cu omologul sau feminin. El este fascinat, aproape bantuit, de conditia umana… mai mult intunecata si urata, cum este ea.

Cu cat ma gandesc mai tare, imi dau seama ca frumosul e un sinonim pentru interesant, in mintea celui cu aparatul atarnat la gat. O fotografie frumoasa e o fotografie interesanta, ce iti paralizeaza privirea asupra ei, pana cand i-ai descoperit toate secretele. Interesantul reprezinta orice iesire din banal, acel banal care il sperie pe fotograf mai mult decat propria moartea. Reprezinta firul de ata care iese din tricou, rebel, ca un revolutionar ce scoate capul din multimea obedienta. Suntem fascinati de lucrurile care nu stau la locul lor si urla la noi pentru a fi imortalizate.

Si atunci, imi pun intrebarea fireasca… fotografului ce fel de femei ii plac? Cum vede el frumusetea feminina, in lumina fascinatiei sale pentru lucrurile iesite din comun. Ii plac deci femeile cu parul verde? Cu nasul lung? Cu urechile incovoiate? Cu siguranta da, pentru ca ar fi niste subiecte foarte interesante pentru fotografiile sale…

Spuneam totusi ca aceasta specie stranie, omul cu aparat foto, este un om al extremelor. Pe cat de mult iubeste “interesantul”, pe atat de mult este indragostit de armonie. Poate cel mai bun exemplu in sensul asta ar fi Cartier-Bresson, faimos pentru fotografiile lui candide, prin care surprindea neobisnuitul din viata de zi cu zi. “Interesantul” nu lipseste din nici o fotografie de-a sa, dar in egala masura armonia compozitiei este un element definitoriu. Un fel de ying si yang…

Ce inseamna deci o femeie frumoasa prin ochii unui fotograf? Armonie. Sunt satul de formule matematice. Frumusetea unei femei nu e data de suma partilor ci de armonia cu care se imbina ele. Eleganta cu care arunca umbre si reflecta lumini ii da ei frumusetea…
De asta si machiajul e o arma cu doua taisuri. La fel cum poate ajuta la imbinarea mai fructoasa a elementelor, cand este folosit cu grija si atentie, tot asa le poate desparti in totalitate atunci cand nu are limite.

Din pacate, imi aduc aminte de o vorba amuzanta prin neconcordanta elementelor, si trista prin realitatea sa: “multi stie, putini cunoaste”. Fotografia iti confera un alt punct de vedere, care in acelasi timp simplifica si complica lucrurile. Incepi sa vezi imaginea de ansamblu, intr-un mod pe care nu ti-l imaginai vreodata… si dintr-o data, totul e mai simplu, prioritatile se aliniaza. Apoi iti deschide ochii la detaliile pe care nu le observai grabit spre serviciu… si se complica.

Este in acelasi timp interesant… si frumos.

Enjoy!