Pana acum mi-a fost greu sa-mi imaginez ca ma voi afla vreodata in ipostaza de a nu avea timp pentu tot ceea ce vreau sa fac, dar uite ca am reusit-o si pe asta. De mai bine de o saptamana tot vreau sa va povestesc despre vacanta de vis din care m-am intors si uite ca n-am apucat sa stau locului nici 10 minute cat sa insir cateva randuri. Dar in sfarsit m-am rupt putin de treburi, asa ca am revenit pe blog.

Daca in anii trecuti abia am reusit sa plec pe undeva prin tara cate un weekend, 3, maxim 4 zile, anul acesta gata! Dupa vacanta din Delta am plecat si-n Croatia. Da, stiu, este criza, cu totii o resimtim intr-un fel sau altul, dar nu mi-a pasat! Am sacrificat destui ani la acest capitol din varii motive – ba nu aveam eu concediu, ba nu avea prietenul meu concediu, ba se nimerea nu stiu ce eveniment care sa strice planurile. Nici nu vreau sa stiu cat am cheltuit pentru ca m-ar lua cu dureri de cap. Tot ce pot sa spun, insa, este ca a meritat fiecare kuna sau euro pe care le-am scos din portofel.

Dar sa incepem cu inceputul. Dubrovnik-ul s-a dovedit, inca de la prima vedere, un oras cu multi ani in fata oricarui oras din Romania. De la autobuzele cu total alt sistem de taxare mult mai civilizat si organizat decat imbulzelile ca intre vite de pe la noi, pana la punctele de informare instalate peste tot unde ai putea avea nevoie de indicatii, se vedea ca ma aflu intr-o alta lume care nu are nici o tangenta cu taraneala de unde am plecat. A fost peste asteptari, sincer sa zic, deoarece Croatia nu este membra a Uniunii Europene si, prin urmare, nu ma asteptam sa gasesc ceva la nivelul tarilor dezvoltate din vest. Dar uite ca m-am inselat.

Cetatea veche este foarte curata si restaurata, nici o piatra din strada pavata acum cateva secole nu se miscata din loc. Desi fusese semi-devastata dupa razboaie si un mare cutremur, a fost restaurata astfel ca ti-e aproape imposibil sa sesizezi ca acel oras a fost macar tinta unor atacuri cu bombe. Amprenta timpului este, totusi, vizibila cand pivesti arithectura (majortar in stil baroc) a orasului vechi. Manastiri, fortarete, fantane si palate contruite de-a lungul tarmului stancos ofera o priveliste superba de care eu inca nu m-am saturat. In cetate se poate intra dinspre centrul orasului (poarta Pile), deasupra careia troneaza o statuie a unui fost imparat al Republicii Ragusa.

Cine are rabdare sa urce cateva sute bune de trepte poate admira intreg orasul, portul, muntii si insulele din apropiere, chiar din turnul unei fortarete. De acolo puteti traversa pe sus intreaga cetate si nu va ia mai mult de o ora. De-a lungul ei veti trece pe langa cafenele deschise prin turnuri, magazine de suveniruri si pisici. De altfel, intreg orasul este plin de pisici salbatice, independente si nu foarte dragastoase.

Mijloacele de transport in comun circula foarte des si pana noaptea tarziu (2 a.m.) si te duc peste tot unde ai avea nevoie sa ajungi, iar statia principala este chiar in fata intrarii in cetate. Strada principala (Placa) traverseaza orasul vechi de la intrare pana la port si cealalta iesire, de unde cei interesati poti cumpara bilete la vapor si pleca in excursii pana la insulele din apropiere. Eu am fost pe Lokrum, la doar 15 minute de Dubrovnik. Acea insula este ca rupta din paradis: apa verzuie a Adriaticii la intersectia cu Marea Mediterana, cu pestisori si broscute testoase inotand in voie prin ea, tarm stancos cu bolovani la intrare, care desi deloc placuti la intrarea in apa (dar cu niste jelly shoes in picioare nu mai deranjeaza deloc), arata ca-n imaginile acelea minunate de desktop care te fac sa oftezi ca nu te afli acolo prajindu-te la soare pe un sezlong cu cocktail-uri servite la botu’ calului.

Insula este plina de verdeata si foarte bine ingrijita. Odata de treci de mal si inaintezi in insula ajungi sa te simti ca pe un traseu montan. Mare si munte in acelasi loc. Ce ti-ai mai putea dori? Desi padurea si vegetatia in general este lasata sa creasca in voie, fara sa poarte amprenta omului ca la noi, unde se defriseaza si se construieste pe unde se apuca un petec de pamant, Lokrum este frumos amenajata, exact atat cat este nevoie: alei frumos pietruite, toalete inrijite, o cafenea si un restaurant. Mai exista si un stand unde se vand jelly shoes si alte cateva obiecte necesare pentru plaja, dar atat. Nimic mai mult. Nu tu tiganie, tarabe, balci. Doar natura, civilizatie si liniste.

Pe insula mai puteti vedea o gradina botanica micuta dar foarte interesanta prin flora foarte diversificata – de la conifere si foioase specifice climei temperate, pana la cactusi sau palmieri originari din Australia sau Statele Unite si tot felul de plante mediteraneene. O incantare. Pentru cine are rabdare, chef si conditie fizica sa inainteze mai adanc in insula, exista si o veche fortareata care ofera o panorama minunata asupra orasului Dubrovnik. De asemenea, exista (destul de aproape) si o laguna cu apa sarata care suna mai bine decat este in realitate. La prima vedere numai cand aud laguna am chef sa ma arunc in ea si sa ma balacesc ore in sir. In practica, insa, balaceala mea in laguna s-a rezumat la o scurta intrare pana la brau in apa plina de pene de pasari si frunze de copasi plus diverse alte mizeriute mici adunate de-a lungul timpului, ca sa nu mai mentionez matasea broastei in straturi putin spus gretoase depuse pe pietrele de pe fund. Nu am mai fost atat de dezgustata de cand am intrat acum doi ani in apa de la Costinesti plina de alge si jeg.

Cel mai interesant lucru de vazut pe Lokrum sunt paunii. Multi, frumosi si deloc speriosi. Umblau linistiti cu puisorii lor cu tot prin toata insula, printre oameni, pe alei, pe plaja. Mai ca trebuia sa fii atent sa nu calci din greseala pe unu. Pacat ca nu si-au deschis coada, am tot asteptat…

Revenind la Dubrovnik, trebuie mentionat faptul ca au o bucatarie putin spus gustoasa. Mai mult decat atat, este foarte greu sa gasesti un loc unde nu se gateste extraordinar. Eu una nu am intalnit asa ceva, desi am incercat multe localuri. Pot spune ca am mancat cel mai bun pui, cele mai bune supe, cele mai bune paste si cea mai buna pizza din viata mea. De fructele de mare nu mai vorbesc, croatii sunt maestri la caracatite, scoici sau homar! Totul pregatit cu atentie si respect fata de client. Recomand cu caldura restaurantul/terasa Dubravka (chiar in dreapta inainte de intrarea Pile in cetate) pentru cei care vor vizita Dubrovnikul. Daca mergeti seara, cu putin noroc, veti avea parte de muzica live cantata de o formatie cu o solista care are o voce de va dau lacrimile. De altfel, muzica live se cam practica in Dubrovnik din ce am observat. Am avut intr-o seara placerea sa ascult o mini-orchestra imbracata in costume medievale traditionale Ragusa cantand Mozart si alte cantecele din repertoriul unor mari compozitori de muzica clasica. Aproape ca nu mai vroiam sa plec de acolo, dar la un moment dat am fost nevoita sa o iau din loc, intrucat au terminat ei cantarea.

Magazine cu suveniruri sunt peste tot in cetate si nu numai. Multe articole se repeta prin mai multe magazine, dar sunt si unele diferite si mai speciale care merita atentia celor pasionati de cumparaturi , cum ar fi un magazin de bijuterii cu sidef si pietre pretioase pe strada Od Puca, un magazin care imprima tricouri cu o gramada de modele (imprimeul este de foarte buna calitate) pe aceeasi strada, un magazin de carti unde puteti casi niste carnetele atat de frumos copertate ca nu veti rezista sa nu va cumparati unu (eu cel putin am fost cucerita pe loc) la capatul strazii Placa, spre port, sau o taraba (chiar la intrarea Pile) cu obiecte din sticla pictata (vaze, scrumiere, suporturi pentru lumanari, etc., foarte frumoase si de bun gust. Apartinand tot de restaurantul Dubravka este si un magazin de suveniruri pe colt, inainte de intrarea Pile, unde iarasi puteti gasi obiecte de foarte buna calitate, de la esarfe de matase, bijuterii cu pietre pretioase sau perle, portofele si genti din piele foarte frumoase, sticlute si flaconase cu tot felul de chestii in ele, carti ilustrate despre Croatia si diverse maruntisuri, dar de bun gust. In cetate gasiti, insa, cam orice ati vrea: cani, stagulete, magazine cu articole de inot sau pescuit, scuba diving, etc., sticlute cu bauturi traditionale croate, uleiuri de masline, tot felul de combinatii de paste de masline si alte dracii, condimente sau gustari specifice locului, creme, lotiuni, statuete din piatra reprezentand diferite obiective turistice din cetate, cum ar fi turnuri de fortarete, fantani, corabii de pirati sau manastiri. Sunt atat de multe magazine pline de atractii, incat va vafi greu sa va decideti ce sa cumparati. Sau veti face ca mine si veti cumpara din toate .

Trebuie totusi sa stiti (daca nu ati aflat deja) ca Dubrovnik-ul este foarte scump. Totul costa cam dublu decat la noi, daca nu mai mult… muuult mai mult. Am dat niste sume uriase pe lucruri pentru care in tara nu as fi platit in vecii vecilor. Noroc ca erau toate in kuna si imi era lene sa tot fac conversia in minte. Totusi raportul calitate-pret se poate spune ca se pastreaza, daca luam in considerare serviciile mult superioare si produsele de calitate incontestabil mai buna decat gasesti la noi in statiunile turistice si chiar prin orasele mari. Iubitorii de munte pot lua telecabina spre muntele la poalele caruia este construit orasul. Eu nu am mai facut-o si pe asta, dar sunt convinsa ca experienta in sine si panorama merita deplasarea. Amatorii de sporturi nautice ar fi in elementul lor acolo, intrucat se poate practica orice le pofteste inima. Se organizeaza si excursii cu foste corabii vechi de pirati sau partide de calarie. Biciclistii ar fi si ei fericiti, pentru ca ar avea pe unde sa se plimbe, inclusiv sa inchirieze biciclete (se organizau si curse pe cateva insule pentru cei pasionati si mai competitivi din fire ).

Alte mici atractii locale ar fi: o femeie imbracata in costum de pirat inconjurata de papagali mari colorati pe care turistii ii puteau lua pe mana si mangaia (pe gratis, desi exista o cutie in care cine dorea putea lasa niste maruntis), si niste militari imbracati in costumele traditionale Ragusa care defilau pe Placa de la un capat la altul in fiecare seara la aceeasi ora (7 parca).

Litoralul croat este pietros, majoritatea plajelor sunt de fapt stanci sparte, de unde incepe marea, iar intrarea in mare este un labirint draut amenajat de scari care te duc pana la apa. Problema apare la cei care nu stiu sa inoate, intrucat apa este foarte adanca inca de la “mal”. Exista si o portiune foarte mica de plaja “traditionala” , la iesirea Ploce, unde au si cei care nu stiu sa inoate sansa sa se balaceasca in Adriatica. Interesant la plajele lor este faptul ca nu au scoici si nisip. Doar pietre, dar ce pietre! Sunt colorate foarte viu – albastru, verde, galben, rosu, iar unele au si modele – buline, dungi, pete… de obicei albe sau negre. In magazine se gaseau de vanzare si scoici, dar probabil sunt aduse de undeva din larg. La mal nu vedeai fir. Si daca vroiai sa stai sa lenevesti in adevaratul sens al cuvantului la plaja, puteai folosi un pat. Da, ati auzit bine, pat pe plaja. Cu perne cu tot .

Una peste alta, merita. E un oras minunat cu imprejurmi superbe. Daca punem la socoteala si restort-ul hotelului de 5 stele (care e un paradis pe pamant) la care am stat, as putea spune ca a fost o vacanta de vis, asa cum va doresc si voua sa aveti sau sa fi avut. Si fiindca e sfarsit de vara, imi fac un bilant. Desi am pierdut festivalul Artmania de la Sibiu (si mi-e tare dor de Sibiu) si concertul Iron Maiden (pe care i-am mai vazut, ce-i drept) de la Cluj (si mi-e tare dor si de Cluj), am vazut ceea ce-mi doream de ani de zile: Metallica, Slayer, Megadeth si Alice in Chains la festivalul Sonisphere, Delta Dunarii si Croatia, alaturi de iubitul si prietenul meu cel mai bun. Sunt cu adevarat fericita! Sau cel putin eram inainte sa pun din nou piciorul pe pamant romanesc. Socul este de proportii, totul pare gri sters si lasat in paragina, iar oamenii se poarta ca niste animale in staul. Culmea, ma simteam mult mai “acasa” printre straini. Dar din pacate casa mea e printre melteni. Macar mi-a ramas amintirea, pozele si mormanul de suveniruri care stau drept marturie a vizitei mele in paradisul acele verde si linistit, unde nimeni nu vorbea romaneste…

V-ati intrebat vreodata daca defectele pe care le vedeti la altii sunt cu adevarat defecte? Sau daca ce considerati drept calitate este de fapt un defect? Ei bine nici eu nu mi-am pus problema astfel pana azi cand o prietena mi-a povestit despre un defect al cuiva care in realitate era o mare calitate, dar privita prin anumite filtre poate aparea la fel de bine ca defect.

Unii apreciaza calitati pe care altii le vad ca defecte… Altii blameaza trasaturi de caracter care sunt in esenta pozitive. De aici apar atat de multe neintelegeri, certuri, relatii distruse, prietenii aruncate la cos, etc etc. Si fiecare isi sustine partea lui, evident, fiind convins ca are dreptate. Dar cat de relativa e si dreptatea asta… cu atat mai mult cand vorbim de oameni, care sunt in esenta imperfecti si subiectivi.

Problema este ca fiecare dintre noi privim realitatea din jur dintr-o perspectiva care tine de proiectia noastra in exterior, astfel ne e imposibil sa intelegem ceva ce iese din sfera experientelor sau personalitatii noastre. Asa ca tot ce noi consideram normal proiectam in exterior ca normal, la fel cum privim imaginea noastra reflectata in oglinda, rezultand ca orice nu se incadreaza/e deformat e anormal. Dar nu, nu e anormal, ci diferit. Uneori proiectia e gresita sau nici macar. De cele mai mulre ori existenta proiectiei in sine este greseala.

De unde atribuim pana la urma stampila de defect unui ceva diferit? De ce trebuie sa fie neaparat gresit daca este altfel? La fel cum de ce trebuie sa fie corect pentru ca suntem de acord cu ea? Dispretuim ceea ce nu intelegem si ridicam in slavi doar ceea ce intelegem. Atat si nimic mai mult. A mentine o minte deschisa este absolut esential daca vrem sa recunoastem in mod real valoarea. Dar chiar si cu o minte deschisa, e al naibii de greu, pentru ca noi suntem tot noi si ne privim in aceeasi oglinda greu de ignorat.

Care e trendul in materie de pungi de carat la serviciu zi de zi printre femeile din Bucuresti (pentru ca acolo locuiesc eu si nu cunosc ce se intampla prin alte orase)? Ah, nu stiati? Ei bine, daca nu ati aflat pana acum (desi ma indoiesc ca nu a mai observat cineva acest fenomen), am sa va spun eu – plasele de cumparaturi oferite de magazinele firmelor mari. Dar sa nu va imaginati ca plasele cu pricina contin produsele acelor magazine. Ooo nuuu… ele au cu totul si cu totul alt continut.

Astazi am zarit in metrou o plasa lucioasa, roz bombon, pe care era inscriptionat cu argintiu “Victoria’s Secret”. Primul gand… ooooh :X:X:X goodie bag! cine stie de lenjerie sexoasa e in plasa aia… prin mintea mea se succedau cu repeziciune zeci de modele care mai de care mai atragatoare… Chiar ma batea gandul sa dau si eu o tura pe acolo. S-a ales praful de fantezia mea plina de dantele, cand tipa cu plasa a scos din ea un sandwich de la McDonald’s si o carte groasa cat o caramida. Deja ma gandeam sa scoate si-o legatura de praz poate sau niste cd-uri.

Nu pot sa inteleg acest fenomen nici de-mi storc fiecare circumvolutiune a creierului. De ce trebuie sa-ti pui toate troacele zilnice pe care le cari la munca musai in plase de firme mari? Ca sa te lauzi ca ai cumparat de acolo? Ca sa vada tot poporul ca ai bani sa cumperi haine de firma? Ca esti mai tare ca toti dusmanii care vor muri pe loc orbiti de luciul si inscriptia pungii tale? Oare cand o sa se dezvolte si tara asta de tarani a noastra pana in punctul in care sa nu mai simta nevoia sa epateze pana peste orice limite ale vulgaritatii? Oare cand o sa capete si romanul putin bun simt si gust? Probabil nu in urmatorii 100 de ani. Poate nici dupa… probabil niciodata.

Muzica da culoare vietii. Nu stiu cati ar putea trai fara muzica si sa fie si fericiti. Eu personal sunt aproape melomana. Iau muzica peste tot unde merg si stiu ca viata n-ar mai fi nici pe departe asa frumoasa fara un fundal sonor placut in care sa se armonizeze toate elementele cadrului. Placut este, insa, un termen extrem de relativ. De gustibus non est disputandum, pana la urma. Totusi nu stiu cati realizeaza valentele terapeutice ale muzicii si importanta sa in autocunoastere. Ei bine da, muzica este poate cel mai la indemana instrument de autocunoastere si poate fi foarte bine folosita pentu a ne echilibra mental. In functie de starile noastre mentale, cautam muzica ce poate rezona cu ceea ce simtim in acel moment. Astfel reusim sa echilibram orice stare negativa, la fel cum putem accentua o stare pozitiva daca reusim sa gasim melodia potrivita. E lesne de inteles ca muzica pe care o ascultam e cea care ne reprezinta interiorul. Ca ne place sau nu sa recunoastem, suntem ceea ce ascultam.

Si atunci nu pot sa nu ma intreb, de ce unii tin atat de mult sa para ceea ce nu sunt, refuzand sa se accepte pe sine? Cand este mai mult decat evident ca, cel putin in materie de muzica, nu ai cum sa te minti. Nu poate sa-ti placa ceva ce nu te defineste. Sunt tot mai multi “wannabes” in Bucuresti care incearca in permanenta sa para altceva, pentru ca li se pare interesant. Azi li se pare interesant sa fie rockeri, maine sa fie mari iubitori de jazz, iar cine stie… saptamana viitoare poate vor vrea sa fie hippioti. De ce o fi atat de greu sa accepte ca nu le place jazzul si nu il inteleg, ca nu le place metalul pentru ca e prea agresiv, jegos, satanist sau mai stiu eu cum, si ca nu vor fi niciodata hippioti pentru ca stilul si filosofia lor de viata e undeva la polul opus.

Cu toate astea, merg la concertele unor artisti a caror muzica nu o cunosc decat din auzite (pentru ca sunt artisti celebri cu renume mondial), ale caror versuri si mesaj nu le cunosc, stau “lemn” tot timpul concertului, incapabili de a fredona macar ceva, pentru ca nu se pot bucura de ceva necunoscut lor si a caror atmosfera le este straina, dar rezista pana la final pentru ca vor sa fie cool, deoarece prezenta lor acolo i-ar defini automat drept cool. Nu se simt bine, comentand apoi plini de aroganta pe diverse site-uri ca Joe Stariani e un chitarist obscur, publicul de la Slayer a fost prea violent sau Diana Krall e plictisitoare. Pana la urma cine ii obliga sa asculte un chitarist care nu le place? Cine ii pune sa asiste la un concert la metal agresiv cand nu suporta violenta si genul muzical in sine? Si cine ii tine pironiti de scauni ore in sir sa asculte jazz cand nu inteleg nimic din el? In timpul concertului Metallica, un tip din fata mea mi-a atras atentia ca-l lovesc cu parul pe fata Serios? Dar totusi de ce a venit atunci la un concert Metallica unde se da agresiv din plete, pentru a sta cu fundul la scena si cu fata spre mine? Intreb si eu…

Nenumarate exemple se pot gasi oriunde. Oameni care nu sunt impacati cu faptul ca nu vor fi niciodata asa cum tot incearca sa fie si prefera superficialitatea unor momente efemere care le aduc o apreciere iluzorie pret de cateva ore. Nu aprofundeaza nimic din ceea ce li se pare interesant, totusi se arata interesati in toate directiile care par cool. Vor apartenenta la anumite grupuri, fara a se integra catusi de putin in vreunul din ele. Si totusi… daca ar vrea, ar putea sa aiba curajul sa se orienteze spre sine si sa recunoasca sinceri fata de ei insisi exact cine sunt. Sa lase superficialitatea la o parte si sa aprofundeze ceea ce ii intereseaza in mod real. Sa aiba curajul si increderea sa fie! Sau traiesc cumva cu impresia ca ceea ce le place lor nu e suficient de bun? Implicit… ca cine sunt ei nu e suficient de bun? Asa se intampla cand stima de sine e scazuta, totul pare mai atractiv decat ce se afla in propria ograda. Si cand te gandesti ca ceea ce e cu adevarat interesant e intotdeauna autenticul, cu imperfectiunile sale cu tot, niciodata o copie…

In alta ordine de idei, va anunt ca voi sterge pagina de fotografii de pe blog, intrucat intentionez sa le postez ulterior pe un site personal dedicat exclusiv lor. Pana cand va fi gata site-ul (probabil nu foarte curand), insa, veti putea gasi, oricum, pe blog, toate fotografiile mele, intrucat sunt plasate prin aproape toate posturile si vi le voi impartasi in continuare si pe cele pe care le voi face de acum incolo, deci nu ratati nimic.

O zi frumoasa si racoroasa tuturor!

Am terminat de curand doua carti care pot spune ca mi-au marcat profund conceptia asupra evolutiei vietii pe Pamant. Desigur, in momentul de fata nu exista dovezile clare care sa explice concret misterele planetei noastre, ale universului si multe altele. Cu toate acestea, fiecare dintre noi are o parere mai mult sau mai putin conturata. Ipoteze au aparut cu duiumul, cele mai cunoscute fiind cele prezentate de marile religii precum crestinismul, sau teorii stiintifice cum ar fi evolutionismul. Orice minte rationala nu poate, totusi, sa nu remarce faptul ca fiecare prezinta carente destul de mari. Exista verigi lipsa pe care nici savantii si nici religiile nu le-au putut identifica. Eric Von Däniken propune in cartile lui (eu am citit doar doua dintre ele, desi exista mai multe), Amintiri despre viitor si Ipoteza extraterestra, o teorie la care eu personal nu m-am gandit pana acum niciodata, ba mai mult, am desconsiderat-o complet pe motiv ca e complet SF si absurda. Si totusi…

Dovezile pe care le aduce in mod concret in ceea ce priveste descoperirile arheologice din diferite regiuni ale globului sunt de-a dreptul socante, astfel ca un popas pe pamant a unor fiinte extraterestre nu mai pare deloc un scenariu demn de filme hollywoodiene, ci chiar o posibila realitate. Sceptica din fire, nu cred nimic pana nu vad cu ochii mei. Astfel ca a durat foarte mult sa termin aceste carti, datorita incapatanarii mele in a verifica fiecare poveste pe care o expune. Si nu am putut decat sa ii dau dreptate.

Este foarte greu sa rezum continutul sufos al acestor carti, dar foarte pe scurt, ipoteza pe care o propune  Däniken se refera la perioada aparitiei homo sapiens pe Pamant, planeta noastra fiind in repetate randuri vizitata de nave spatiale extraterestre si fiinte inteligente de pe alte planete. Inclusiv teoria Darwinista are destule lacune pentru care inca nimeni nu a putut sa ofere o explicatie plauzibila. Omul primitiv este inca departe de homo sapiens. Astfel ca ipoteza lui Däniken conform careia extraterestri au creat omul “dupa chipul si asemanarea lor”, distrugand exemplarele nereusite si furnizandu-le apoi oamenilor “alesi” (supravietuitorii) informatii cu privire la civilizatia lor si ajutandu-i sa se dezvolte extraordinar de mult intr-un timp foarte scurt, imi pare mai mult decat plauzibila. Practic oamenii de acum mii de ani posedau cunostinte extrem de avansate de astronomie, construiau piste de aterizare aparent fara nici un scop, gravau in piatra desene infatisand astronauti si oameni imbracati in pantaloni scurti si alte tinute similare cu ceea ce purtam noi astazi, construiau edificii din piatra masiva pe care nici in prezent nu am putea sa le reproducem, avand la dispozitie intreaga tehnologie de care dispunem, vorbeau despre aceleasi masinarii zburatoare descrise in acelasi fel, venerand aceiasi zei care coboara din cer. Coincidente? Nu prea.

Cartile abunda si in dovezi pornind de la Biblie si alte carti considerate sfinte precum cele tibatane, Rig Vedele indiene, Mahabharata, Ramayana si altele. Iata ce spune Cronika de la Akakor (un vechi manuscris din America de Sud):  ”Istoria poporului incepe cu  anul zero, cand zeii ne-au parasit, o epoca in care poporul Mangulala era singurul popor de pe continent. In vremea aceea, Ina, primul print din dinastia Ugha Mangulala, a cerut sa fie consemnat in scris tot ce se povestea, cerand ca textul sa fie redactat intr-o limba corecta si intr-o maniera lizibila. La inceput era haosul… Oamenii traiau ca niste animale, fara stiinta, fara sa se imbrace si fara macar sa-si acopere goliciunea. Secretele naturii le erau straine. Traiau cate doi, cate trei, in caverne sau in crapaturi ale stancilor descoperite intamplator. Mergeau in patru labe. Pana in ziua cand au venit zeii. Zeii le-au adus lumina. Extraordinare semne de foc au luminat campia. Pamantul a inceput sa tremure si tunetul sa bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au inclinat cu respect in fata puternicilor straini care soseau pentru a pune stapanire pe pamant. Strainii au declarat ca sunt originari din Chverta, o lume foarte indepartata, situata la hotarele cosmosului. Acolo au trait stramosii lor. De acolo plecasera sa aduca stiinta altor lumi.” Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construita acum 14.000 de ani . ” In ziua in care zeii au parasit Pamantul, au cerut sa fie chemat Ina si i-au spus: ‘Ina, ne intoarcem la noi acasa. Ti-am dat sfaturi bune si te-am invatat precepte intelepte. Ne intoarcem la noi acasa. Misiunea noastra s-a terminat. Zilele noastre s-au implinit… Ne vom intoarce cand veti fi amenintati. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuintele subterane ca sa le pui la adapost de catastrofa care se va produce. Si Ina i-a vazut urcand la cer.” “Aceasta este istoria declinului omenirii. Era un frig teribil si un vant inghetat bantuia pamantul. Era foarte cald si oamenii au ars respirand. Oamenii si animalele au luat-o la fuga curpinsi de panica. Alergau ingroziti din toate partile. Incercau sa se catere in copaci, iar copacii ii aruncau departe. Incercau sa se ascunda in pesteri, iar pesterile se naruiau peste ei. Ce era jos se afla sus, ce era sus s-a prabusit in prapastie… Pe suprafata Pamantului domnea crepusculul. Soarele si Luna erau ascunsi. Atunci au aparut pe cer niste nave impunatoaresi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor alesi. Vechii lor stapani se intorceau. Si poporul ales le-a intins darurile: pene de la marea pasare de padure, miere de albine, tamaie si fructe… Toti, pana la cel mai mic dintre ei s-au ridicat in vai si si-au inaltat privirile. dar nu erau supravietuitori, doar un mic numar mai era inca in viata pentru a-i saluta pe vechii stapani…”

Acesta este doar un exemplu, dar cartile abunda. Biblia e la loc de cinste, prin partile pe care le-a interzis si ascuns, dar care exista si pot fi citite de cei curiosi. Cartea lui Enoch lasa umanitatii nenumarate informatii referitoare la stramosii nostri si descrie detaliat aterizarea unor nave extraterestre pe Pamant si o calatorie cu o nava spatiala din care povesteste cum se vedea Pamantul de sus. Citez: “M-am dus in cer. Am intrat si m-am apropiat de un zid din pietre cristaline inconjurat de limbi de foc si a inceput sa-mi fie frica. Am traversat limbile de foc si m-am apropiat de o casa mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemanatoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor si fulgerelor, intre care se aflau ingeri, iar cerul era de apa. ZIdurile erau inconjurate de o mare de foc iar usile ardeau de foc. Mai era o casa, mai mare decat prima; toate usile erau deschise. Aceasta casa era, din toate punctele de vedere, remarcabila prin pompa si grandoarea ei. Podeaua era de foc, partile de sus erau fulgere si stele care se miscau in cerc, iar tavanul era un foc arzator. M-au luat cu ei si m-au transportat intr-un loc. Am vazut originea luminilor, magaziile cu fulgere si tunete, am vazut gura tuturor fluviilor de pe pamant si am vazut gura genunii. Am vazut piatra unghiulara a pamantului, am vazut cele patru vanturi care poarta pamantul. Am vazut vanturile cerului, cele care fac sa se miste, sa se roteasca discul soarelui si al tuturor stelelor. Am vazut drumul ingerilor si am vazut la capatul pamantului firmamentul de deasupra pamantului. Am vazut o prapastie adanca cu coloane de foc ceresc si am vazut, dedesubt, cazand coloane de foc care nu ar fi putut fi masurate in adancime sau in inaltime. Dincolo de aceasta prapastie am vazut un loc deasupra caruia nu era firmament, dedesubtul caruia nu era pamant, nici apa. Nu erau nici pasari, era o lume pustie si lugubra. Am vazut acolo sapte stele ca niste munti mari in flacari. la intrebarea mea, ingerul a raspuns: ‘iata locul unde se termina cerul si pamantul’. Am calatorit pana cand am ajuns intr-un loc unde nu era nimic. Am vazut acolo ceva ingrozitor: nu am vazut cer sus, nici pamant jos, nimic decat un loc pustiu. Am vazut stelele cerului si am vazut cum le spunea fiecareia pe numele ei”.

Iata un scurt pasaj edificator si din Ramayana: “Cand se face dimineata, Rama urca in carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitata. Inalt cat o casa cu doua etaje, carul are mai multe sectiuni ca si ferestre… Era colorat si puternic… Sunete ceresti se faceau auzite cand se ridica spre cer…” Am sa ma opresc cu exemplele aici; cine este interesat poate sa citeasca mult mai multe in cartile lui Däniken sau din multe alte surse.

Dovezile exista, dar sunt ingropate sub pres. Biserica ascunde toate pasajele care ar putea pune pe ganduri pe orice om inzestrat cu un minim de ratiune, pentru ca asta ar insemna niste semne de intrebare, dubii, indepartarea de credinta orbeasca din care se hraneste si-si mentine existenta. Iar cartile orientale si apartinand altor civilizatii de pe alte continente ne sunt destul de straine. Dar cine este curios poate cauta si se poate oricand informa, pentru ca stim prea putin din informatiile care exista dar care nu sunt la vedere, deoarece omul refuza sa conceapa ceva ce contrazice vechile tipare transmise din generatie in generatie, de teama sa nu-si piarda ingreaga fundatie pe care si-a construit modalitatea de gandire.

Cu ceva timp in urma, cel care emitea o ipoteza ce nu fusese deja dovedita era proscris, ars pe rug sau persecutat de Biserica. Acum, ipotezele prea indraznete sunt acoperite de tacere pe motiv ca ar contrazice teoriile in vigoare. Daca am fi perpetuat o astfel de gandire probabil ca inca am fi convinsi ca Pamantul este plat. In intreaga istorie, cei care au pus bazele descoperirilor stiintifice au reusit aceste mari performante tocmai pentru ca nu s-au limitat la ceea ce se stia deja. “Nu sta nicaieri scris in Biblie ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui. In consecinta, orice afirmatie de felul acesta este opera diavolului”.

Dovezile cu privire la “adevar” izvorasc intotdeauna din doctrina esentiala a fiecarei religii. De aici rezulta faptul ca gandim si credem in spiritul unei conceptii viciate in care suntem educati inca din copilarie. Fiecare generatie a trait si traieste cu convingerea ca este singura care detine “adevarul”. Fiind ceva mai modesti, spune Däniken, “noi consideram ca nu poti poseda “adevarul”. In cel mai bun caz, poti sa crezi in el. Cel care porneste efectiv in cautarea adevarului nu are dreptul sa respinga ipoteze noi sau indraznete, numai pentru ca ele nu se potrivesc modului sau de-a gandi. Acum o suta de ani nici nu se punea problema macar de navigatie spatiala. Strabunii nostri nu aveau, deci, nici un motiv sa se intrebe daca cumva stramosii nostri indepartati au fost sau nu vizitati de fiinte extraterestre”.

“Daca am apucat cu adevarat calea anevoioasa a cautarii adevarului, sa parasim cu curaj drumurile batatorite de pana acum si sa punem sub semnul intrebarii tot ce am considerat drept si adevarat.” Aceasta este singura cale spre cunoastere. Cunoastem inca prea putin despre trecutul nostru incat sa ne putem permite sa emitem judecati definitive.

M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”

(Cehov)

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.