Exista zile sau perioade din viata fiecaruia cand totul pare un mare morman de rahat, fiecare dimineata e un calvar si nu mai gasesti nici un motiv pentru care te-ai ridica din pat dimineata, pentru ca oricum stii ca va fi doar inca o zi de rahat in care nu faci nimic din ceea ce-ti place si totul e un mare to do list conceput de altcineva pentru tine, dar caruia trebuie sa i te supui obligatoriu. Mai rau e cand chiar tu te-ai bagat intr-un asemenea rahat si te intrebi oare ce naiba a fost in mintea ta si cum naiba ai reusit sa intri intr-o asemenea situatie?!

Suna cunoscut? Daca nu, atunci urmeaza mi-em greu sa cred ca este vreun om pe lumea asta care a trecut prin viata vesnic fericit, inconjurat de o aura intangibila de lumina. Nici macar Buddha nu se poate lauda cu o asemenea performanta. Si atunci ce faci in astfel de momente? Cum gasesti acea motivatie si putere interioara care sa te determine sa nu te mai simti mizerabil zi  de zi? Cand vezi ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa-ti tai unghiile, nici nu se mai pune problema sa iesi in oras, sa-ti vezi prietenii, sa te bucuri de iubit(a)/sot(ie)/copil/familie/animal de companie. Viata personala? Ce-i aia?

Cand iti privesti vechea viata plina de activitati placute, intalniri, tabieturi, ritualuri de rasfat si fericire indepartandu-se ca o amintire a ceva demult incheiat, nu poti decat sa te deprimi. Timpul tau era si pe atunci la fel de plin. Doar ca acum e plin de lucruri pe care nu vrei sa le faci, pe care trebuie sa le faci sau care iti provoaca sila. Le poti da naibii ocazional pentru a face ceea ce doresti in locul lor, dar te vei simti vinovat ca te distrezi in loc sa faci ceea ce trebuie sa faci. Chiar indraznesti sa te simti bine?! Ar trebui sa-ti fie rusine! Sau poti sa mai lasi de la tine si sa faci o treaba mediocra, distrandu-te de asemenea doar partial, dar in final vei fi dezamagit de prestatia ta sau de faptul ca nu te-ai distrat din plin cand ai avut ocazia. Desigur, exista si cei fara constiinta, pe care uneori chiar ii invidiez pentru lejeritatea cu care dau totul naibii pentru a se distra maxim.

Revenind totusi la cei mai constiinciosi… Desigur, poti ramane deprimat, te poti afunda in depresie si poti continua asa pana incepi sa iti perpetuezi noul comportament sau sa o iei razna. Mie una nu prea imi surad perspectivele astea. Sau poti cauta undeva, in interior, ceva care sa te ajute sa mergi inainte, o ultima urma de putere, o mica raza de lumina care sa-ti calauzeasca drumul prin benza in care te-ai afundat. Pare solutia ideala, dar cum faci asta?

In mod normal, as spune ca solutia vine intotdeauna din interior si nu trebuie cautata in afara. Degeaba cautam solutii practice prin jur, sperand ca ne vor solutiona problemele. Cand nu e timp si ai alte prioritati temporare, aia e. Ziua are tot 24 de ore si sarcinile sunt aceleasi – la fel de putin placute. Deci mare lucru nu ai ce sa schimbi la ele. Ceea ce poti schimba e atitudinea – unghiul din care privesti problema. Uneori uitam ca cele mai bune, cele mai marete lucruri in viata au fost realizate dupa o lunga perioada de munca asidua, sau dupa o serie de esecuri, dupa multe nopti nedormite, sau de oameni cu destine nefericite… oricum, cuvintele cheie sunt “munca” sau “chin” (sau ambele), indiferent ce presupune asta.

Mi-e usor acum sa pasesc pe gresia de la bucataria din casa “ideala”, fara a-i acorda o minima atentie sau importanta, la 4 luni dupa ce stateam in genunchi pe jos frecand la ea la 3 dimineata, semi-lesinata de oboseala si cu genunchii umflati de apa, dupa o zi intreaga de carat mobila si frecat podele si geamuri. Acum e curata si eu m-am obisnuit sa fie acolo lucind in lumina becului. Genunchii sunt bine merci dupa cateva doze de Movalis si starea de lesin a disparut dupa o portie santoasa de somn. Pentru ca asta e adevarul. Calvarul se uita, in cel mai rau caz ramane in amintire drept o intamplare  tragi-comica despre care radem si glumim peste zeci de ani cu nepotii. Ceea ce ramane e realizarea. Si cu atat mai mare ne e mandria cu cat stim ca a fost obtinuta dupa mari sacrificii.

Dar cum faci sa gasesti in interior acea forta care sa te ajute sa continui? Eu as zice ca e nevoie de inspiratie. Nu trebuie decat sa privesti in jur. Ceva, candva, la un moment dat va fi acea inspiratie care iti va servi exact motivatia de care ai nevoie. Nu trebuie decat sa casti ochii sa o sesizezi. Poate fi o persoana, ceva ce a spus o persoana, un film, o simpla replica de film, un rand dintr-o carte… practic orice. Pana la urma nici nu conteaza, atata timp cat ne insusim mesajul. Desigur, ti se da, nu ti se si baga in sac. E sarcina noastra sa depunem efortul psihic si mental sa implementam acea scanteie de inspiratie. Pe mine ma ajuta intotdeauna sa realizez ca daca las zile intregi sa treaca fara ca eu sa fiu fericita, macar un pic, inseamna ca am aruncat pe geam zile din viata mea. Poate nu e mereu roz, poate uneori e infiorator de greu, poate sunt zile in care nu gasesc nimic placut de care sa ma agat, dar trebuie, e datoria mea fata de mine, sa fac un efort de creativitate si sa storc placutul din neplacut, pentru ca nu pot, nu vreau! sa-mi irosesc zilele. Viata e pur si simplu prea scurta pentru a-mi permite luxul sa o scurtez.

Nu trece zi sa nu mi se ceara ceva pe strada: bani de o bere, sa apar in ceva reclame la tampoane, sa donez pentru copii bolnavi de leucemie, sa ajut diversi provinciali rataciti in capitala sa stranga cheta ca sa se intoarca la ei in sat, etc etc. Si nu pot sa nu ma mir ca in fata unor astfel de manevre sunt destui oameni care pun botu’ si scot banu’. De ce? De ce dati bani unora doar pentru ca va cer? Ultima oara cand cineva mi-a cerut ceva, i-am spus ca nu am, dar poate sa-mi dea el mie. Ei bine, da! Ce ziceti de asta? In loc sa va scotociti de marunt prin buzunare, de ce sa nu incepeti si voi sa le cereti ceea ce ei va cer? ”Da-mi si mie un ban, de-o paine”… “Dar da-mi tu mie, ca nici eu nu stau pe un sac de bani si azi parca n-am chef de munca.” Si iata una bucata cetatean de etnie roma (ca tigan e scos din dictionar) uitandu-se ca bou’ la poarta noua.

Da, batranicile sarmane in continuare ma induioseaza. Dar ceilalti puturosi n-au nici o scuza. Cum eu si ceilalti adulti responsabili ne putem misca zilnic sa facem ceva constructiv pentru societate, la fel o pot face si ei. Dar nu au chef, pentru ca e mai simplu sa iesi pe strada si sa ceri fraierilor care stau minim 8 ore pe zi in alta parte decat acasa tolaniti pe canapea, sa-ti dea din buzunarele lor. Si lucrurile nu se opresc aici. Ne-am invatat drept un neam de lenesi profitori, pusi pe tiganii oriunde se poate. Vrem poze, cerem unui prieten care se pricepe, ca sa ne scoatem pe moka. Vrem un design frumos, cautam in lista, sa vedem care din cei cunoscuti ne-ar face asta pe ochi frumosi. Dorim orice fel de servicii, le cersim pe gratis. Intindem mana si chiar o fortam pe a celuilalt, ca sa obtinem ceea ce ne dorim cu minimum de efort. De fapt, cu zero efort.

Am vazut de curand, circuland pe facebook, un citat simpatic al unui web designer. Nu l-am retinut intocmai, dar incerc sa-i redau esenta: “Ca designer, veniti la mine pentru ca eu sa creez pe gratis pentru voi. Atunci, la fel de bine, si eu accept seriviile voastre pe gratis. Trimiteti-mi tot ce stiti voi sa faceti mai bine, iar eu le voi accepta bucuros. Evident, fara sa va platesc pentru ele. Ce va iese voua din asta? Experienta si faptul ca ma multumiri pe mine “. Ia sa vedem care mai cere “chestii” pe moka. Am destul loc in casa pentru creatii de toate felurile . Si in continuare voi intoarce replicile cersetorilor, cand vor mai veni cu tupeu la mine sa faca apel la bunatatea si credinta mea in dumnezeu. Sa vedem cati din cei care cer isi vor baga mana in buzunar sa-mi dea mie bani, din exces de binevointa, credinta si caritate.

Azi dimineata am aflat trista veste despre moartea lui Steve Jobs. Desi total previzibila, stirea m-a intristat incredibil de mult. As putea spune ca e singura persoana pe care nu am cunoscut-o personal niciodata, dar a carui moarte m-a impresionat in vreun fel. Nu obisnuiesc sa fiu atinsa de stiri despre decesul unor personalitati cu care nu am avut niciodata vreun contact, dar in cazul lui Steve nici macar nu a fost nevoie de vreun contact personal pentru a-mi ajunge la suflet. Nu doar prin ceea ce ar fi spus intr-un anume moment, cat prin ceea ce a creat si a adus in viata mea.

Cand eram copil am vazut, la un moment dat, un film in care o tipa statea pe canapea cu un laptop in brate si scria de zor. Mi-a placut atat de mult imaginea respectiva, acel “mar” luminos, textura, designul, totul! incat mi-am facut un scop in viata din a avea un astfel de laptop, cu “mar” pe el. Era un Apple, evident, si nici macar nu mi-am putut imagina la vremea respectiva ce rol important urmau sa aiba acele “mere” in viata mea.

La vreo 15 ani dupa momentul “filmului”, mi-am cumparat primul laptop Apple. Era un MacBook Pro complet argintiu (varianta veche) si a fost dragoste la prima vedere. I-am pus si un nume – Tasha. Desi avea un pret exorbitant la vremea respectiva, nici macar nu mi-a pasat cat anume costa. Am intrat in magazinul iStyle, am aruncat o privire la placuta cu pret, am dat o fuga la banca si m-am intors acasa cu “minunatia” in punga. Chiar si vanzatorii de la iStyle au fost uimiti de rapiditatea tranzactiei. Si cat de fericita am fost eu cu Tasha!

Eram prima dintre toate cunostintele mele care avea Mac. Cei din jur cam ridicau o spranceana cand aflau ce posed. Nu prea isi justificau ei achizitia sau considerau ca Microsofturile sunt mai bune, mai performante, mai complexe… Aiurea, dupa maxim 5 ani, au devenit cu totii posesori de Mac si nici nu mai concep macar sa revina la un produs Microsoft. De ce? Pentru ca Mac-urile sunt frumoase, au un design inconfundabil, unic, unitar, sunt usor de utilizat si, desi la prima vedere par mai “saracacioase” in optiuni, ei bine nu sunt. Practic, orice idiot ar fi in stare sa opereze pe un Mac fara sa strice nimic si fara sa se rataceasca in meniuri alambicate. Sunt fata, nu ma pricep la calculatoare, asa ca nu am sa ma lansez in discutii tehnice pe tema asta , dar de un lucru sunt sigura: pe Mac nu am avut vreo problema sa fac ceva. In plus, nu crapa. Poti lucra linistit in orice program, fara sa iti treaca macar prin cap ca aplicatia respectiva ar putea sa iti joace vreo festa. Si poti sa-ti iei adio de la virusi. Nu exista asa ceva pe Mac. Nu ai ce sa iei, nu ai ce sa patesti. Motivul pentru care eu habar n-am de nici un program anti-virus sau virusi, cum arata sau cum se manifesta unul, e pentru ca nu am avut de ce sa ma preocup de asa ceva. Mac-urile pur si simplu MERG IMPECABIL.

Evident, dupa acest prim contact direct cu lumea “merelor”, tot ce mi-am cumparat in materie de gadgeturi, incepand din acel moment, a fost din familia “merelor”. Si asa va fi pana mor, atata timp cat se comercializeaza. Ii multumesc, pe aceasta cale, omului care a creat aceste minunatii care mi-au usurat atat de mult viata si care nu m-au lasat niciodata la greu. Un asemenea om, cu o asemenea viziune, capabil de asemenea inovatii, care a inspirat atatea generatii nu va fi niciodata uitat. In orice caz, nu de catre mine.

Ii doresc o reincarnare rapida si o noua viata cel putin la fel de prospera si implinita. Daca este ceva ce cu totii avem de invatat de la Steve este sa ne pretuim viata, sa fim noi insine, sa ne trezim dimineata cu un scop, sa ne construim singuri drumul si sa lasam ceva in urma, pentru ca asta e tot ce oferim omenirii din noi. Asta si amintirea a ceea ce am fost.

Va las cu cateva citate inspirationale cu care nu doar rezonez, dar care imi sunt adevarate principii de viata.

“Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.”

“Almost everything – all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure–these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.”

“Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of other’s opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.”

Desi ma aflu intr-o mare criza de timp in aceasta perioada, datorita unui curs postuniversitar care imi mananca sufletul, nu pot rezista lepsei pasate de Rontziki. Cand vine vorba de calatorii, innebunesc de entuziasm, iar leapsa cu pricina ma indeamna sa-mi pun la treaba neuronii pentru a alege topul celor mai ademenitoare 5 destinatii de vacanta unde as dori eu sa ajung. Foarte foarte dificil de ales, dar cat de placut!

1. Marea Bariera de Corali

E cel mai mare recif de corali de pe Pamant. Lasand la o parte cat de incredibil de ireal arata peisajul, imaginati-va cum arata sub apa. Numai ideea de a face poze sau scuba diving imi da palpitatii de fericire.

2. Galapagos

E un arhipelag minunat in Oceanul Pacific, unde vietuiesc testoase uriase, dar nu numai.

3. Bali

E o insula din arhipelagul indonezian, in Oceanul Indian, cu temple si un melanj cultural interesant de tip hindus si islamic.

4. Tibet

Chiar si sub ocupatie chineza, Tibetul va fi mereu inima budismului, pentru mine. Si pe langa peisajul superb de munte (de altfel cea mai inalta regiune montana din lume), Palatul Potala merita toti banii.

5. Kenya

Pentru ca mor dupa safari, animale salbatice africane, munti si mare. Ei le au pe toate.

Intr-o seara linistita, in timp ce beam un ceai cald impreuna cu Catalin, dupa o zi de munca, ma trezesc cu o intrebare foarte interesanta din partea lui: “Si, cum te simti acum ca ti-ai indeplinit toate visurile?” Intrebarea era cu atat mai interesanta cu cat ma gandeam cu stupoare ca e pe cat se poate de naturala si de intemeiata. Ani de zile m-am luptat pentru a avea “casa visurilor mele”, “pisica visurilor mele”, “barbatul ideal”, sa vad Parisul si sa ma bucur de o independenta consacrata. Acum am si casa mult dorita, si pisica visata, si independenta, mi-am facut damblaua si cu Parisul, am deja de aproape 5 ani si barbatul cu pricina si sunt pe cont propriu. Deci… omg, am bifat totul. Si acum…?

Omul era curios sa stie cum se simte un om cand si-a atins scopul in viata, sau macar scopul stabilit pana in etapa prezenta, dar raspunsul meu a fost cel putin dezamagitor. “Pai… ma simt ok, cred, habar n-am, e la fel “. Doar ca uneori ma gandesc cu nostalgie la vremurile din garsoniera din Titan in care stateam cu chirie si in care am petrecut poate cele mai fericite momente din viata mea, unde practic mi-am inceput viata alaturi de barbatul mult visat, de unde plecam cu bucurie in oras, la spectacole, la filme, la “shopping”, la intalnirile cu “fetele”, si unde ma intorceam de fiecare data cu drag. Si ma gandesc uneori si la mormanele de reviste despre pisici pe care le-am citit prin trenuri, in excursii, la intalnirile cu Alina la “terapia” Kirb cu ceai si monopoly. Uneori imi vin in minte si aventurile tumultoase si evenimentele haioase din multele mele relatii esuate sau plimbarile prin orase demult parasite si conversatii cu oameni care au iesit demult in viata mea…

Si nu pot sa nu ma gandesc cu tristite la faptul ca aceasta faza plina de succesul mult asteptat si visat seamana mai degraba cu niste X-uri mari pe care le plasez cu satisfactie intr-o serie de casute, pe o faie de hartie intitulata “To Do List”.

Asteptam cu sufletul la gura ACEL moment in care voi avea TOT ce mi-am dorit si mi-al imaginam drept NIRVANA. Incununarea tuturor succeselor trebuia sa fie ceva sublim. Ei bine nu e. Este un moment, ca oricare altul. Nu este cu nimic deosebit de un drum la hipermarket pentru cumparat rosii si castraveti. In contabilitatea vietii fiecare lucru pe care il realizam are aceeasi valoare. Poate cantari mai mult in greutate, dar el valoreaza la fel. E suma tututor lucrurilor cea care ne da un total mare. Acele maruntisuri de zi cu zi, adunate, ele sunt cele care dau o suma mult mai mare!

N-am inteles pana acum ce vroia sa spuna citatul ala celebru, conform caruia ar trebui sa te bucuri de calatorie, nu sa te focalizezi obsesiv pe destinatie. Acum, de la destinatie, privesc in spate spre drumul ala frumos, vesel, luminos, plin de amintiri si evenimente, de care, din fericire, am stiut sa ma bucur la momentele respective, dar de care am fost, pe alocuri, nemultumita, asteptand mereu acel ceva maret care imi va schimba radical viata, care imi va rezolva micile probleme cotidiene. Acum drumul e, pentru totdeauna, in spate. Nu-mi ramane decat sa mai invat o lectie mare de viata, sa-mi fac bocceluta si sa pornesc din nou la drum, spre o alta destinatie. Doar ca, de data asta, sper, voi fi mai putin nerabdatoare sa ajung la capat.

In loc de concluzii…